Patrice DAVOST

Procuror general

Curtea de Apel Toulouse

Republica Franceză

I – Reflecții asupra deontologiei magistraților*

,,Justiția a atins un punct de la care nu mai poate continua așa… Este necesar, fără întârziere, să reflectăm adânc la definirea bazelor unei justiții noi, adaptată în mod real la serviciile și la aspirațiile bărbaților și femeilor timpului în care trăim”, declara Jacques Ribs, consilier de stat, Președintele Dreptului și Democrației, care, în 1990, a lansat deschiderea unei mari dezbateri naționale, precum și ,,Adunarea generală a justiției”.

În același an, fostul procuror general al Parisului, domnul Bouchery, făcea și el apel, prin urările sale, la ,,o justiție nouă”: ,,niciodată ca acum, nu a fost percepută o imagine atât de neclară a judecătorului … Trebuie să acordăm întâietate mijloacelor prin care putem îmbunătăți relațiile dintre magistrați și justițiabili“.

La 20 ianuarie 1997, Președintele Republicii, Jacques Chirac, anunța, într-un discurs radiotelevizat, o mare reformă a justiției și a modului ei de funcționare, care să-i permită să răspundă mai bine așteptărilor francezilor: ,,Trebuie să construim o justiție bună, o justiție care să nu poată fi contestată, o justiție senină și respectată”, adăugând că nu va exista o modernizare a justiției fără un efort național sporit în favoarea ei.

Ieri după-amiază, la ședința solemnă de început de an a Curții de Casație, Președintele Republicii, anunțând o reformă importantă a procedurii penale, a subliniat criza morală pe care o traversează sistemul judiciar și a cerut o justiție mai deschisă, mai responsabilă, mai bine gândită, pentru a asigura această ,,nevoie socială primară, justiția”.

Da, se impune urgent remedierea acestei ,,crize periculoase de încredere” între francezi și justiția lor, căreia ultimul raport anual al Consiliului Superior al Magistraturii îi analizează cauzele, luând în considerare remediile ce pot reduce această fractură reală și, uneori, întreținută în mod voluntar de mass-media de scandal, gata să satisfacă o opinie publică fluctuantă, care este ,,locul emoțiilor, stereotipurilor și compasiunii”.

Opinia publică cere responsabilitate din partea judecătorilor, ignorând, fără îndoială (pentru că acest lucru i se ascunde) că această responsabilitate, în mod firesc și foarte fericit, există deja de o lungă perioadă de timp, și că magistrații sunt supuși la patru categorii de răspundere:

– răspundere penală,

– răspundere civilă,

– răspundere profesională,

– răspundere disciplinară [real pusă în aplicare, contrar a ceea ce unii vor să lase să se înțeleagă. Pentru a ne convinge, este suficient să consultăm colecția deciziilor disciplinare publicate în 2006 de către Consiliul Superior al Magistraturii (C.S.M.) care include, pentru anii 1958-2005, 141 de decizii emise de Secția pentru judecători a C.S.M. și 50 de avize emise de Secția pentru procurori a C.S.M.].

Examinarea acestor avize și decizii relevă o evoluție a dreptului disciplinar care merge în sensul unei contribuții crescânde a regulilor și a principiilor directoare cu caracter deontologic.

Aș dori să vă vorbesc, câteva clipe, despre această problemă recurentă a eticii și deontologiei magistraților.

Conceptul de deontologie a fost elaborat, între anii 1793 și 1795, de către filozoful englez Jeremy Bentham și a apărut abia în 1834, în opera sa postumă ,,Deontologia sau știința moralei”.

Asociind două cuvinte grecești: ,,deontos” (cuvenit) și ,,logos” (cunoaștere), adică ,,cunoașterea a ceea ce se cuvine” sau ,,știința morală care ne învață să ne cunoaștem îndatoririle”, termenul deontologie a fost mai întâi aplicat în limbajul filozofic, înainte de a fi treptat integrat în vocabularul juridic.

Deontologia ,,nu este morală, nu este drept, este o etică profesională”, așa cum subliniază decanul Beignier.

Formularea regulilor deontologice, informațiile despre acestea, sancțiunile pentru încălcarea lor, responsabilitatea magistraților, independența justiției sunt preocupări constante ale statelor de drept din lume:

– la nivel mondial: principiile de la Bangalore, definite de Comitetul pentru Drepturile Omului al O.N.U. în 2002, au pus accentul pe independența și imparțialitatea judecătorului, pe importanța recrutării și formării profesionale, precum și pe transparența și publicitatea procedurii și a jurisprudenței disciplinare;

– în Europa:

– Comitetul Consultativ al Judecătorilor Europeni, în avizul său nr. 3 din 2002, preconizează o simplă ,,declarație a principiilor conduitei profesionale” formulată chiar de judecători;

– Carta europeană privind statutul judecătorilor, adoptată de către Consiliul Europei, amintește, la rândul ei, necesitatea unor garanții adecvate, necesare oricărei proceduri îndreptate împotriva unui magistrat, pentru ca aceasta să nu-i pună în pericol independența, independență care nu are scopul protejării judecătorului, ci care este instituită în interesul justițiabilului.

– În Franța: articolul 18 din Legea organică din 5 martie 2007 a încredințat C.S.M. grija de ,,a elabora și de a face publică o culegere a obligațiilor deontologice ale magistraților”.

Pentru a ușura misiunea Consiliului și la solicitarea acestuia, Institutul de Înalte Studii asupra Justiției (I.I.S.J.) a efectuat o analiză comparativă a principiilor fundamentale ale deontologiei juridice în principalele sisteme judiciare ale lumii.

Această analiză a scos în evidență trei principii de bază ale eticii judiciare: independența, imparțialitatea și integritatea. Trei principii, trei valori care trebuie să tindă să asigure încrederea publicului în justiție.

Dar dacă aceste principii sunt esențiale, ele nu sunt suficiente pentru a defini setul de valori care stă la baza activității și intervenției magistraților.

Astfel, C.S.M. a vrut să-i implice pe magistrați în diferitele etape de elaborare ale culegerii cuprinzând obligațiile lor deontologice, prin intermediul ,,corespondenților” Consiliului din cadrul fiecărei curți de apel.

Pentru curtea noastră de apel, doi corespondenți, sau mai exact două ,,corespondente”, sunt interlocutorii C.S.M. și, într-un fel, ,,intermediarele” noastre care au sarcina de a anima această dezbatere esențială:

– pentru curte: doamna Beneix, vicepreședinta Tribunalului regional din Toulouse,

– pentru parchet: doamna Esclapez, substitut general[1].

Dar dacă le-am delegat organizarea dezbaterilor noastre și sintetizarea avizelor noastre, aceasta nu trebuie să fie o delegare pasivă.

Fiecare trebuie să continue, așa cum C.S.M. dorește, să participe la discuțiile privind elaborarea acestor reguli deontologice.

Stoicii teoretizau și, uneori, au pus în practică patru virtuți cardinale (prudența, dreptatea, cumpătarea și curajul), virtuți care ar putea cuprinde regulile etice ale magistratului, dar și ale avocatului, ale expertului judiciar și ale tuturor celor care participă la actul de justiție.

Permiteți-mi, după mai bine de treizeci și cinci de ani de viață profesională, exercitată la parchet și la instanță în nordul și sudul Departamentelor Loire, Garonne și în străinătate, să vă împărtășesc pe scurt cele patru valori care mi se par inerente eticii noastre:

– umanismul,

– modestia,

– onestitatea,

– umorul.

1.Umanismul

,,A judeca înseamnă să-ți placă să asculți, să încerci să înțelegi și să vrei să hotărăști. Pe scurt, să-ți iubești și să-ți respecți aproapele” (Pierre Drai).

,,Nimic din ceea ce este omenesc nu poate fi străin judecătorului”, potrivit frumoasei formulări a lui Simone Rozes, fosta prim-președinte a Curții de Casație.

Umanismul înseamnă așezarea omului în centrul dreptului, în centrul acțiunii cotidiene de justiție.

Umanismul este prima dintre calități ,,pentru că nu existăm decât pentru cei în slujba căror suntem puși. Ei cer de la justiție protecție, securitate, stare de mai bine. Semnificația umanismului este inseparabilă de serviciul oferit…”

,,Judecători, procurori, avocați, avem în mâna noastră suferința sau vina contemporanilor noștri” (Decanul baroului Charriere-Bournazel, la conferința de stagiu la Baroul Paris, 5 decembrie 2008, în Anunțurile Departamentului Seine).

A fi uman nu înseamnă că trebuie să fii o persoană drăguță, naivă sau slabă, ci trebuie să asculți, să înțelegi, să fii corect, aplicând cu fermitate pedepse atunci când este necesar.

A fi uman înseamnă să ne amintim, așa cum ne învață Montaigne, că ,,orice om poartă în el forma întreagă a condiției umane”, că ,,justiția nu poate funcționa mulțumindu-se cu satisfacerea propriului ei formalism, … că ea se bazează pe femei și bărbați care respectă ceea ce este drept, în sensul cel mai profund și cel mai generos al cuvântului, și la care, în mod inexorabil, fiecare om, fiecare cetățean, fiecare justițiabil nu poate să nu apeleze” (Cardinalul Lustiger, 2 aprilie 2007).

Magistrații, așa cum a afirmat cu tărie primul președinte Lamanda, ,,nu sunt rotițele impersonale ale unei societăți fără suflet; ei întruchipează voința colectivă de dreptate” și o fac cu modestie.

2. Modestia

Modestia ni se impune nouă tuturor, profesioniștilor din domeniul juridic, din cauza slăbiciunii și flexibilității dreptului; variabil, contingent, efemer uneori, dreptul este ,,prea uman ca să putem pretinde absolutul liniei drepte”, potrivit fericitei formulări a decanului Carbonnier. Modestia presupune să ne punem permanent întrebări asupra certitudinilor noastre, să respingem maniheismul simplist. Înseamnă să acceptăm virtuțile colegialității și punerea în minoritate în cursul unei deliberări; și chiar în parchet întâlnim colegialitatea și deliberarea (și încă zilnic!).

A da dovadă de modestie înseamnă mai ales să practicăm îndoiala și timpul judiciar.

a) Modestia înseamnă ,,să ne îndoim”. ,,Îndoiala asupra dreptului, care salvează dreptul” (Alain). Trebuie să ,,dăm prioritate neliniștii îndoielii asupra confortului dogmatismului” (Albert Memmi). ,,Nu facem dreptate decât cu mâini tremurânde” (Guy Canivet).

,,In dubio pro reo”, ne-au învățat maeștrii noștri: când legea penală este neclară, trebuie, dacă avem dubii, să renunțăm mai degrabă la acuzații, decât să condamnăm.

Să nu uităm, cuprinși de smerenie, că în chiar această sală de judecată a fost condamnat la moarte Jean Calas!

b) Modestia înseamnă acceptarea ,,timpului judiciar”, înseamnă să acceptăm să nu cedăm în fața imediatului, a ,,tiraniei celor 20 de ore”, a ,,incriminărilor mass-mediei”, înseamnă a recunoaște că justiția, civilă sau penală, cere timp, și în primul rând timp util, cuprins între limitele termenului rezonabil al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale:

– timpul necesar respectării formelor de protecție ale libertății individuale (,,forma, sora geamănă a libertății”, Ihering);

– timpul dezbaterii în contradictoriu (,,contradictoriul este inima a toate” a subliniat Președintele Republicii) este momentul evaluării probelor, al audierii părților, timpul de reflecție și timpul deciziei îndelung gândite, pentru ca aceasta să fie, pe cât e cu putință, ,,acceptată” de către părți, de către opinia publică, astfel încât ea să poată restabili pacea socială.

,,Când vom înțelege că timpul justiției, al politicii, al armatei sau al diplomației nu este cel al mass-mediei și că există chiar și o incompatibilitate structurală între ele?” (Pierre Servent).

3. Onestitatea

Onestitatea este, desigur, integritate și probitate. Dar este mai ales onestitatea ,,intelectuală”, caracterizată prin imparțialitate și loialitate.

a) Onestitatea este înainte de toate imparțialitate, obiectivă sau subiectivă, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

,,Magistratul trebuie să se ferească atât de prejudecățile lui, cât și de prejudecățile unei opinii publice invadatoare și adesea insidioase” (Pierre Drai, ,,Judecătorul între două milenii”, 3 mai 2000).

Această opinie publică, ,,spațiu enigmatic creat de societatea informațională, este condusă mai mult de impulsuri și de reflexe colective decât de gândire. Ea este dominată de emoții, stereotipuri și compasiune” (Jean-Michel Dumay).

Or, informația cetățeanului este legată de adevăr, de spiritul public, de morala republicană.

Buna funcționare a aparatului judiciar implică nerespectarea orbească la presiunile emoționale și versatile ale acestei opinii publice majoritare, pe care scriitorul Jean-Claude Guillebaud o compară cu ,,un banc de pești pe care chia și cel mai mic semnal îl determină să-și schimbe subit direcția, in corpore”.

Dar calea este îngustă, pentru că ,,o decizie a justiției care tulbură profund o mare o parte din populație nu este o decizie bună a justiției” sublinia primul președinte, Guy Canivet.

Onestitatea este, prin urmare, curajul de a nu ceda în fața opiniei publice și, pentru Ministerul Public, este, uneori, curajul de a nu continua, în timp ce opinia majorității vrea să ne forțeze să dăm satisfacție ,,incriminărilor mass-mediei”, uitând articolul preliminar din Codul de procedură penală: ,,Orice persoană suspectată sau urmărită este prezumată nevinovată până când vinovăția ei este stabilită”.

b) ,,Onestitatea” este, în al doilea rând, ,,loialitate”.

Etimologic, loialitatea este respectarea legii; funcțiile de urmărire și de judecare sunt o manifestare esențială a vieții în societate. Magistraților le revine sarcina de a aplica legile statului, cu respectarea independenței legiuitorului, independență care, într-un stat democratic, este la fel de importantă ca și cea a justiției.

Dar ce lege, ce text, ce decret, ce circulară să aplicăm unui anumit caz individual, unui anumit comportament penal sau delictual?

Codul de procedură penală are 2.520 de pagini. A fost modificat de nouăsprezece ori în decurs de zece ani. ,,Nimeni nu se recunoaște în el”, declară însuși un arhitect al acestuia, președintele Mazeaud, fost președinte al Comisiei legislative a Adunării Naționale și fost președinte al Consiliului Constituțional.

Da, respectarea legii presupune, în primul rând, cunoașterea ei. Și acest lucru nu este deloc ușor în țara noastră, unde ,,nimeni nu trebuie să ignore legea” și unde există o astfel de ,,nebunie normativă”. Această abundență de texte nu este totuși caracteristică doar timpului nostru:

Să-l citim din nou pe Montaigne: ,,Avem în Franța mai multe legi decât tot restul lumii la un loc. Ce au câștigat legiuitorii noștri alegând o sută de mii de spețe și fapte punctuale și consacrându-le în o sută de mii de legi? Acest număr nu are nicio legătură cu diversitatea infinită a acțiunilor umane. Legile cele mai dorite, sunt și cele mai rare; ba chiar, ar fi mai bine să nu avem legi deloc, decât să le avem într-un număr așa de mare cum avem noi” (Cartea III, capitolul XIII) Eseuri.

Sau, să citim din nou, mai aproape de noi, teoria Codului penal de Faustin Hélie și Adolphe Chauveau (fost decan al Facultății de drept din Toulouse): ,,… legea penală nu poate fi imuabilă, dar nu este bine să-i fie constant modificate incriminările și pedepsele… una dintre criticile cele mai grave ce îi pot fi aduse unei legi penale noi este de a nega că este absolut indispensabilă”.

La începutul acestui an, doresc să fac urarea ca legiuitorul să ne înzestreze cu legi mai puțin numeroase, dar clare, după modelul balizelor maritime care marchează intrarea pe canalele portuare și ale căror culori au rămas, din fericire, stabile timp de zeci de ani.

Fie ca noua procedură penală, anunțată ieri de către Președintele Republicii, să stabilească balize indispensabile pentru securitatea juridică a tuturor.

Umanismul, modestia, onestitatea sunt valori esențiale ale eticii magistratului, cât și ale  tuturor celorlalți care concură în actul justiției.

Aceste valori trebuie întreținute în mod constant cu ajutorul umorului, această a patra calitate, această a patra baliză pe canalul justiției.

4. Umorul

Umorul este un talent pe care trebuie să-l cultivăm în mod constant, pentru că este o distanțare salutară, o formă de politețe, o privire detașată.

,,Cele mai multe dintre profesiile noastre se aseamănă cu farsele. Trebuie să ne jucăm cum se cuvine rolul, dar ca rol al unui personaj împrumutat. Din mască și din aparență nu trebuie să ne facem o esență reală… Este suficient să-ți pudrezi fața cu făină, nu-i nevoie să-ți pudrezi întreg corpul” (Montaigne, Eseuri, Cartea III, cl. X).

Da, a avea umor presupune să-ți exerciți activitatea cu seriozitate, rigoare și competență, dar fără să te iei în serios.

Este o dispoziție a minții, oh, atât de necesară!, pentru a înfrunta cu seninătate greutățile cotidiene, deoarece viața de zi cu zi a magistratului presupune contactul acestuia cu suferința, patologia, violența și, adeseori, moartea.

Relele societății, cărora justiția le-a devenit prea des ,,recipientul”, fragilitățile bărbaților și femeilor, defectele lor, sunt cele cu care se confruntă zi de zi magistrații parchetului, ai instrucției, ai instanțelor pentru copii și pentru probleme de familie, precum și judecătorii din instanțe.

Este necesar să ne amintim acest lucru pentru a aprecia activitatea acestor magistrați, a căror întreagă viață este dedicată interesului general și pusă în serviciul celorlalți.

* Traducere din limba franceză: Pavel Budimir.

[1] Nota redacției: Substituții generali sunt magistrații desemnați la Parchetul de pe lângă o Curte de Apel. În funcție de importanță și de jurisdicție, ei își desfășoară activitatea sub direcția unuia sau mai multor „avocați generali”. Magistratul Parchetului general cu gradul cel mai înalt este procurorul general (a se vedea site-ul https://www.dictionnaire-juridique.com/definition/substitut-general.php, accesat la 30 august 2018)