Daniela DEDIU*

Procuror – Parchetul de pe lângă

Judecătoria Sectorului 1 București

Doctorand – Institutul de Cercetări Juridice

„Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române

ABSTRACT

The author analyzes the effects that a request for consent addressed to the requested state by the Romanian authorities for the prosecution of the extradited person has on the course of the statutory limitation of criminal liability, while arguing for his/her own opinion at the same time

Key words: consent, extradition, statutory limitation of criminal liability, specialty principle.

Ipoteză: În privința persoanei A., autoritățile judiciare române au formulat o cerere de extrădare din statul X în vederea judecării unei cauze penale care se afla pe rolul Judecătoriei J. Cererea de extrădare a fost admisă și persoana A. a fost predată autorităților române, fiind judecată și condamnată la o pedeapsă cu închisoarea. În același timp, pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Z., persoana A. făcea obiectul unui alt dosar penal pentru fapte comise anterior predării, astfel că s-a solicitat statului X consimțământul în vederea urmăririi penale a acesteia.

Problematică: Ce efecte are o astfel de cerere asupra prescripției răspunderii penale în cauza aflată pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Z.?

1. Unul dintre principiile tradiționale pe care se fundamentează extrădarea este reprezentat de către regula specialității. Potrivit acestui principiu, în esență, o persoană extrădată nu poate fi urmărită, judecată sau condamnată pentru o altă infracțiune comisă înaintea predării sale, ci numai pentru aceea precizată în cererea de extrădare, fără acordul prealabil al statului solicitat.

Principiul reprezintă o veritabilă garanție pentru persoana extrădată, în sensul că regulile privind extrădarea nu vor fi eludate prin formularea unei cereri pentru anumite infracțiuni și, ulterior, tragerea la răspundere penală pentru fapte în privința cărora nu erau îndeplinite condițiile privind extrădarea[1]. Din acest motiv, principiul specialității este incompatibil cu urmărirea sau judecarea persoanei extrădate pentru fapte săvârșite anterior remiterii și care nu au constituit obiectul cererii de extrădare. La originea sa stă tocmai teama că statul solicitant își limitează cererea la anumite fapte și ascunde intenția sa de a urmări persoana solicitată pentru alte fapte, de exemplu, pentru infracțiuni politice sau pentru fapte care nu îndeplinesc condiția dublei incriminări[2].

În condițiile în care statul solicitant intenționează ca persoana extrădată să fie urmărită penal sau judecată pentru fapte anterioare remiterii, are posibilitatea să solicite printr-o nouă cerere adresată statului solicitat consimțământul de a o judeca sau urmări penal și pentru aceste infracțiuni.

2. În materia extrădării, art. 74 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală[3], republicată, cu modificările și completările ulterioare, reglementează regula specialității. Potrivit alin. (1) al acestui articol, persoana predată ca efect al extrădării nu va fi nici urmărită, nici judecată, nici deținută în vederea executării unei pedepse, nici supusă oricărei alte restricții a libertății sale individuale, pentru orice fapt anterior predării, altul decât cel care a motivat extrădarea, în afară de cazurile când:

a) statul care a predat-o consimte; în acest scop, autoritățile române competente vor transmite statului solicitat o cerere însoțită de actele prevăzute în 36 alin. (2) din aceeași lege și de un proces-verbal în care se consemnează declarațiile persoanei extrădate;

b) având posibilitatea să o facă, persoana extrădată nu a părăsit, în termen de 45 de zile de la liberarea sa definitivă, teritoriul României, ori dacă a revenit în România după ce a părăsit teritoriul statului român.

În situația în care se intenționează solicitarea consimțământul statului care a predat persoana, cererea adresată statului străin se formulează de către Ministerul Justiției, în baza încheierii instanței competente să soluționeze cauza în primă instanță, la propunerea motivată a Ministerului Public, sau în baza încheierii instanței pe rolul căreia se află cauza, dacă extrădarea a fost acordată după trimiterea în judecată a persoanei extrădate, după caz.

3. Regula specialității este incidentă și în cazul predării în baza unui mandat european de arestare, însă comportă anumite limitări. În art. 115 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 se prevede că persoana va putea fi urmărită, judecată sau privată de libertate pentru o faptă anterioară predării, dacă statul de executare a făcut o notificare Secretariatului General al Consiliului Uniunii Europene, în sensul că acest consimțământ este prezumat, cu excepția situației în care, într-un anumit caz, autoritatea judiciară de executare dispune în alt mod în decizia sa de predare[4].

În celelalte situații, autoritatea judiciară română emitentă va prezenta autorității judiciare de executare o cerere de autorizare, însoțită de informațiile prevăzute în art. 86 alin. (1) din legea sus-menționată. Astfel, această cerere de autorizare presupune aceleași exigențe cu privire la conținut, transmitere și traducere și, în consecință, sunt incidente și aceleași cazuri de refuz obligatorii și facultative, precum și oferirea de garanții. Ceea ce variază este doar termenul în care se adoptă decizia, acesta fiind de cel mult treizeci de zile de la data primirii cererii[5]. Până la obținerea acestei autorizații, persoana poate fi acuzată sau inculpată în statul de emitere, dacă nu i se aplică nicio măsură restrictivă de libertate[6].

Dispozițiile sus-menționate nu se aplică atunci când intervine una dintre următoarele circumstanțe:

a) când persoana urmărită a renunțat în mod expres în fața autorității judiciare de executare la regula specialității, înaintea predării;

b) când persoana urmărită a renunțat, după predare, să recurgă la regula specialității în legătură cu anumite infracțiuni anterioare predării sale. Declarația de renunțare la regula specialității se dă în fața autorității judiciare competente a statului membru emitent, întocmindu-se un proces-verbal conform dreptului intern al acestuia. Persoana urmărită are dreptul de a fi asistată de către un avocat. Renunțarea la regula specialității trebuie să fie voluntară și în deplină cunoștință de cauză asupra consecințelor acesteia;

c) când, având posibilitatea să părăsească teritoriul statului membru căruia i-a fost predată, persoana în cauză nu a făcut acest lucru în termen de 45 de zile de la punerea sa definitivă în libertate sau s-a întors pe acest teritoriu după ce l-a părăsit;

d) când infracțiunea nu este sancționată cu o pedeapsă privativă de libertate;

e) când la terminarea procesului penal nu se aplică o pedeapsă privativă de libertate sau o măsură de siguranță.

4. Revenind la ipoteza formulată, se naște întrebarea ce efecte are o cerere de consimțământ adresată statului solicitat de către autoritățile române în vederea urmăririi penale a persoanei extrădate asupra cursului prescripției răspunderii penale.

Prescripția răspunderii penale reprezintă o cauză ce stinge raportul juridic penal de conflict, deoarece acesta nu a fost soluționat într-o perioadă de timp rezonabilă. Având în vedere tocmai necesitatea tragerii la răspundere penală a autorilor într-un interval de timp cât mai scurt de la data săvârșirii infracțiunilor, legea prevede ca, după expirarea termenelor stabilite de către ea, răspunderea penală să nu mai poată fi angajată, punându-se capăt incertitudinii sau nesiguranței[7].

În noul Cod penal (în continuare C.pen.), prescripția – cauză care înlătură răspunderea penală – este reglementată în art. 153, putându-se regăsi, de asemenea, dispoziții privind termenele de prescripție a răspunderii penale (art. 154 C.pen.), întreruperea cursului prescripției răspunderii penale (art. 155 C.pen) și suspendarea cursului prescripției răspunderii penale (art. 156 C.pen.).

Întreruperea cursului prescripției este o cauză care lipsește de eficiență timpul scurs până la momentul intervenirii sale, făcând să curgă un nou termen de prescripție, după îndeplinirea actului întrerupător[8].

O cauză specială de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale o întâlnim în art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, potrivit căruia cererea de extrădare transmisă statului solicitat întrerupe cursul prescripției răspunderii penale neîmplinită anterior.

În privința caracterului întrerupător al cererii de extrădare, acesta se explică prin existența manifestării de voință a organelor judiciare de a da curs urmăririi sau judecării cauzei, precum și de perioada de timp ce nu poate fi cuantificată până la care statul solicitat se poate pronunța asupra cererii.

5. Dispoziții relevante găsim și pe tărâmul dreptului procesual. Astfel, art. 368 din noul Cod de procedură penală (în continuare C.pr.pen.) prevede un caz opțional de suspendare a judecății în caz de extrădare activă: atunci când, potrivit legii, se cere extrădarea unei persoane în vederea judecării într-o cauză penală, instanța pe rolul căreia se află cauza poate dispune, prin încheiere motivată, suspendarea judecății până la data la care statul solicitat va comunica hotărârea sa asupra cererii de extrădare.

Posibilitatea suspendării cauzei aflate în cursul judecății își găsește rațiunea în necesitatea evitării judecării cauzei în lipsa inculpatului, precum și subsecvent în evitarea rejudecării cauzei în cazul redeschiderii procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate. Așadar, se creează nu numai cadrul respectării dreptului persoanei în cauză de a fi prezentă la judecarea cauzei, dar se și evită folosirea excesivă a resurselor justiției.

Din punctul de vedere al efectelor suspendării procesului penal, în doctrină s-a admis că suspendarea reprezintă totodată un caz de suspendare a termenului prescripției răspunderii penale[9]. Deopotrivă, putem aduce ca argument și faptul că, în lipsa suspendării judecății, dacă acesta își continuă cursul și conduce la condamnarea persoanei solicitate, ulterior extrădării acesteia, admiterea în principiu a cererii de redeschidere a procesului penal face să curgă un nou termen al prescripției răspunderii penale[10]. Mutatis mutandis, cu privire la o altă situație care în lumina legislației penale anterioare permitea suspendarea procesului penal – sesizarea Curții Constituționale a României în vederea pronunțării asupra unei excepții de neconstituționalitate –, instanța supremă a admis că la termenul de prescripție a răspunderii penale se adiționează perioada în care procesul a fost suspendat ca urmare a faptului că dosarul cauzei a fost înaintat și s-a aflat pe rolul Curții Constituționale a României în vederea soluționării unei excepții de neconstituționalitate pentru care s-a dispus sesizarea instanței de contencios constituțional în acest sens[11].

6. În mod logic, dispoziții similare celor prevăzute în art. 368 C.pr.pen. nu regăsim și în privința fazei urmăririi penale. Aceasta se explică prin aceea că noua legislație procesual penală oferă cadrul efectuării urmăririi penale față de o persoană în lipsă, iar formularea unei cereri de extrădare nu reprezintă niciun impediment în această procedură, legiuitorul considerând că numai judecata în lipsă, nu și urmărirea penală, este în măsură să ofere dreptul la rejudecarea cauzei.

7. Relativ la cererea de solicitare a consimțământului pentru urmărirea persoanei solicitate, deși, în esență, scopul acesteia este același ca și al cererii de extrădare, efectele acesteia, în opinia noastră, sunt diferite. Astfel, transmiterea unei cereri de solicitare a consimțământului pentru urmărirea persoanei solicitate pentru alte fapte anterioare predării nu întrerupe cursul prescripției răspunderii penale, ci reprezintă o cauză de suspendarea a acestuia.

Astfel, potrivit art. 156 alin. (1) C.pen, cursul termenului prescripției răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziție legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal, iar conform alin. (2) al aceluiași articol, prescripția își reia cursul în ziua când a încetat cauza de suspendare. Coroborând aceste dispoziții cu cele ale art. 74 din Legea nr. 302/2004, potrivit cărora persoana predată ca efect al extrădării nu va fi nici urmărită, nici judecată, nici deținută în vederea executării unei pedepse, nici supusă oricărei alte restricții a libertății sale individuale pentru orice fapt anterior predării, altul decât cel care a motivat extrădarea, reiese că în așteptarea pronunțării asupra cererii de către statul solicitat, organele de urmărire penală nu pot efectua acte de urmărire care să implice prezența inculpatului, aspect care constituie o împrejurare de neînlăturat ce împiedică continuarea procesului penal.

Trebuie menționat că regula specialității nu se opune luării de către statul solicitant a unor măsuri, numite „măsuri conservatorii”[12], în privința altor infracțiuni comise anterior predării și care nu au făcut obiectul cererii de extrădare. Așa cum reiese din art. 74 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, autoritățile române vor lua măsurile necesare în vederea unei eventuale trimiteri a persoanei de pe teritoriul României, pe de o parte, iar, pe de altă parte, a întreruperii prescripției potrivit legislației române, inclusiv recurgerea la o procedură în lipsă. Totuși, recurgerea la astfel de măsuri nu poate duce la rezolvarea cauzei penale, fiind lovite de nulitate toate actele de procedură efectuate care presupun prezența persoanei vizate[13].

Deopotrivă, în cazul transmiterii cererii de solicitare a consimțământului, în baza principiului specialității pot fi aplicabile prevederile art. 312 alin. (2) C.pr.pen. care reglementează unul din cazurile de suspendare a urmăririi penale, respectiv situația în care există un impediment legal temporar pentru punerea în mișcare a acțiunii penale față de o persoană.

Prin urmare, cauza de suspendare își produce efectul de la data la care cererea de acordare a consimțământului a fost transmisă statului solicitat și operează până în momentul în care autoritățile competente din acesta se pronunță asupra cererii.

* e-mail: dediu_daniela@mpublic.ro.

[1] N. Lupulescu, Extrădarea, Editura Luceafărul, București, 2004, p. 153.

[2] R. Blekxtoon, Comentary on an Article by Article Basis, în R. Blekxtoon, W. van Ballegooij (ed.), „Handbook on the European Arrest Warrant”, Haga, T.M.C. Asser Press, 2005, p. 261-262.

[3] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 31 mai 2011.

[4] România a formulat următoarea notificare: „România declară că, în relația cu acele state membre care au transmis o notificare în același sens Secretariatului General al Consiliului, consimțământul pentru urmărirea, judecarea, condamnarea sau deținerea unei persoane pentru alte fapte săvârșite anterior predării acesteia în baza unui mandat european de arestare se prezumă, cu excepția cazului în care autoritatea judiciară română de executare dispune altfel prin hotărârea de predare” [disponibilă pe site-ul https://www.ejn-crimjust.europa.eu/ejn/libdocumentproperties.aspx?Id=331 (accesat la 1 iunie 2017)]. De asemenea, au mai formulat astfel de notificări doar Austria și Estonia, astfel că această excepție se aplică doar în relațiile dintre aceste trei state membre [declarațiile notificate ale Austriei și Estonia sunt disponibile pe site-ul https://www.ejn-crimjust.europa.eu/ejn/libcategories.aspx?Id=14 (accesat la 1 iunie 2017)].

[5] Articolul 27 alin. (4) din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre (publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 190 din 18 iulie 2002).

[6] A se vedea, în acest sens, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, C-388/08 PPU, Leymann și Pustovarov, Hotărârea din 1 decembrie 2008, ECLI:EU:C:2008:669, paragr. 76.

[7] M. A. Hotca (coord.) ș.a., Instituții de drept penal, Editura Universul Juridic, București, 2014, p. 345.

[8] Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea generală conform noului Cod penal, ediția 2, Editura C.H. Beck, București, 2015, p. 184.

[9] M.A. Hotca (coord.) ș.a., op. cit., p. 347.

[10] Articolul 155 alin. (5) C.pen.

[11] Înalta Curte de Casație și Justiție, S. pen., Dec. nr. 3473/2010, disponibilă pe site-ul http://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=83937 (accesat la 5 martie 2018).

[12] F. Streteanu, D. Nițu, Drept penal. Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2014, p. 216.

[13] Ibidem.