Sistemul acuzatorial și sistemul inchizitorial – apariția Ministerului Public

CONSTANTIN SIMA *                                                                                              ALEXANDRU IOAN SIMA **

Procuror șef serviciu − Parchetul de pe lângă                                                    Student – Facultatea de Drept,

Înalta Curte de Casație și Justiție,                                                                               Universitatea din București

Serviciul de documentare și statistică judiciară

Prof. univ. − Facultatea de Drept,

Universitatea Titu Maiorescu

Redactor-șef − revista ,,Pro Lege”

 

ABSTRACT

Given that there is still confusion in relation to the emergence, evolution and content of the accusatorial and the inquisitorial system, the authors present certain key moments in their evolution.

Key words: accusatorial system, inquisitorial system, Public Ministry.

 

1. Considerații prealabile. În momentul în care dreptul de a pedepsi a trecut asupra puterii publice, justiția represivă a simțit nevoia unui sistem propriu care să stea la baza procesului penal. Ceea ce a urmat a fost o alternanță între două concepte diametral opuse, care au inspirat două sisteme procesual penale: sistemul acuzatorial și sistemul inchizitorial. Cele două sisteme străbat întreaga istorie a procesului penal. Având în vedere că asupra apariției, evoluției și conținutului celor două sisteme persistă numeroase confuzii, vom încerca să prezentăm câteva momente esențiale din evoluția acestora[1].

2. Sistemul acuzatorial. În materie civilă, procedura romană (ordo judiciorum privatorum) se întemeia pe inițiativa părților. Procesul cuprindea două faze distincte, una în fața pretorului și alta în fața judecătorului, subordonate principiului că justiția nu intervine decât la cererea părților și în limitele acestor cereri.

Procedura acuzatoare este dominantă până în perioada Imperiului, când se creează o procedură de tip administrativ și inchizitorie care conferă judecătorului un rol activ în proces. Această procedură este simplificată și urmează ordinea rigidă a procesului ordinar, fiind denumită din acest motiv extraordinară (extra ordinem judiciorum privatorum).

În Compilațiile lui Justinian este menționat un procuror, dar acesta nu este decât un funcționar însărcinat cu administrarea bunurilor împăratului.

Procedura civilă a permis mandatarea unei persoane care să participe la proces, așa-zisul procuror pentru cauză (procurator ad litem).

În procesul penal se aplica procedura din oficiu, căreia îi urma procedura acuzatoare, accusatio, în cadrul căreia un particular se însărcina voluntar cu funcția de a sesiza pe judecător în scopul ca delictul public să fie reprimat în forme comparabile cu procedura civilă.

În epoca republicană o restrângere a puterilor judecătorului și o creștere a garanțiilor acordate cetățeanului determină apariția unei proceduri de instrucție – anquisitio, care face ca magistratul care o îndeplinește să aibă un rol de procuror în sensul actual al noțiunii[2].

În Europa Occidentală procedura dominantă până la sfârșitul secolului XII a fost cea de tip acuzator.

În fața tribunalelor laice din Evul Mediu, absența acuzatorului nu permitea pedepsirea unei crime, judecătorul neputând să se substituie inițiativei private care denunța infracțiunea, decât în caz de flagrant delict.

Publică, orală și formalistă în fața curților feudale, acuzarea în fața instanțelor Bisericii impunea prezentarea unei notificări, inscriptio, care conținea expunerea faptelor reproșate acuzatului și acceptarea obligatorie a pedepsei talionului de către acuzator, în ipoteza unui eșec al procedurii din lipsa probelor.

Deci, nimănui nu îi este admis să acuze fără să-și asume legea talionului: nisi libello insriptionis porrecto, in quo se obliget ad poenam talionis[3].

Referitor la sistemul acuzării private, în doctrină s-a precizat în mod justificat că dacă acuzarea ar fi pentru cetățean numai un drept, adesea nu l-ar exercita nimeni și, din acest motiv, ar trebui să fie o obligație civică, stabilind forme de răspundere pentru cei care nu își îndeplinesc această obligație[4].

Pentru a scuti persoanele particulare de riscurile procesuale era necesar ca justiția să-și asume acuzarea, să procedeze la o anchetă în scopul stabilirii adevărului și să acționeze din proprie inițiativă.

3. Sistemul inchizitorial. Prima sistematizare a procedurii inchizitorii a fost făcută printr-o serie de decrete, de către papa Inocențiu al III-lea.

În septembrie 1198 acesta a condamnat pentru simonie un arhiepiscop în urma unei anchete.

În prealabil, a analizat toate cele trei moduri de urmărire cunoscută la acea dată: acuzarea precedată de notificare legitimă și de acceptarea pedepsei talionului, denunțul precedat de o pedepsire indulgentă și ancheta care procedează în mod evident la stabilirea adevărului. Sesizarea se face fie prin zvon public, fie prin denunț.

Procedura a fost consacrată la Conciliul Lateran IV în 1215 și reluată în Liber extra de Grigore al IX-lea, în 1234.

Statornicirea unei proceduri de anchetă în cadrul bisericii a determinat comunitățile urbane să revină la viziunea romană a unei justiții publice care consideră reprimarea faptelor antisociale drept o necesitate publică, o acțiune binevenită ce corespunde intereselor generale ale societății.

Spre sfârșitul secolului XIII procedura inchizițională este preluată de jurisdicțiile laice.

Orice deținător al dreptului de justiție, interesat de executarea amenzilor și a confiscărilor rezultate din reprimarea infracțiunilor, este ținut să facă dreptate sub controlul din ce în ce mai strict al regalității.

De aici apariția în cadrul domeniilor senioriale, care erau și circumscripții judiciare, a unor procurori, cel mai adesea denumiți fiscali, cu rolul de agenți însărcinați să apere interesele seniorului, dar și să denunțe și să urmărească crime și delicte.

Chiar dacă ordonanțele regale nu permit o datare exactă a apariției Ministerului Public în secolul XIV, procurorul este o prezență obișnuită în cadrul jurisdicțiilor penale.

Ordonanțele din 1254 și 1256, prin care se instituia obligația pentru funcționari (officiers) de a depune jurământul, nu îi menționează pe procurori.

Deși existența și atribuțiile procurorilor sunt în mod evident anterioare, Ordonanța din 23 martie 1303 emisă de Philippe cel Frumos, referitoare la reformarea regatului, este considerată <<actul de naștere >> al Ministerului Public.

Aceasta impune ca procurorii, ca și ceilalți participanți la actul de justiție (officiers de judicature), să depună un jurământ deschis și în comun, în fața clerului și laicilor, ale cărui prime dispoziții sunt următoarele (art. 15):

Mai întâi ei vor jura că pe timpul cât vor fi în funcție sau însărcinați cu administrația care le-a fost încredințată, vor face o dreaptă judecată tuturor persoanelor, mari și mici, străine sau din partea locului, de orice condiție ar fi și indiferent de obiectul cauzei și fără deosebire de persoană sau de cetățenie, servind și păstrând cu grijă uzanțele și cutumele aprobate. Ei vor jura cu bună credință să servească dreptul nostru fără a aduce prejudiciu dreptului altuia …

Cu timpul, activitatea Ministerului Public va deveni indisolubil legată de combaterea criminalității.


* e-mail: constantin_sima@mpublic.ro.

** e-mail: alexander.sima@yahoo.com.

[1] I. Tanoviceanu, Tratat de drept și procedură penală, vol. IV, Tipografia Curierul judiciar, București, 1924, p. 71.

[2] Guillaume Leyte, Les origines Médiévales du Ministère Public, în volumul Histoire du parquet, sous la direction de Jean-Marie Carbasse, PUF, 2000, p. 25.

[3] Ibidem, p. 30.

[4] Tr. Pop, Drept procesual penal, vol. II, Partea Generală, Tipografia Națională Cluj, 1946, p. 288.

Sistemul acuzatorial și sistemul inchizitorial – apariția Ministerului Public was last modified: noiembrie 16th, 2016 by admin

Căutare