Gheorghe MUSCALU *

Procuror – membru al Consiliului Superior al Magistraturii

ABSTRACT

The author presents some interesting aspects regarding the successive common fault, in case of manslaughter offence or bodily injury by fault.

Key words: successive common fault, manslaughter, bodily injury by fault.

Introducere. Articolul 1 din Codul penal al României (Legea nr. 286/2009[1], cu modificările și completările ulterioare) – în continuare C.pen. – consacră principiul legalității incriminării, prevăzând în alin. (1) că: ,,legea penală prevede faptele care constituie infracțiuni”.

Potrivit art. 15 alin. (1) C.pen., ,,infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o”, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, ,,infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”.

Lucrările științifice care au tratat aspectele privind infracțiunea, pornind de la definiția acesteia, au abordat pe larg fiecare dintre trăsăturile esențiale care o caracterizează.

Voi analiza, succint, o problemă de drept care poate naște discuții atât în doctrină, cât și în practică, și anume culpa comună succesivă, în situația unei infracțiuni de ucidere din culpă sau vătămare corporală din culpă.

Legiuitorul român, în stabilirea trăsăturilor esențiale ale infracțiunii, a prevăzut ca fapta prevăzută de legea penală să fie săvârșită cu vinovăție în forma cerută de legea penală, astfel cum a reglementat în art. 16 alin. (1) C.pen. Mergând mai departe, legiuitorul român a prevăzut în alin. (2) al art. 16 că vinovăția există când fapta prevăzută de legea penală este comisă cu intenție, din culpă sau cu intenție depășită.

Intenția și culpa, ca forme ale vinovăției penale, au fost prevăzute și reglementate în Codul penal din 1969 (în continuare C.pen. din 1969), la art. 19, dar intenția depășită a fost o creație a doctrinei și practicii, neconsacrată legislativ până la adoptarea Codului penal din 2009.

Potrivit art. 16 alin. (3) C.pen., fapta este săvârșită cu intenție în situația în care:

a) făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acestei fapte;

b) făptuitorul prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui.

Reglementarea este similară cu cea prevăzută în Codul penal din 1969, la art. 19 pct. 1 lit. a) și lit. b).

Doctrina a analizat amplu vinovăția penală sub forma intenției, consacrând, în raport de modalitățile de reglementare și înțelegere, cele două forme, respectiv intenția directă – corespunzător modalității în care rezultatul faptei este urmărit – și intenția indirectă – corespunzător modalității în care, deși rezultatul nu este urmărit, este totuși acceptat, cu condiția să fi fost prevăzut anterior[2].

Potrivit art. 16 alin. (4) C.pen., fapta este săvârșită din culpă când:

a) făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce;

b) făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să îl prevadă.

Reglementarea este similară celei din art. 19 pct. 2 lit. a) și lit. b) C.pen. din 1969, doctrina analizând cele două modalități ale culpei sub denumirea de culpă cu prevedere – în prima modalitate, respectiv când rezultatul faptei a fost prevăzut, deși neurmărit și neacceptat, socotind fără temei că nu se va produce – și culpa simplă (greșeala) – în modalitatea în care, neurmărit, rezultatul nu este prevăzut, deși trebuia și putea să-l prevadă[3].

Legiuitorul român a reglementat, în alin. (5) al art. 16 C.pen., intenția depășită – consacrată de doctrină sub denumirea de praeterintenție, care se constituie din elemente specifice atât intenției cât și culpei, reprezentând o formă autonomă de vinovăție[4]. Așa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, praeterintenția nu se situează între intenție și culpă, ci este o formă mixtă, o combinație a intenției și a culpei, o formă de vinovăție independentă care se constituie cu contribuția proceselor psihice ale intenției și ale culpei[5]. În cazul intenției depășite, legea incriminează acțiunea voită a făptuitorului, o acțiune intenționată, susceptibilă să producă un rezultat mai ușor, și o acțiune neintenționată a aceluiași făptuitor, susceptibilă să producă un rezultat mai grav[6]; prima acțiune, voită, este intenționată, iar cea de-a doua este rezultatul culpei făptuitorului.

Așa cum am arătat, Codul penal anterior nu reglementa această formă a vinovăției, intenția depășită, doctrina și practica fiind constante în a o reține, explica și argumenta, pornind și de la anumite formulări în descrierea faptelor penale susceptibile a fi săvârșite în această formă de vinovăție, respectiv ,,(…) dacă fapta a avut ca urmare (…)” sau ,,(…) dacă prin fapta prevăzută la alineatul precedent s-a (…)”[7], formulări care scoteau în evidentă intenția depășită ca formă a vinovăției penale.

Revenind la culpă, așa cum s-a reținut în literatura de specialitate, ea constituie o formă specifică de legătură psihică a autorului cu fapta, caracterizată prin producerea de către făptuitor a unui rezultat pe care nu l-a voit, dar pe care cu mai multă diligență pe care ar fi exercitat-o (pe care trebuia și putea să o manifeste), l-ar fi putut evita[8].

Potrivit art. 16 alin. (6) teza a II-a C.pen., fapta comisă din culpă constituie infracțiune numai când legea o prevede în mod expres. Chiar dacă faptele ilicite comise din culpă se pedepsesc mai ușor decât cele comise cu intenție, culpa este o formă distinctă, specifică de proces psihic, și nu este o formă de proces psihic atenuantă sau inferioară intenției[9]. Prin urmare, nu se poate concepe o ,,absorbție a culpei în intenție, ca formă mai gravă; răspunderea pentru culpă trebuie întotdeauna prevăzută explicit; dacă legiuitorul nu a prevăzut anume posibilitatea ca o faptă să fie incriminată și atunci când este săvârșită din culpă, răspunderea culpoasă este exclusă și, totodată, nu va exista niciun fel de răspundere penală a făptuitorului”[10].

Același autor (George Antoniu) arată, pe bună dreptate, că, dacă legea prevede posibilitatea răspunderii din culpă pentru fapta comisă, în mod obligatoriu fapta respectivă este incriminată și când este comisă cu intenție (în același text sau în altul); intenția este forma de proces psihic ce stă la baza oricărei fapte incriminate, iar dacă o faptă prezintă pericolul social al unei infracțiuni când este comisă din culpă, cu atât mai mult prezintă pericol social și trebuie incriminată când este comisă cu intenție[11].

Astfel cum rezultă din formularea art. 16 alin. (6) teza a II-a C.pen., prevederea privind răspunderea penală pentru culpă are caracter excepțional și privește fapte concrete, determinate, nefiind posibilă o determinare globală a faptelor comise din culpă; spre deosebire de aceasta, în Codul penal faptele prevăzute ca infracțiuni au ca element subiectiv intenția și deci, ori de câte ori acestea sunt săvârșite cu intenție, constituie infracțiuni; legiuitorul nu face vorbire în partea specială sau în legile speciale despre intenție decât în mod excepțional, când a dorit să o califice prin scop sau prin mobil – care completează latura subiectivă a infracțiunii[12].

Literatura de specialitate deosebește culpa și pe baza altor elemente decât cele prevăzute strict în textul de lege; astfel, după natura activității, se diferențiază culpa in agendo, când este vorba despre o culpă vizând o acțiune, sau culpă in omitendo, când este vorba despre o culpă ce se referă la o omisiune; culpa directă, legată direct de acțiunea făptuitorului, sau indirectă, când se referă la o acțiune săvârșită de altă persoană[13].

Culpa poate fi: imediată, rezultat al comportamentului culpabil al autorului și care se produce imediat, sau mediată, când rezultatul se produce prin intermediul comportării culpabile a mai multor persoane; gravă (culpa lata), când oricine cu un minimum de diligență ar fi prevăzut rezultatul, sau ușoară (culpa levis), când rezultatul putea fi prevăzut numai dacă se depunea un efort mai mare, ori foarte ușoară (culpa levissima), când rezultatul putea fi prevăzut numai dacă se depunea un efort deosebit, se manifesta un simț de prevedere ieșit din comun[14].

Legea nu distinge între aceste forme de culpă consacrate de literatura de specialitate și practică, fiind indiferentă și neavând relevanță dimensiunea culpei.

Una dintre caracteristicile culpei, din perspectiva caracterului volitiv, este încălcarea în mod nevoit a unor reguli de diligență, de prudență, a căror respectare ar fi înlăturat caracterul ilicit[15].

O acțiune a unei persoane, nerelevantă penal, își poate păstra acest sens și semnificație numai corelată cu obligația de a fi respectate anumite reguli de diligență (scrise sau nescrise), spre a nu se ajunge la denaturarea conținutului acțiunii și a nu se ajunge ca dintr-o acțiune nerelevantă penal să devină o sursă de pericol și, eventual, să atragă răspunderea penală (săparea unei gropi în carosabil sau pe trotuar trebuie însoțită obligatoriu de măsuri de semnalizare pentru a se evita posibilitatea de accidentare a unei persoane)[16].

Regulile de diligență pot să conțină obligații negative, în cazul medicului lipsit de experiență să se abțină de la operații foarte dificile, sau obligații pozitive: obligația conducătorului auto de a reduce viteza în localități etc. sau obligația persoanei responsabile să-și aleagă în mod corespunzător colaboratorii și să controleze activitatea lor (culpa in eligendo și culpa in vigilendo).

Regulile de diligență trebuie să fie respectate de către făptuitor în măsura în care sunt în legătură cu prevenirea pericolului în vederea căruia a fost edictată norma respectivă; dacă respectarea regulilor nu ar servi unui asemenea obiectiv, ea nu ar fi obligatorie; astfel, dacă un conducător auto circulă pe sens interzis și provoacă lovirea unui pieton cu o piatră aruncată de roata mașinii, nu va putea fi tras la răspundere penală pentru vătămare corporală din culpă constând în circulația pe un sens interzis, deoarece regula de diligență încălcată avea altă menire, eventual descongestionarea traficului pe anumite artere de circulație[17].

În continuare, același autor, George Antoniu, arată: ,,caracteristic culpei, sub aspectul procesului de cunoaștere, este incompleta cunoaștere a realității de către subiect; acesta își dă seama de realitatea înconjurătoare și de efectele acțiunii sale numai limitat la ceea ce este aparent și direct sesizabil și nu face un efort de cunoaștere mai profundă a realității; (…) acționând pe baza unei cunoașteri incomplete a realității (ceea ce îl împiedică pe agent să vadă în actul său voit, pe cel nonvoit, adică pe acela care va provoca rezultatul nonvoit), agentul nu poate prevede corect nici efectele acțiunii sale”[18].

Constatarea și dovedirea culpei se fac cu ajutorul elementelor de fapt în care aceasta și-a găsit exteriorizarea; deși privește procese subiective, ca formă a vinovăției are o existență obiectivă; luarea hotărârii și prevederea ori urmărirea rezultatului faptei sunt procese psihice care există în realitate și, în mod obiectiv, exteriorizându-se în acte și rezultate concrete[19]. Legislațiile penale, doctrina și practica în ceea ce privește culpa ca formă a vinovăției penale consacră faptul că aceasta este o atitudine a conștiinței, concretizată în lipsa de atenție, de diligență sau de vigilență, de o stare psihică insuficient de trează[20].

Arătam anterior că în literatura de specialitate culpa este analizată și în raport de numărul participanților sau al contribuțiilor la rezultatul produs; astfel, se face deosebirea între culpa mediată și culpa imediată, prima vizând situația în care rezultatul se produce prin intermediul comportării culpabile a mai multor persoane.

Literatura și practica judiciară sunt constante în a reține culpa comună a mai multor persoane, fiecare răspunzând sub forma participații proprii, în raport de mărimea acțiunii culpabile și de fapta incriminată.

În raport de faptă se analizează acțiunea fiecărui participant, urmărindu-se stabilirea în concret a încălcărilor de lege, prin prisma rezultatului socialmente periculos produs.

Culpele concurente pot fi concomitente (spre exemplu, încălcarea regulilor de circulație de către doi participanți la trafic, urmare fiind producerea unui accident de circulație în urma căruia rezultă vătămarea corporală sau/și decesul unor persoane; se analizează acțiunea/inacțiunea culpabilă a fiecărei persoane, urmând ca, în raport de aceasta, să fie angajată răspunderea penală a fiecărui participant și, tot în raport de aceasta, se va individualiza și sancțiunea aplicată). Culpele concurente pot fi însă și succesive, complementare, urmând ca fiecare dintre participanți să răspundă în raport de rezultatul final produs și nu în raport de rezultatul intermediar sau de etapă; astfel, literatura de specialitate și practica judiciară sunt constante în a reține culpa în uciderea din culpă a unei persoane (care a fost victima unui accident de circulație din care a rezultat vătămarea sa și, ulterior, preluată de un alt autoturism, a decedat în urma unui accident de circulație produs din vina conducătorului auto al acestuia) pentru ambii conducători auto, chiar dacă, în urma primului accident s-a produs numai vătămarea corporală a victimei.

Analiza culpelor concurente pornește de la legătura de cauzalitate care trebuie explicată în raport de conduitele celor care dovedesc o atitudine și un comportament culpabil, care generează prejudicii, fapte care pot cădea sub incidența legii penale, putând fi apreciate ca infracțiuni; cel mai adesea în practica judiciară, legătura de cauzalitate este explicată simplu, de la cauza care a generat evenimentul la efectul final, avându-se în vedere că în înlănțuirea unor alte evenimente, ce pot fi apreciate ca atitudini culpabile, nu exonerează și înlătură atitudinile culpabile anterioare, motivându-se că, fără prima atitudine culpabilă, rezultatul nu s-ar fi produs; în exemplul celor doi conducători auto, atât doctrina cât și practica sunt constante în a reține că, dacă primul conducător auto nu ar fi produs un accident de circulație, din culpa sa, victima nu ar fi avut ce să caute în al doilea autoturism și nu ar fi putut să mai fie victimă a încă unui accident de circulație, cu consecința agravării leziunilor ce urmează a fi avute în vedere la stabilirea numărului de zile de îngrijiri medicale sau cu consecința cea mai gravă, aceea a decesului.

În această zonă a culpelor concurente succesive poate fi analizată și conduita medicală culpabilă, în raport cu starea victimei adusă pentru a i se acorda îngrijiri medicale de specialitate, cu condițiile din cadrul unității medicale unde se realizează acest lucru, dar și în funcție de acțiunea – adecvată sau nu, corespunzătoare sau nu – a medicului care intervine.

1. Prezentare speță. Într-o speță recentă s-a pus problema reținerii vinovăției (sub forma culpei) unui conducător auto care a provocat, din culpă, un accident de circulație în urma căruia au rezultat mai multe victime, alături de culpa medicului care a tratat o victimă ajunsă la spital și care, ulterior asistenței medicale defectuoase, a decedat; răspunde conducătorul auto pentru uciderea din culpă sau numai pentru vătămare corporală din culpă? răspunde, generic vorbind, pentru rezultatul final, respectiv decesul victimei, sau numai pentru leziunile care au rezultat în urma accidentului de circulație pe care l-a produs?

În speța în cauză[21] s-a reținut că un inculpat rula cu autoturismul cu o viteză ce nu depășea limita legală maximă admisă, pe o porțiune de drum și, într-un moment de neatenție, s-a aplecat să ridice din partea dreaptă a cabinei o sticlă de plastic, observând prea târziu că autoturismul din fața sa a oprit într-o coloană, nu a mai putut frâna la timp și astfel nu a putut evita coliziunea cu acesta; în urma coliziunii au rezultat patru victime, una dintre ele suferind leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 9 zile de îngrijiri medicale, a doua, 18 zile de îngrijiri medicale, cea de-a treia a suferit leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 45 de zile îngrijiri medicale, iar cea de-a patra victimă, în vârstă de 61 de ani, a fost internată în spital după accident, cu diagnosticul comoție cerebrală, traumatism toracic cu fractura coastelor V-X stânga și IV, V și VI dreapta, contuzie abdominală, luxație șold stâng și pericardită lichidiană minimă. La internare, la Unitatea Primiri Urgențe a fost consultată de către medicul de gardă – specialitatea chirurgie –, care, după consult, a constatat că starea generală a pacientei era bună, era conștientă, cooperantă, compensată respirator și hemodinamic, acuza dureri sternale și toracice bilaterale și dureri la nivelul șoldului stâng. După ce victimei i s-au făcut investigații medicale (radiografie toracică, ecografie abdominală și de cord, precum și analizele uzuale), a fost supusă, în ziua internării, unei reduceri ortopedice a luxației la șold, întrucât s-a apreciat că starea medicală a pacientei permite acest lucru, intervenție chirurgicală realizată cu succes.

În ziua următoare accidentului, consultul neurochirurgului nu a evidențiat leziuni patologice intracerebrale; în același timp, tomografia toracică a evidențiat un revărsat pleural bilateral în cantitate medie – apreciat ca fiind normal în contextul fracturilor costale pe care victima le avea și fuseseră evidențiate cu ocazia radiografiei toracice.

Este important de menționat faptul că, ulterior, în ziua a treia de la producerea accidentului, cu ocazia efectuării vizitei de către medici, aceștia au constatat starea bună a victimei; s-a solicitat un consult de specialitate chirurgie toracică, context în care medicul specialist a decis că se impune un drenaj toracic pentru a fi extras din cavitatea toracică lichidul pleural.

În condițiile respective, victima a fost internată la secția ATI pentru a-i fi monitorizate funcțiile vitale pe parcursul drenajului toracic realizat cu anestezie locală.

Ca tehnică, drenajul toracic se realizează cu ajutorul unui instrument medical numit ,,trocar”, al cărui vârf se introduce în cavitatea toracică printr-o incizie intercostală.

În cazul în speță, medicul specialist a introdus trocarul cu tubul de dren ,,la nivelul hemitoracelui stâng, pe linia medioclaviculară, în imediata apropiere a inciziei de mastectomie radicală pe care o prezenta pacienta”; în realitate, ca tehnică medicală operatorie, protocoalele operatorii din literatura de specialitate prevăd că locul optim pentru un drenaj sigur și eficient este spațiul intercostal IV-V pe linia axilară mijlocie.

Imediat însă după introducerea trocarului cu tub de dren în cavitatea toracică a victimei, starea acesteia s-a depreciat brusc – hemodinamic și respirator –, și-a pierdut starea de conștiență, părând leșinată; medicul specialist ATI a constatat că victima era în colaps, tensiunea arterială era nedecelabilă, respirația insuficientă și superficială, devenise inconștientă – context în care a decis realizarea de urgență a ventilației mecanice și intubarea orto-traheală; tot acest medic a constatat că în recipientul de drenaj erau circa 200 de mililitri de sânge proaspăt și a solicitat de urgență transfuzie sangvină; de asemenea, a constatat că în patul victimei era mult sânge, precum și pe tubul de dren.

Toate aceste manifestări exterioare și simptome ale victimei au fost cauzate de medicul specialist care a realizat drenajul toracic, perforând cu vârful trocarului peretele anterior ventricular stâng.

Victima a intrat în stop cardiac, iar medicul specialist a decis transferul în blocul operator în vederea intervenției chirurgicale, respectiv închiderea pericardului, drenaj etc. Pe traseul de transfer în blocul operator, medicul specialist în cauză a efectuat victimei masaj cardiac intern, introducând degetul prin incizia intercostală pe unde a introdus vârful trocarului, i-a injectat adrenalină și atropină dar, cu toate eforturile, la puțin timp a fost declarat decesul victimei.

Rezultatul final al cazului în analiză îl constituie decesul victimei, pornind de la accidentul de circulație care i-a cauzat primele vătămări corporale și continuând cu acțiunea personalului medical, în condiții de spitalizare, loc unde a fost declarat decesul.

Instanța a reținut, în raport de rezultatul final produs, culpa ambelor persoane care au avut contribuție culpabilă pe lanțul cauzal, respectiv conducătorul auto care a produs accidentul de circulație, cauzând vătămarea corporală a victimei, și medicul specialist care a efectuat drenajul pleural în mod defectuos, cauzând vătămări suplimentare, altele decât cele inițiale, care în final au condus la deces.

A motivat instanța în sensul că sunt considerate cauze ale rezultatului produs toate condițiile care l-au precedat, și fără de care rezultatul nu s-ar fi produs; deci orice condiție care a precedat și care a avut o legătură cât de mică cu rezultatul este cauza acestui rezultat, fiind echivalentă cu cauza[22]. Activitatea conducătorului auto a determinat un lanț cauzal care a necesitat intervenția medicului specialist, iar cele două activități infracționale au condus ulterior la decesul victimei; se poate susține, motivează instanța, că fără activitatea infracțională a conducătorului auto, decesul victimei nu s-ar fi produs, deci activitatea infracțională a acestuia a fost necesară și trebuie socotită cauza rezultatului[23].

Vinovățiile celor două persoane, ca manifestări culpabile, au fost dovedite, între altele, prin rapoartele de expertiză medico-legală efectuate în cursul procesului penal; într-unul s-a concluzionat că între ruptura cordului și deces există legătură de cauzalitate și că leziunile de la nivelul pericardului și cordului victimei s-au putut produce prin acțiunea unui agent traumatic înțepător/tăietor, posibil instrument chirurgical medical și/sau a unui agent traumatic mecanic de tip contondent, posibil deget, în condițiile încercării de efectuare a masajului cardiac intern.

2. Opinie. Rezolvarea problemei juridice în cauză, cu privire la stabilirea culpei, trebuie să pornească indubitabil de la analiza legăturii de cauzalitate între faptă și rezultat.

Pe lanțul cauzal analizat se succed două acțiuni culpabile, fiecare dintre ele bine definite, ce fac posibilă analiza și aprecierea lor concretă în raport cu rezultatul produs. Or, deslușind în concret contribuția fiecărei atitudini culpabile pe lanțul cauzal, vom reuși să dăm o rezolvare juridică justă problemei culpelor succesive, în raport de rezultatul final produs.

Culpa, așa cum am arătat, nu este o noțiune abstractă; ea trebuie dedusă în fiecare caz în parte, analizată și explicată în raport cu fiecare moment al rezultatului, privită în interdependență; culpa nu poate fi privită decât prin prisma faptei la care ne raportăm și nu poate fi separată de liantul dintre faptă și rezultat, care este constituit și explicat în știința dreptului penal ca legătură de cauzalitate.

A analiza culpa numai prin prisma rezultatului produs, făcând abstracție de modul în care aceasta se reflectă în rezultat, înseamnă a restrânge analiza artificial, rezultatul acesteia fiind parțial și incomplet.

În speța în cauză, este adevărat că sunt identificabile, în antecedența cauzală, două culpe, constând în contribuții umane păguboase, ce pot avea legătură cu rezultatul final, anume uciderea din culpă. Accidentul de circulație a provocat victimei leziuni care aveau aptitudinea de a conduce la decesul acesteia, dar numai în lipsa intervenției medicale calificate; „aptitudinea” exprimă și trebuie înțeleasă prin ,,posibilitate”, întrucât, în speță, leziunile constatate la unitatea spitalicească (Unitatea Primiri Urgențe) s-au dovedit a nu fi de natura celor care să pună în primejdie viața și să conducă la deces.

Intervenția medicală, constând într-o altă acțiune umană, a medicului specialist, neglijentă, este cea care a produs victimei leziuni de alt tip, localizate în raport de alte organe sau zone ale corpului uman, și care au condus la agravarea stării de sănătate a victimei și, în final, la decesul acesteia.

Lanțul cauzal în speță nu poate fi explicat, înțeles și argumentat ca un tot, ci numai prin ruperea lui în raport cu contribuțiile umane culpabile identificate.

Lanțul cauzal generat de contribuția conducătorului auto, ca prim comportament culpabil, a fost întrerupt în urma intervenției medicului specialist, ca următor comportament culpabil; toate expertizele medico-legale, ca elemente de probațiune ce pot oferi organului judiciar certitudine în lămurirea legăturii de cauzalitate, scot în evidență că, timp de două zile, în cadrul unității spitalicești, până la momentul acțiunii medicului specialist, în cea de-a treia zi, evoluția stării de sănătate a persoanei vătămate a fost favorabilă, starea generală a acesteia fiind bună, aspecte apreciate atât de medicul curant, cât și de șeful clinicii de chirurgie; acțiunea umană ulterioară, în cea de-a treia zi, este cea care a generat alt lanț cauzal fără de care victima nu ajungea în situația de a suferi alte leziuni, la nivelul cordului, leziuni fatale ce au condus, singurele, la deces.

Decesul victimei a fost provocat exclusiv de intervenția medicală defectuoasă, fără a avea legătură de cauzalitate cu acțiune umană culpabilă primă, lanțul cauzal fiind întrerupt așa cum am arătat mai sus[24].

A interpreta și a aplica legea altfel înseamnă a agrava situația juridică a unei persoane, fără temei, numai pe baza analizei și explicării culpei acesteia, privită și înțeleasă izolat pe lanțul cauzal și nerelaționată și argumentată și din perspectiva, obligatorie, de altfel, a legăturii de cauzalitate.

Prin urmare, apreciez că instanța a făcut o interpretare greșită și o aplicare la fel de greșită a prevederilor legale privitor la culpă și legătură de cauzalitate, omițând să explice, în concret, contribuția culpelor în lanțul cauzal și incidența lor în raport cu rezultatul produs, anume decesul persoanei în cauză.

Fiecare culpă concurentă succesivă nu poate fi privită și analizată abstract, ca simplă contribuție, și relaționată numai cu rezultatul final al acțiunilor umane culpoase; ea trebuie analizată în concret în lanțul cauzal și sub forma contribuției de etapă, în raport cu rezultatul concret și posibilitatea ca acest rezultat să fie analizat independent, fără contribuția și acțiunea altei persoane la rezultatul final.

În acest sens, apreciez că răspunderea penală a primei persoane trebuie atrasă în raport cu leziunile suferite de victimă – apreciate de către medicul legist în zile de îngrijiri medicale –, iar răspunderea penală a celeilalte persoane trebuie apreciată tot în raport cu rezultatul produs, corespunzător acțiunii sale culpabile și care, în cazul în speță, a condus la deces.

Numai în acest fel de analiză și înțelegere, dar mai ales transpunere în practică, legea va fi aplicată în litera și spiritul ei și fiecare va răspunde numai pentru și în raport cu fapta săvârșită – atunci când este prevăzută de legea penală.

* e-mail: george.muscalu@csm1909.ro

[1] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009.

[2] I. Oancea, Noțiunea de infracțiune (Infracțiunea), în ,,Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea generală”, de V. Dongoroz (coordonator) ș.a., vol. I, Editura Academiei Române, București, 1969, p. 115-117; G. Antoniu, Vinovăția penală, Editura Academiei Române, București, 1995, p. 115-143; I. Pascu, A.S. Uzlău, Gh. Muscalu, Drept penal. Partea generală, Editura Hamangiu, București, 2016, p. 132-133.

[3] I. Oancea, op. cit., p. 118-120; G. Antoniu, op. cit., p. 154-177; I. Pascu, A.S. Uzlău, Gh. Muscalu, op. cit., p. 134-136.

[4] I. Pascu, A.S. Uzlău, Gh. Muscalu, op. cit., p. 136.

[5] G. Antoniu, op. cit., p. 182.

[6] Ibidem.

[7] I. Pascu, A.S. Uzlău, Gh. Muscalu, op. cit., p. 137.

[8] G. Antoniu, op. cit., p. 154.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem (,,nu este necesar pentru aceasta să se folosească formele sacramentale, fiind suficient să rezulte clar voința legiuitorului de a incrimina fapta și atunci când este săvârșită din culpă”).

[11] Ibidem.

[12] I. Oancea, op. cit., p. 120.

[13] Idem, p. 123.

[14] I. Pascu, A.S. Uzlău, Gh. Muscalu, op. cit., p. 136.

[15] G. Antoniu, op. cit., p. 160.

[16] Idem, p. 161.

[17] Idem, p. 163.

[18] Idem, p. 166.

[19] I. Oancea, op. cit., p. 122.

[20] Ibidem.

[21] C. Apel Timișoara, S. pen., Dec. pen. nr. 1049/A/2014.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem – opinia separată în cauză.