ABSTRACT

Although the law does not include in the definition of blackmail the condition that the benefit be unlawful, unfair, illegitimate, such a condition is logically inferred by interpretation. Exemplary: The threat of a person with an lawful act (that he will be foreclosed, denounced, sued) for the purpose of recovering his personal good is not considered blackmail or threat. Instead, the threat with an unlawful act (aggression, violence, limitation of movement etc.) in order to recover that property represents a threat, not a blackmail. The accreditation of another interpretation renders impossible the objective and subjective distinction between blackmail and other forms of “constraint”, specific to basic offenses (threat, striking, imprisonment).

On the other hand, whenever the claimed benefit is legitimate, there is no blackmail.

Keywords: threat, use, intent, legal framing, blackmail.

În fapt, inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de lipsire de libertate în mod ilegal și șantaj, reținându-se că a imobilizat-o pe persoana vătămată, împiedicând-o să părăsească curtea locuinței, pe motiv că refuză nejustificat să-i restituie banii găsiți în autoturismul său. Anterior, inculpatul împrumutase autoturismul spre a fi folosit de persoana vătămată, iar aceasta și-a însușit suma de 7.200 lei pe care inculpatul o lăsase în torpedoul mașinii. Pentru a o determina să recunoască sustragerea sumei și să o restituie, a lovit-o, cauzându-i leziuni corporale vindecabile în 8 zile îngrijiri medicale, și a oprit-o pentru o durată scurtă de timp să plece din curte; i s-a îngăduit această plecare doar după ce a restituit o parte semnificativă din bani (6.800 lei).

Instanța de fond l-a condamnat pe inculpat la 1 an închisoare pentru infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută în art. 205 alin. (1) din noul Cod penal (în continuare C.pen.) și la 2 ani închisoare pentru infracțiunea de șantaj prevăzută în art. 207 alin. (1) C.pen.

A declarat apel inculpatul, solicitând achitarea sa de sub acuzațiile aduse, motivat de împrejurarea că n-a exercitat o imobilizare fizică care să fie specifică acestei infracțiuni; pe de altă parte, deși a acceptat că există o constrângere fizică, obiectivă, ea nu este specifică șantajului pentru că nu este însoțită de elementul subiectiv care să întregească conținutul infracțiunii de șantaj.

Instanța a admis apelul, a schimbat încadrarea juridică a infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal în infracțiunea de lovire, a luat act de împăcarea intervenită între inculpat și persoana vătămată și a dispus încetarea procesului penal pentru această infracțiune.

În privința șantajului, instanța a conchis că fapta ,,n-a fost săvârșită cu forma de vinovăție cerută de lege”. Amenințarea că nu va fi lăsat să plece din curte până nu restituie banii sustrași <<nu constituie o constrângere în scopul de a dobândi injust un folos patrimonial, lipsind, pe cale de consecință, ,,elementul subiectiv care să atribuie caracterul ilicit al demersului inculpatului”>>. În consecință, l-a achitat pe inculpat în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din noul Cod de procedură penală[1].

(C. Ap. Alba Iulia, Dec. pen. nr. 572/A/2016, nepublicată)

Comentariu. Diferențierile puse în discuție sunt extrem de subtile: definițiile infracțiunilor la care a recurs legiuitorul sunt susceptibile de a duce la interpretări diferite.

Tendința jurisprudenței de a consacra majoritar o teză a răspunderii penale obiective, independentă de starea subiectivă concretă în care autorul își asumă rezoluția infracțională și prefigurează intelectiv și volitiv actul infracțional, este criticabilă cel puțin din perspectiva ignorării realității vieții, în concretețea ei. În speță, inculpatul n-a urmărit subiectiv să paralizeze libertatea totală de mișcare și de decizie volițională a victimei decât într-o măsură pe care a considerat-o suficientă și necesară pentru restabilirea integrității patrimoniului său. S-a afirmat – și, uneori, cu temei – în jurisprudență că nimănui nu-i este permis să-și facă dreptate singur. Speța însă pune în discuție problema de a determina justiția (judecătorul) să distingă și să ierarhizeze două valori: legitimitatea victimei de a-și apăra drepturile, patrimoniul, interesele unanim recunoscute de lege și de societate, iar, pe de altă parte, legitimitatea infractorului de a cere un tratament judiciar corect, uman, principial.

Revenind, susținem că, în speță, nu pot coexista infracțiunile de lipsire de libertate în mod ilegal și de șantaj, existând o suprapunere perfectă, nediferențiată atât a laturii obiective, a execuției materiale a acțiunii infracționale, cât și a elementelor de subiectivitate (intenție, scop, voință etc.). Astfel, a existat o mică activitate infracțională. Ea a fost tradusă obiectiv în actul constrângerii (împiedicarea părăsirii curții); în fața acestei constrângeri persoana vătămată a reacționat, folosind forța fizică pentru a scăpa de presiunea fizică și psihică, context în care părțile s-au lovit reciproc. Ca atare, a existat un act obiectiv, constrângător; este irelevantă durata; ceea ce este relevant este motivația psihică a actului material. Constrângerea este prin ea însăși ilicită în contextul dat, ea reprezintă un ,,mod” de executare a laturii obiective (violența fizică), dar motivația subiectivă în reprezentarea contextuală a inculpatului nu are nimic ilicit (urmărirea recuperării propriului bun).

Diferit de această problemă, opinăm că în pofida definiției eclectice dată infracțiunii de șantaj, pentru a se realiza conținutul acestei infracțiuni, pe lângă exercitarea unei acțiuni de constrângere ilicite, este necesar și esențial ca și folosul urmărit să fie ilicit, în concret să nu fie pretins, revendicat, cerut, sub o motivație legitimă, justificată rațional și logic. Pretenția recuperării propriului bun este naturală și legitimă.

NOTA REDACȚIEI

În doctrină și practică s-a opinat și că latura subiectivă a infracțiunii de șantaj prevăzute în art. 207 alin. (1) C.pen.[2] include și scopul dobândirii în mod injust a unui folos pentru sine sau pentru altul. Deci, legea cere ca dobândirea folosului să fie urmărită în mod injust, și nu ca folosul să fie just[3].

Pe de altă parte, instanța supremă a statuat că nu prezintă relevanță pentru existența infracțiunii de șantaj dacă fapta cu care s-a amenințat este licită (în speță, formularea unui denunț) sau nu, atât timp cât inculpatul a acționat cu intenție directă, calificată prin scop, urmărind să o determine pe persoana vătămată să îi remită în mod injust o sumă de bani[4].

[1] Art. 16. Cazurile care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale

(1) Acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă:

[…]

b) fapta (…) nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege;

[…]”

[2] ,,Art. 207. Șantajul

(1) Constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani (sublinierea noastră – Gh. Ivan).

[…]”

[3] O. Loghin, A. Filipaș, Drept penal român. Partea specială, Casa de Editură și Presă „Șansa” SRL, București, 1992, p. 71; V. Cioclei, Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei, Editura C.H. Beck, București, 2009, p. 212; Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea specială conform noului Cod penal, ediția 3, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2017, p. 119-121; C. Ap. București, S. I pen., Dec. nr. 1353/2002 (disponibilă pe site-ul http://www.lexexpert.ro), apud Gh. Ivan, M.-C. Ivan, op. cit., p. 119-120.

[4] Înalta Curte de Casație și Justiție, S. pen., Dec. nr. 450/A/2015, disponibilă pe   site-ul http://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=128501 (accesat la 24 octombrie 2017).