dr. Gheorghe IVAN*

Procuror − Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, Serviciul de documentare și statistică judiciară

Prof. univ. − Facultatea de Științe Juridice, Sociale

și Politice, Universitatea ,,Dunărea de Jos” din Galați

Cercetător științific asociat − Institutul de

Cercetări Juridice ,,Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române

Redactor-șef − revista ,,Pro Lege”

Scurtă incursiune. 1. Sistemul dreptului, și nu sistemul juridic – acesta nu există în peisajul juridic românesc –, este unic. Nu se subordonează niciunui alt sistem, cum încearcă autoarea din primul studiu să-l plaseze ca ,,subsistem al sistemului securității naționale”. Este total independent, atât el, cât și componentele sale. Prin normele sale juridice, în fruntea cărora se află Constituția României, republicată, sistemul dreptului se impune tuturor sistemelor sociale, disciplinându-le și impunându-le anumite reguli de funcționare; în acest mod, își aduce contribuția la realizarea funcției de conducere a societății; el este, așa cum bine s-a subliniat în doctrină[1], elementul constitutiv, principal și cel mai important al conducerii societății.

2. A existat o perioadă de tristă amintire în istoria poporului nostru (aceea comunistă), când ,,Securitatea”, ce milita pentru apărarea securității statului român, era de fapt un organ represiv, ce apăra regimul comunist, fiind omniprezentă și tutelând majoritatea relațiilor sociale[2].

Imediat după Revoluția Română din decembrie 1989, s-a renunțat la tot ce amintea de acea ,,Securitate” oribilă, modificându-se din temelii legislația în vigoare atunci. Astfel, denumirea titlului I al Părții speciale a Codului penal, ,,Infracțiuni contra securității statului”, a fost înlocuită cu ,,Infracțiuni contra siguranței statului”; a fost adoptată Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României[3]. Tot astfel, în Constituția României, adoptată în anul 1991[4], s-a prevăzut, în mod expres, că exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, printre altele, pentru apărarea siguranței naționale [art. 49 alin. (1), în forma anterioară republicării[5]]. Deci termenul ,,securitate” a fost înlocuit cu cel de ,,siguranță”, ca în perioada anterioară instaurării regimului comunist.

În anul 2003 a fost revizuită Constituția României, iar în urma republicării[6], art. 49 a devenit art. 53[7]. În primul alineat al acestui articol s-a produs ,,schimbarea schimbării”: termenul ,,siguranță” a fost înlocuit cu cel de ,,securitate”, la fel ca în perioada comunistă.

În momentul adoptării noului Cod penal, s-au respectat prevederile Constituției României, republicată, introducându-se titlul X în Partea specială, sub denumirea ,,Infracțiuni contra securității statului”.

Tot astfel, prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale[8] s-a dispus:

<<ART. 29

Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 7 august 1991, cu modificările ulterioare, se modifică și se completează după cum urmează:

1. Titlul legii se modifică și va avea următorul cuprins:

„LEGE privind securitatea națională a României”

2. În tot cuprinsul legii, sintagma „siguranță națională” se înlocuiește cu sintagma „securitate națională”.

[…]>>

Sub noua denumire, Legea nr. 51/1991 a fost republicată[9] și, ulterior, completată parțial prin Legea nr. 2/2016[10].

3. Având în vedere prevederile Constituției României, republicată, mai cu seamă art. 1 alin. (5)[11], nu încape nicio îndoială că sistemul dreptului este cel ce guvernează întreaga societate. Nimic și nimeni nu-i poate sta în cale și nici denatura scopul: reglementarea relațiilor sociale. Nicio doctrină, nicio teorie, niciun organ nu-i poate submina autoritatea.

Toate sistemele sociale trebuie să se conformeze normelor de drept. Securitatea națională nu poate face excepție și nici să se situeze deasupra sistemului dreptului. Dacă s-ar accepta, prin absurd, acest lucru, atunci ne-am întoarce în urmă cu 27 de ani, când societatea românească se confrunta cu un autoritarism greu de imaginat acum.

Este adevărat că trebuie să apărăm securitatea statului – preferăm să o denumim totuși siguranța statului –, dar numai în conformitate cu legea (constituțională, organică, ordinară) sau cu celelalte acte normative.

Echilibrul puterilor statului – legislativă, executivă, judecătorească – trebuie respectat cu strictețe, pentru a se asigura funcționarea unui stat de drept și democratic. Nici legislativul, nici executivul, nici puterea judecătorească nu pot fi subordonate ,,securității naționale”, oricare ar fi idealul ce ne animă. Autoarea Simona Frolu a încercat să definească sistemul judiciar ca fiind un serviciu public cu caracter judiciar, ce se realizează de organele care contribuie la înfăptuirea justiției (instanțele judecătorești, parchetele), precum și să-l considere ca parte a sistemului juridic, acesta din urmă fiind de fapt serviciul public de legiferare, adică legislativul (Parlamentul), pe care l-a subordonat, în final, sistemului securității naționale. Practic, securitatea ar fi cea care ar trebui să ,,guverneze”, să ,,tuteleze” puterile statului sau, mai plastic, ,,să dirijeze totul”. Nu trebuie să acceptăm acest raționament și nici construcția piramidală realizată de autoarea sus-menționată.

Considerații concluzive. Sistemul dreptului poate fi definit ca fiind ansamblul normelor juridice care au ca scop reglementarea tuturor relațiilor sociale, inclusiv pe cele care privesc securitatea națională.

În vârful normelor juridice se află Constituția, republicată, aceasta fiind obligatorie pentru toți, atât pentru cetățenii României, cât și pentru cei care exercită cele trei puteri ale statului.

Organele de stat cu atribuții în domeniul securității naționale (Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe etc.) nu fac parte din nicio putere a statului; ele sunt independente, însă activitatea lor este organizată și coordonată de către Consiliul Suprem de Apărare a Țării și, în final, controlată de către Parlament (art. 6, art. 8 și art. 9 din Legea nr. 51/1991, republicată, cu completările ulterioare) – deci de organul reprezentativ suprem al poporului român, ales, în mod liber, prin votul tuturor cetățenilor țării, care exercită suveranitatea națională în numele acestora –, pentru a se preveni eventualele derapaje de la misiunea lor legală.

Cel mult, dar după multă chibzuință, am putea accepta un drept al securității naționale, dar numai ca ramură de drept, deci ca subsistem, parte a sistemului dreptului. Oricum, multe din reglementările specifice securității naționale se regăsesc, așa cum este firesc de altfel, în unele ramuri consacrate ale sistemului dreptului, cum ar fi dreptul penal, dreptul administrativ etc., care nu necesită, în acest moment, o separare a lor și gruparea într-o ramură distinctă.

* e-mail: ivan_gheorghe_p@yahoo.com; ivan_gheorghe@mpublic.ro

[1] N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, București, 1993, p. 248-249.

[2] ,,În calitate de instrument al fostului Partid Comunist Român, ale cărui directive le ducea la împlinire, Securitatea a jucat un rol principal în menținerea unui climat al terorii, făcându-se vinovată de nenumărate crime și încălcări ale drepturilor omului” [a se vedea, pe larg, https://ro.wikipedia.org/wiki/Departamentul_Securit%C4%83%C8%9Bii_Statului (accesat la 13 ianuarie 2017)].

[3] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 7 august 1991.

[4] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991.

[5] ,,Art. 49. Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți

(1) Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranței naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav (sublinierea noastră – Gh. Ivan).

[…]”

[6] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003.

[7] ,,Art. 53. Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți

(1) Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav (sublinierea noastră – Gh. Ivan).

[…]”

[8] Publicată în Monitorul Oficial nr. 515 din 14 august 2013.

[9] Republicată în Monitorul Oficial nr. 190 din 18 martie 2014.

[10] Publicată în Monitorul Oficial nr. 27 din 14 ianuarie 2016.

[11] ,,Art. 1. Statul român

[…]

(5) În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.”