ABSTRACT

Pensioning of a judge may not be a reason for not wording the motivation in writing of the issued decisions, and to invoke exceptional circumstances that would justify a deviation from the standard internal procedure, that involves the application of the immediacy principle in the criminal procedures.

This principle supposes the observance by the judge of the case of the witnesses’ conduct and of the plaintiffs and the assessment of their credibility, which should constitute an important element, if not decisive, in assessing the facts on which the convictions of the plaintiffs are based. The European Court of Human Rights observes that the pensioning date must have been known by the judge before the case took place in advance, thus there should have been taken measures, in principle, for finalizing alone the cases of the plaintiffs, either to involve another judge in an incipient stage of the procedure.

Key words: right to defence, the principle of immediacy in the criminal trial, pensioning of the case judge.

În fapt* [1],

Reclamanții au fost acuzați, în 2005 și respectiv în 2006, de comiterea furtului prin tăierea și luarea arborilor dintr-o pădure aparținând unei alte persoane și prin însușirea lemnului. Aceștia au fost judecați de un judecător profesionist, A.K., în calitate de judecător unic.

Primul reclamant a declarat, în apărarea sa, că a tăiat arbori care au fost marcați pentru tăiere sau au fost atacați de gândacul de coajă în propria sa pădure. În cursul procedurii împotriva primului reclamant, judecătorul A.K. a examinat un număr de martori în cursul audierii principale, a examinat locul infracțiunii presupuse și a examinat o serie de alte documente, inclusiv o schiță și o copie a hărții cadastrului.

Niciunul dintre martori nu a mărturisit că a văzut primul reclamant tăind copacii pe terenul persoanei vătămate. Cu toate acestea, martorii au depus mărturie cu privire la o serie de alte circumstanțe legate de acuzații, de exemplu asemănări cu privire la modul în care au fost tăiați arborii pe pământul primului reclamant și pe cel al persoanei vătămate, urme ale transportului arborilor, precum și faptul că primul reclamant a vândut în mod regulat lemn și că a tăiat, de asemenea, arbori, fără marcă, de pe propriul teren.

Unul dintre martori a mărturisit, de asemenea, că i-a văzut pe primul reclamant și pe o altă persoană, B.K., că au transportat arborii peste pământul persoanei vătămate. Un alt martor, soțul persoanei vătămate, a mărturisit că B.K. și-a confirmat indirect implicarea în tăierea arborilor în cauză. Cu toate acestea, B.K. a declarat că a crezut că nu a tăiat decât arbori marcați pe pământul primului reclamant. Instanța a numit, de asemenea, un expert, care a estimat că valoarea lemnului pretins furat a fost de 2.028 euro (EUR).

Cel de-al doilea reclamant a fost acuzat de două fapte de furt. În cadrul procedurii împotriva sa, judecătorul A.K. a ascultat un număr de martori la ședința principală și a examinat mai multe documente, inclusiv copii ale hărților funciare relevante.

În ceea ce privește prima plângere, cel de-al doilea reclamant a susținut că a crezut în mod eronat că a tăiat arbori de pe propriul teren, ale cărui granițe i-au fost prezentate de foștii proprietari, F.H. și J.H., care au apărut, de asemenea, ca martori în proces. Soțul persoanei vătămate a declarat că au aflat despre lemnul furat la șase luni după eveniment și că vecinii le-au spus că cel de-al doilea reclamant a fost văzut în pădure la acea dată, în timp ce o altă persoană, I.T., a fost văzută transportând lemnul.

De asemenea, el a mărturisit că cel de-al doilea reclamant a recunoscut că a tăiat arborii, crezând că au aparținut terenului său, dar că nu a fost de acord cu suma pe care ar trebui să o plătească în compensație. Martorul I.T. a declarat că l-a ajutat al doilea reclamant să transporte lemnul și că acesta i-a spus că pământul îi aparținea, fapt pe care I.T. l-a găsit suspect. Un alt martor, S.P., a declarat că l-a ajutat pe I.T. să încarce un camion cu lemne.

În ceea ce privește a doua plângere, cel de-al doilea reclamant a susținut că a avut un acord cu persoana vătămată în acest caz, F.B., că ar putea să taie arborii în schimbul vinului. Judecătorul a interogat persoana vătămată, care a negat existența unui astfel de acord. De asemenea, instanța a numit un expert, care a estimat că valoarea arborilor de fag și carpen a fost de 457 EUR, iar cea a arborilor de salcâm, de 440 EUR.

La 21 iunie 2007, judecătorul A.K. l-a găsit pe primul reclamant vinovat de a lua proprietatea mobilă a altei persoane cu intenția de a o însuși ilegal și l-a condamnat la șase luni de închisoare, pedeapsă suspendată timp de trei ani. Judecătorul a constatat că reclamantul a tăiat și a luat opt stejari dintr-o pădure, fără cunoștința proprietarului său, și a obținut lemn în valoare de 2.028 EUR. El a ordonat fie să livreze persoanei vătămate aceeași cantitate de stejar care a fost luată din pădure, fie să plătească despăgubiri de 2.028 EUR.

Judecătorul a pronunțat verdictul de vinovat și l-a condamnat pe inculpat pe cale orală.La 2 iulie 2007, judecătorul A.K., care a pronunțat din nou un verdict verbal, l-a găsit pe cel de-al doilea reclamant vinovat de a lua proprietatea mobilă a altei persoane cu intenția de a o însuși ilegal și l-a condamnat la șapte luni de închisoare, pedeapsă suspendată timp de trei ani. Judecătorul a constatat că cel de-al doilea reclamant a tăiat și a luat trei fagi și nouă carpeni în valoare de cel puțin 457 EUR și două sute de copaci de salcâm în valoare de cel puțin 440 EUR din terenuri aparținând altor persoane. În plus, celui de-al doilea reclamant i s-a ordonat să plătească compensații în valoare de 457 EUR și respectiv 440 EUR celor două persoane vătămate.

Guvernul a susținut că judecătorul A.K., la pronunțarea verdictului, a prezentat, de asemenea, un rezumat oral al principalelor motive (a se vedea paragr. 34 al deciziei analizate), însă niciun indiciu nu poate fi găsit în procesul-verbal al ședinței.

După audierea verdictului, ambii reclamanți și-au notificat intenția de a face recurs, ceea ce a dat naștere unei obligații din partea judecătorului A.K. să întocmească motive întemeiate pentru pronunțarea hotărârilor sale.

A.K. s-a pensionat mai târziu, la o dată nespecificată, iar dosarele din ambele cazuri au fost pierdute. În 2010, instanța locală a reconstituit dosarele.

Pe baza documentelor conținute în dosarul reconstituit, judecătorul D.K.M. a prezentat motive scrise la hotărârea pronunțată de judecătorul A.K., care au fost comunicate avocatului primului reclamant la 17 august 2010. În raționamentul său, judecătorul s-a bazat pe înregistrările audierilor, pe transcriptul inspecției locației și pe celelalte documente din dosar.

Noul judecător al cauzei nu a crezut versiunea de evenimente prezentată de reclamant și a respins declarațiile lui B.K ca părtinitoare, pentru că a lucrat pentru primul reclamant. De asemenea, a găsit mărturia sa că este în contradicție cu unele dintre celelalte depoziții. Instanța s-a bazat în mare măsură pe constatarea că, în timp ce B.K. ar fi tăiat arborii în mod profesional pe pământul reclamantului,  anumiți arbori au fost tăiați neprofesionist atât de pe terenul reclamantului, cât și de pe cel al persoanei vătămate, iar primul reclamant și B.K. au fost văzuți transportând arborii peste pământul persoanei vătămate.

Motivele scrise în cazul celui de-al doilea reclamant au fost prezentate de judecătorul M.B., care s-a bazat, de asemenea, pe documentele conținute în dosarul reconstituit, și au fost transmise avocatului său la 17 iunie 2010. În ceea ce privește prima acuzație, judecătorul a constatat că apărarea celui de-al doilea reclamant nu a fost convingătoare. În special, judecătorul a considerat declarațiile a doi martori, F.H. și J.H., ca fiind neconvingătoare. Pe de altă parte, judecătorul s-a bazat pe declarațiile persoanei vătămate și ale soțului ei, susținute de alte dovezi, de exemplu avizul expertului, declarațiile martorilor S.P. și I.T. și copia hărții funciare care arată că pământul persoanei vătămate nu are frontieră cu pământul celui de-al doilea reclamant.

În ceea ce privește a doua acuzație, instanța s-a bazat pe declarația persoanei vătămate, F.B., care a negat că a avut un acord cu cel de-al doilea reclamant. Alte dovezi, cum ar fi opinia experților și fotografiile, au confirmat faptul că F.B. a fost într-adevăr proprietarul terenului și a indicat numărul de arbori tăiați.

Ambii reclamanți au făcut apel împotriva hotărârilor, invocând argumente similare celor prezentate C.E.D.O. De asemenea, aceștia au susținut că hotărârile ar fi trebuit să fie anulate și trimise primei instanțe pentru o nouă examinare. Mai mult, ambii reclamanți au făcut apel și cu privire la constatările factuale pe care s-au bazat convingerile lor, inclusiv la evaluarea credibilității unui număr de martori. Cel de-al doilea reclamant s-a plâns, de asemenea, de evaluarea existenței unei intenții din partea sa de a comite cel de-al doilea furt.

La data de 26 august și respectiv 25 noiembrie 2010, Curtea de Apel din Ljubljana a respins recursurile reclamanților, considerând că, deși motivările scrise ale hotărârilor atacate au fost date la câțiva ani după ce au fost prezentate oral, totuși acest fapt nu face ca hotărârile să fie ilegale. Instanța superioară a subliniat că hotărârile atacate se întemeiau pe fapte stabilite în proceduri contradictorii și pe elemente de probă prezentate în cadrul audierilor, pe care reclamanții le-au putut contesta prin prezentarea versiunilor proprii ale evenimentelor în cauză.

Hotărârile de primă instanță au fost pronunțate oral de judecătorul A.K., care a prezidat ambele audieri ale reclamanților, a pus la îndoială susținerile reclamanților și a ascultat martorii. Mai mult, temeiurile scrise au dezvăluit ce dovezi au fost invocate de judecătorii care le-au furnizat și cum au evaluat fiabilitatea declarațiilor reclamanților. În opinia instanței superioare, motivele scrise au fost clare și rezonabile.

În ceea ce privește primul reclamant, instanța superioară a reevaluat probele, inclusiv declarațiile martorilor, și a ajuns la aceeași concluzie ca și instanța de fond. În ceea ce privește cel de-al doilea reclamant, instanța superioară a constatat că instanța de fond a stabilit în mod sincer și corect toate faptele relevante ale cauzei și că s-a dovedit că cel de-al doilea reclamant intenționa să comită a doua infracțiune.

La 13 octombrie 2010 și respectiv la 20 ianuarie 2011, reclamanții au depus cereri de protecție a legalității la Curtea Supremă de Justiție a Sloveniei, invocând argumente similare celor prezentate C.E.D.O. și făcând referire la Decizia Curții Constituționale a Sloveniei din 11 octombrie 2006. Conform acestei decizii (decizia nr. Up-309/04 din 11 octombrie 2006), Curtea Constituțională a Sloveniei a constatat că esența principiului nemijlocit este ca o hotărâre judecătorească să fie luată de judecătorii care au participat la ședința în care părțile au făcut declarațiile și instanța a examinat toate dovezile. Potrivit instanței constituționale slovene, judecătorii ar putea să înțeleagă caracteristicile sau particularitățile unei dovezi individuale și să formeze o opinie subiectivă asupra credibilității martorilor numai dacă au participat direct la examinarea probelor, astfel încât, prin propriile lor simțuri (și nu printr-un intermediar), au perceput natura și conținutul elementelor individuale de probă.

La 6 ianuarie și respectiv la 1 septembrie 2011, Curtea Supremă de Justiție a Sloveniei a respins cererile reclamanților privind protecția legalității, considerând că doar partea operativă a hotărârii, și anume verdictul, ar fi putut interfera cu drepturile părților, în timp ce scopul motivelor scrise a fost să permită revizuirea unei decizii de către instanțele superioare.

De regulă, motivele scrise ale unei judecăți sunt date de judecătorul care a condus procesul și a pronunțat verdictul. Cu toate acestea, în anumite situații, cum ar fi atunci când un judecător a fost absent mult timp sau a murit, legea trebuie interpretată ca permițând altui judecător să prezinte motivele scrise[2].

În astfel de cazuri, judecătorul care a scris hotărârea s-a bazat pe raționamentul logic și pe probele din dosar. Curtea Supremă de Justiție a Sloveniei a constatat că, în timp ce principiul imprevizibilității impunea ca judecătorul care a participat la proces să fi dat și verdictul, actul de redactare a unei hotărâri judecătorești nu era, în mod strict, o parte a procesului.

Mai mult, dacă motivele scrise pentru o hotărâre nu erau convingătoare, un inculpat a avut mai multe șanse de a reuși cu recursul său. Având în vedere aceste considerații, Curtea Supremă de Justiție a Sloveniei a considerat că dreptul la apărare al reclamanților nu a fost încălcat.La datele de 1 aprilie și 2 decembrie 2011, reclamanții au depus plângeri la Curtea Constituțională a Sloveniei, reiterând argumentele pe care le-au formulat în fața instanțelor inferioare.

La 3 aprilie 2012, Curtea Constituțională a Sloveniei a respins plângerile constituționale ale reclamanților, apreciind că în cazurile prezentate nu se vizează nicio încălcare a drepturilor omului care are consecințe grave asupra lor, precum și nicio problemă constituțională importantă.

În paragr. 37, C.E.D.O. reamintește că, pentru a determina problemele legate de echitatea procedurilor în sensul art. 6 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare Convenția), trebuie să ia în considerare procedura în ansamblu, inclusiv deciziile instanțelor de apel. Mai mult, funcția sa nu este aceea de a înlocui propria evaluare a faptelor cu cea a instanțelor naționale și, ca regulă generală, este de competența instanțelor respective să aprecieze probele care le sunt prezentate. Sarcina C.E.D.O. este de a verifica dacă procedura a fost corectă (a se vedea: cauza Edwards contra Regatului Unit, Hotărârea din 16 decembrie 1992, Seria A, nr. 247-B, § 34; cauza Mishgjoni contra Albaniei, nr. 18381/05, Hotărârea din 7 decembrie 2010 § 49; cauza Saranchov contra Ucrainei, nr. 2308/06, Hotărârea din 9 iunie 2016, § 45).

În cazul de față, C.E.D.O. este chemată să stabilească dacă reclamanții au avut un proces echitabil, în ciuda faptului că motivele pronunțării hotărârilor, și anume condamnarea și sentința, nu au fost date de judecătorul care le-a pronunțat, ci de alți judecători, care nu au participat la proces.

C.E.D.O. nu este de acord cu poziția guvernului care reafirmă punctul de vedere al Curții Supreme de Justiție a Sloveniei, respectiv că eșecul judecătorului care a condus procesul de a emite motivarea scrisă nu ar fi putut avea niciun impact asupra corectitudinii procesului, deoarece scopul principal al acestor motive ar fi fost să permită revizuirea verdictului prin recurs.

C.E.D.O. reiterează faptul că, deși motivele deciziei sunt într-adevăr relevante pentru că fac posibil ca acuzatul să poată exercita în mod util dreptul la recurs (a se vedea cauza Hadjianastassiou contra Greciei, nr. 12945/87, Hotărârea din 16 decembrie 1992, Seria A 252, § 33), adică să folosească pe deplin acest drept, sunt de asemenea importante, într-un sens mai general, și prin faptul că asigură buna administrare a justiției și împiedică arbitrariul {a se vedea, mutatis mutandis, cauza Lhermitte contra Belgiei [GC], nr. 34238/09, Hotărârea din 29 noiembrie 2016, § 67}. C.E.D.O. notează că, în special, un judecător este conștient de faptul că trebuie să-și justifice decizia pe motive obiective, oferind una dintre garanțiile împotriva arbitrarietății.

De asemenea, obligația de motivare contribuie la încrederea publicului și a suspectului în decizia adoptată {a se vedea, mutatis mutandis, cauza Taxquet contra Belgiei [GC], nr. 926/05, § 91, CEDO 2010 și cauza Lhermitte contra Belgiei (citată mai sus)} și permite ca posibila părtinire a judecătorului să fie percepută {a se vedea, de exemplu, cauza Kyprianou contra Ciprului [GC], nr. 73797/01, §§ 119 și 130-133, C.E.D.O. 2005 XIII} și remediată, de exemplu, printr-o audiere în fața unui alt judecător sau alți judecători.

În speță, scopul menționat al cerinței de motivare nu putea fi atins, deoarece judecătorul care a condus procesul, A.K., nu a prezentat motivele care l-au determinat să se pronunțe asupra problemei reclamanților, respectiv a vinovăției și condamnării lor. Mai mult, nu există nicio indicație în înregistrările audierii că judecătorul a prezentat vreun motiv oral. Motivele scrise prezentate de către judecătorii D.K.M și M.B., care au fost întocmite trei ani mai târziu și, după cum rezultă din elementele de probă pe care le-a prezentat C.E.D.O., nu au avut la bază niciun argument din partea judecătorului A.K., și nu au putut compensa această deficiență.

În plus, C.E.D.O. constată lipsa de implicare a celor doi judecători în procesul de colectare a probelor, observând că judecătorii D.K.M și M.B. nu au participat la proces în niciun fel și și-au întocmit temeiurile exclusiv pe baza dosarului scris. În schimb, verdictul judecătorului A.K. nu se baza doar pe documente, ci acesta a audiat reclamanții în timpul procesului, a examinat un număr de martori și a formulat o opinie cu privire la credibilitatea lor.

De asemenea, judecătorul A.K. trebuie să fi făcut o apreciere a elementelor presupuselor infracțiuni, inclusiv a elementului subiectiv, și anume intenția reclamanților de a le comite, motiv pentru care audierea directă a reclamanților a fost deosebit de relevantă (a se vedea și cauza Cutean contra României, nr. 53150/12, Hotărârea din 5 februarie 2014, § 66).

Prin urmare, după cum este recunoscut, aplicarea principiului nemijlocirii în procedurile penale [a se vedea: cauza Cutean contra României (citată mai sus), §§ 60 și 61; cauza PK contra Finlandei (dec.), nr. 37442/97, Hotărârea din 9 iulie 2002; decizia Curții Constituționale a Sloveniei din 11 octombrie 2006] a condus la observarea de către judecătorul A.K. a comportamentului martorilor și a reclamanților și la evaluarea credibilității lor, ceea ce ar fi trebuit să fi constituit un element important, dacă nu decisiv, în evaluarea faptelor pe care s-au bazat condamnările reclamanților.

În opinia C.E.D.O., aceste observații ar fi trebuit să se regăsească în motivele scrise care justifică condamnările. C.E.D.O. subliniază că, într-adevăr, în conformitate cu dreptul intern, aceste observații ar trebui să constituie una dintre componentele esențiale ale hotărârilor scrise (a se vedea pct. 364 alin. (7) din Legea privind procedura penală slovenă).

În ceea ce privește aspectul dacă pensionarea judecătorului A.K. ar fi motivul pentru care nu a redactat motivarea scrisă a celor două hotărâri emise, ceea ce a condus la circumstanțe excepționale care să justifice o abatere de la procedura internă standard, C.E.D.O. observă că data pensionării trebuie să fi fost cunoscută judecătorului A.K. în avans. Prin urmare, ar fi trebuit, în principiu, să fie luate măsuri fie pentru a finaliza singur cazurile reclamanților, fie pentru a implica un alt judecător într-un stadiu incipient al procedurii.

Mai mult, C.E.D.O. constată că cele două cazuri nu erau unele deosebit de complexe și că reclamanții și-au notificat intenția de a face recurs de îndată ce a fost pronunțat verdictul. Asta înseamnă că judecătorul A.K. a fost imediat conștient că va trebui să prezinte motive scrise. Prin urmare, C.E.D.O. nu poate fi de acord cu guvernul în sensul că există motive întemeiate să se îndepărteze de la procedura la care acuzatul a avut dreptul în temeiul dreptului intern.

În plus, este deosebit de surprinzător faptul că, în ciuda unui termen legal de treizeci de zile[3], motivele scrise nu au fost furnizate timp de trei ani de la pronunțarea verdictelor, timp în care dosarele au fost pierdute și trebuiau reconstituite. Acești factori ridică și alte preocupări cu privire la modul în care dosarele reclamanților au fost soluționate de instanțele naționale.

În concluzie, C.E.D.O. consideră că dreptul reclamanților la un proces echitabil a fost încălcat din cauza neredactării de către judecătorul care a condus procesul lor a hotărârii care să cuprindă motivele scrise pentru verdictul său și din cauza lipsei măsurilor adecvate care să compenseze această deficiență (paragr. 47).În consecință, a fost încălcat art. 6 al Convenției (paragr. 48).

* Rubrică realizată de dr. Remus Jurj-Tudoran, redactor-șef adjunct – revista ,,Pro Lege”, procuror – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Serviciul de documentare și statistică judiciară, e-mail: jurj_remus@mpublic.ro.

[1] Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare C.E.D.O.), cauza Cerovšek și Božičnik contra Sloveniei (cererile nr. 68939/12 și 68949/12), Decizia din 7 martie 2017, definitivă la 7 iunie 2017, disponibilă pe site-ul http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-171777 (accesat la 5 septembrie 2017).

[2] Conform art. 406 alin. (4) din Codul de procedură penală român (în continuare C.pr.pen. român): ,,În caz de împiedicare a vreunuia dintre membrii completului de judecată de a semna, hotărârea se semnează în locul acestuia de președintele completului. Dacă și președintele completului este împiedicat a semna, hotărârea se semnează de președintele instanței. Când împiedicarea îl privește pe grefier, hotărârea se semnează de grefierul-șef. În toate cazurile se face mențiune pe hotărâre despre cauza care a determinat împiedicarea”.

[3] De asemenea, și legea penală română prevede același termen în care trebuie redactată hotărârea instanței [art. 406 alin. (1) C.pr.pen. român: ,,Hotărârea se redactează în cel mult 30 de zile de la pronunțare”]. Mai mult, art. 407 C.pr.pen. român prevede obligativitatea comunicării, în vederea exercitării căii de atac, atât a minutei, cât și a hotărârii redactate procurorului, părților, persoanei vătămate și, în cazul în care inculpatul este arestat, administrației locului de deținere.