Oana CHICHERNEA^*

ABSTRACT

In the Romanian legal system, the publication of the Constitutional Court Decision no. 297/2018 triggered debates regarding its effects, starting from its nature. A simple decision or an interpretative one? Legislative void or the application of art. 155 para. (1) of the Criminal Code, in the form validated on the grounds as being constitutional? In largely case law, characterized by the existence of a tolerable divergence that the domestic legal order had the ability to resorb, it was decided that in the corroborated application of the determination and considerations of DCC no. 297 of April 26, 2018, the provisions of art. 155 para. (1) of the Criminal Code remain within the active fund of the legislation and continue to produce effects, in the sense that the only acts of interruption of the prescription of criminal liability are those communicated to the suspect or defendant.

Establishing the extreme nature of the Constitutional Court Decision no. 297/2018, as a sanction for the passivity of the legislator to appropriate the constitutional behavior indicated in its considerations, by the Decision of the Constitutional Court no. 358/2022, the constitutional control court ruled on the absence from the active fund of the legislation of the cases of interruption of the prescription course during 25.06.2018 – 30.05.2022.

Decision no. 358/2022 of the Constitutional Court thus determined in judicial practice, the resumption of debates regarding the interruption of the prescription: criminal law institution or criminal procedural law institution? Is it incident to the principle of the more favorable criminal law provided by art. 5 of the Criminal Code or the application of the tempus regit actum principle?

The legal nature of the prescription as a criminal law institution, as well as the prohibition of analyzing the prescription of criminal liability by combining two laws, one belonging to the criminal procedural law applicable to the cause (the interruptive act) and one belonging to the material law applicable to the effect (the interruption of the course of prescription) were ruled by Decision no. 67 of October 25, 2022 of The High Court of Cassation and Justice, the Panel for resolving legal issues in criminal matters.

Keywords: interruption of the prescription, unconstitutionality, application of the criminal law over time.

I. Introducere

Realitatea juridică din ultimii ani, ca urmare a intrării în vigoare a noilor coduri[1], este dominată de justiția constituțională prin activismul judiciar[2] al Curții Constituționale[3], exprimat cel mai adesea în cadrul deciziilor interpretative și, mai recent, a celor prin care se constată neconstituționalitatea unei soluții legislative, care, deși nu modifică textul, îi dau sensuri noi, în conformitate cu Constituția[4].

Spre deosebire de deciziile extreme prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale, care au caracter sancționator și care pot genera vid de reglementare, rațiunea recurgerii la decizii cu rezerve de interpretare este tocmai evitarea efectelor prevăzute de art. 147 alin. (1) din Constituție, a căror intervenție ar fi contrară scopului urmărit prin respectiva decizie.

În aplicarea deciziilor interpretative, obligația organelor judiciare, amplificată în cele mai multe cazuri de pasivitatea[5] legiuitorului de a modifica textele declarate neconstituționale, este de a aplica, în fiecare caz în parte, reguli rezultate din jurisprudența Curții Constituționale prin interpretarea coroborată a dispozitivului deciziei și a considerentelor care îl explicitează, deopotrivă obligatorii erga omnes[6].

Decizia Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018[7], prin care s-a constatat că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză”, din cuprinsul dispozițiilor art.155 alin.(1) din Codul penal, este neconstituțională, a fost calificatăde doctrină și practica judiciară majoritară ca făcând parte din categoria deciziilor interpretative, cu consecința aplicării textului în forma validată ca fiind constituțională, astfel cum rezulta din considerentele ei[8], iar într-un punct de vedere minoritar, ca decizie simplă.

La aproape cinci ani de la publicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, când practica judiciară era pe punctul să atingă consens[9], manifestat prin existența unei divergențe tolerabile, pe care ordinea juridică internă avea capacitatea de a o resorbi, în sensul că în aplicarea dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, întreruperea cursului prescripției viza doar actele de procedură care se comunică suspectului sau inculpatului, prin Decizia Curții Constituționale nr. 358 din 26 mai 2022[10] s-a declarat neconstituționalitatea art. 155 alin. (1) din Codul penal, în considerentele acesteia fiind explicată natura juridică a Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018.

Stabilind natura extremă a Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, ca sancțiune pentru pasivitatea legiuitorului[11] de a-și însuși comportamentul indicat în considerentele acesteia, prin Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022, instanța de control constituțional a statuat asupra lipsei din fondul activ al legislației a cazurilor de întrerupere a cursului prescripției în perioada 25.06.2018 – 30.05.2022.

În acest context, în cele ce urmează ne propunem să realizăm o radiografie a evoluției aplicării dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, după publicarea celor două decizii de admitere a excepțiilor de neconstituționalitate, și un stop-cadru al chestiunii de drept, luând în considerare efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018 și Deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022, astfel cum s-au reflectat în practica judiciară și în doctrină.

II. Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018. Teorii și rezultate previzibile reflectate în jurisprudență și doctrină

În considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018[12],Curtea a arătat că întreruperea cursului prescripției devine eficientă, producându-și efectele într-o manieră completă, doar în condițiile existenței unor pârghii legale de încunoștințare a suspectului cu privire la începerea unui nou termen de prescripție, care constă tocmai în comunicarea acelor acte efectuate în cauză. „A accepta soluția contrară, înseamnă a crea cu ocazia unor acte procedurale care nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului și care au ca efect întreruperea cursului prescripției, pentru persoana în cauză o stare de incertitudine perpetuă dată de imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a timpului în care poate fi trasă la răspundere penală” (paragr. 28). Curtea a statuat asupra lipsei de previzibilitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, întrucât sintagma „oricărui act de procedură” din cuprinsul acestora are în vedere și acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermițându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripției și al începerii unui nou termen de prescripție a răspunderii sale penale (paragr. 31). Concluzionând asupra acestor valențe constituționale ale aplicării art. 155 alin. (1) din Codul penal, Curtea a făcut referire la „soluția legislativă anterioară, prevăzută la art. 123 alin. (1) din Codul penal din 1969, care îndeplinea condițiile de previzibilitate impuse prin dispozițiile constituționale analizate în prezenta cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripției răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat” (paragr. 34).

Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018 prezintă și opinia separată, în sensul respingerii ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate a art. 155 alin. (1) din Codul penal[13].

„Susținerea (…) cu privire la neclaritatea sintagmei „îndeplinirea oricărui act de procedură” (…) este (…) neîntemeiată, deoarece orice act de procedură efectuat înainte de expirarea termenului de prescripție, emis de către organul competent și care nu este nul are ca efect întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, în considerarea faptului că orice acte efectuate (…) sunt susceptibile de a readuce în memorie fapta săvârșită. (…) nu se poate pune în discuție o lipsă de imprevizibilitate ori de imprecizie a dispozițiilor legale anterior menționate [art. 155 alin. (1) din Codul penal, n.n.], acestea îndeplinind cerințele de calitate (…) inclusiv pentru o persoană care nu dispune de pregătire juridică”[14].În plus, s-a arătat că„efectele instituției întreruperii cursului prescripției răspunderii penale trebuie analizate nu numai din perspectiva suspectului sau inculpatului, ci și din perspectiva celorlalte părți ori subiecți procesuali principali în cadrul unui proces penal (…). Procurorul nu poate inventa acte de procedură pe care să le comunice inculpatului, doar de teama întreruperii cursului prescripției, pentru că în astfel de condiții nu s-ar mai face urmărire penală, în scopul urmăririi penale (…)”(subl. n.)(paragr. 4.12).

Publicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018 a declanșat în practica judiciară dezbateri cu privire la efectele acestei decizii, pornind de la natura ei. Decizie simplă sau decizie interpretativă? Vid legislativ sau aplicarea art. 155 alin. (1) din Codul penal, în forma validată în considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, ca fiind constituțională?

A. Reflectarea în jurisprudență. Rezistența opiniei tradiționale cu privire la reglementarea cauzelor de întrerupere a prescripției răspunderii penale

„Dreptul nu poate fi conceput numai sub forma sa pur dinamică. Evoluția, transformarea, mobilitatea neîncetate sunt contrazise de constatarea că dreptul are ca funcție să conserve ceea ce este și în primul rând să se conserve pe el însuși[15]”.

Într-o orientare majoritară[16], s-a apreciat că Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018 este o decizie de interpretare; pe cale de consecință, dispozițiile art. 155 alin. (1) din Codul penal rămân în fondul activ al legislației și continuă să producă efecte, în sensul în care singurele acte de întrerupere ale cursului prescripției răspunderii penale sunt cele care se comunică suspectului sau inculpatului.

Într-o orientare minoritară[17], a fost exprimată opinia în sensul că textul de lege din cuprinsul art. 155 alin. (1) din Codul penal fiind declarat neconstituțional, în lipsa intervenției legiuitorului, instituția întreruperii prescripției răspunderii penale nu se mai regăsește în fondul activ al legislației.

În contextul mai sus menționat, chestiunea de drept a fost supusă dezbaterilor practicienilor în cadrul unor întâlniri de unificare a practicii judiciare[18], prilej cu care s-a convenit că, urmare a Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, instituția întreruperii cursului prescripției răspunderii penale nu a dispărut din dreptul pozitiv, ci se impune a fi analizate cauzele de întrerupere prin raportare la cele statuate de instanța de contencios constituțional, adică vor produce efectul întreruptiv al prescripției răspunderii penale cele care îndeplinesc exigențele de previzibilitate, respectând principiul legalității incriminării. În plus, în acord cu această concluzie, s-a convenit că actul de procedură supus comunicării efectuat față de un participant ar trebui să producă efecte interuptive de prescripție cu privire la participanții față de care se dispune ulterior extinderea urmăririi penale[19].

În interpretarea dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, ulterior publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, reținând caracterul obligatoriu al deciziilor instanței de control constituțional atașat nu numai dispozitivului, ci și considerentelor care îl explicitează[20], Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în mod constant în jurisprudența sa[21] că, din analiza considerentelor Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, se reține că aceasta, constatând neconstituționalitatea soluției legislative care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, a oferit în considerentele deciziei și acea interpretare care asigură textului prevăzut deart. 155 alin. (1) din Codul penalvalențe constituționale, de previzibilitate a legii, prin trimiterea făcută la dispozițiile art. 123 alin. (1) din Codul penal anterior, care reglementa întreruperea cursului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat suspectului sau inculpatului.

Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că în cazul deciziilor de interpretare pronunțate de Curtea Constituțională, cum este și cazul Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, în lipsa intervenției legiuitorului, textul este păstrat în fondul activ al legislației, dar este aplicat în conformitate cu forma statuată de instanța de control constituțional.

În consecință, instanța supremă a reținut că, deși nici Parlamentul și nici Guvernul nu au intervenit pentru modificarea legii, dispozițiile art. 155 alin. (1) din Codul penal nu și-au încetat efectele, textul continuând să subziste în sensul stabilit de Curtea Constituțională ca fiind în acord cu prevederile Constituției, prin excluderea viciului de neconstituționalitate.

În exercitarea competențelor prevăzute de lege privind asigurarea unei practici judiciare unitare, prin Decizia nr. 5/21.03.2019[22], Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a respins ca inadmisibile cererile formulate de Curțile de Apel Constanța și Cluj privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiunilor de drept: „dacă în interpretarea art. 155 alin. 1 din Codul penal cauza de întrerupere a întreruperii cursului răspunderii penale constând în îndeplinirea unor acte de procedură în cauză își produce efectul numai în cazul oricărui act de procedură, care potrivit legii trebuie comunicat suspectului sau inculpatului în desfășurarea procesului penal; dacă actele de procedură îndeplinite anterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018, cu respectarea art. 155 alin. 1 din Codul penal, în vigoare la data efectuării lor, au condus la întreruperea cursului prescripției răspunderii penale în cauzele aflate pe rol; dacă termenul de prescripție nu se mai întrerupe, nefiind în prezent legiferat prin ce acte se întrerupe cursul prescripției”.

Instanța supremă a făcut referire la jurisprudența instanței de control constituțional[23] în conformitate cu care „efectele deciziilor Curții Constituționale nu pot fi interpretate în procesul de aplicare a legii de către alte instituții ale statului, întrucât un atare demers ar genera o știrbire a competenței acesteia exclusive în materie”, instanțele judecătorești având competența doar să aplice decizia într-un mod conform considerentelor hotărârii instanței de control constituțional la cazul dedus judecății și a arătat, în același timp, că „dezlegările solicitate nu reprezintă veritabile chestiuni de drept care să facă necesară o rezolvare de principiu prin pronunțarea unei hotărâri prealabile întrucât, raportat la forța obligatorie ce se atașează nu numai dispozitivului, cât și considerentelor pe care acesta se sprijină, DCC nr. 297/2018, nu necesită alte clarificări”[24].

Prin Decizia nr. 25/11.11.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesului legii, a respins ca inadmisibil recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție privind „interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 155 alin. 1 din Codul penal privind întreruperea cursului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, ulterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018”, cu motivarea similară celei reținute în considerentele Deciziei HP nr. 5/21.03.2019.

B. Reflectarea în doctrină

„Doctrina clasică, nu numai că dă problemelor fundamentale ale dreptului răspunsuri logice și precise, dar și are la bază ceea ce este normal[25]”.

Catedrele de drept penal ale Universității Babeș-Bolyai, Universității de Vest din Timișoara și Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași au arătat, în concordanță, că, în interpretarea art. 155 alin. (1) din Codul penal, ulterior publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, cursul termenului prescripției răspunderii penale se va considera întrerupt prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului în desfășurarea procesului penal[26].

Pornind de la clasificarea tradițională a deciziilor Curții Constituționale prin care se admite o excepție de neconstituționalitate – decizii propriu-zise (prin care se constată neconstituționalitatea totală sau parțială a unui text de lege), deciziile interpretative (prin care se atribuie unei noțiuni utilizate de legiuitor un înțeles menit să păstreze textul de lege examinat în limitele constituționalității) și, mai recent, decizii manipulative (prin care se constată neconstituționalitatea unei soluții legislative[27]), precum și efectele acestora din urmă (care determină o reformulare a conținutului normei, în scopul de a-l face compatibil cu prevederile constituționale) – specialiștii din cadrul Facultății de drept a Universității Babeș-Bolyai au apreciat că Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018 este o decizie manipulativă, care operează în mod vădit în favoarea persoanelor ce au comis infracțiuni, prin declararea neconstituțională a soluției legislative care optase pentru extinderea sferei actelor de procedură susceptibile să întrerupă cursul prescripției. În acest context, s-a arătat că „instanțele sunt ținute să aplice de îndată soluția identificată de Curtea Constituțională ca fiind constituțională, respectiv cea potrivit căreia cursul prescripției răspunderii penale se întrerupe doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului”.

Specialiștii consultați din cadrul Facultății de Drept – Catedra de drept penal – a Universității de Vest din Timișoara au opinat că indicarea de către Curtea Constituțională a soluției ce se impune în aplicarea dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, precum și coroborarea acestor argumente cu dispozitivul, demonstrează concluzia certă că Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018 este o decizie de interpretare[28], care nu a generat, odată cu publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, încetarea efectelor dispoziției legale analizate, în considerarea art. 147 alin. (1) din Constituția României[29].

Specialiștii consultați din cadrul Facultății de Drept – Catedra de drept penal – a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași au motivat[30] că efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018 sunt cele specifice unei decizii interpretative, ce conține o rezervă de interpretare, iar nu uneia simple. Deși legiuitorul nu a intervenit în 45 de zile de la publicare pentru modificarea legii, instituția întreruperii cursului prescripției este activă în sfera dreptului pozitiv, dar numai în interpretarea constituțională limitată, potrivit căreia incidența sa este restrânsă numai la desfășurarea unor acte de procedură care, potrivit legii, sunt comunicate suspectului sau inculpatului.

În opinie minoritară, specialiștii consultați din cadrul Facultății de Drept a Universității Nicolae Titulescu din București au opinat că Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018 este o decizie simplă, având ca efect, după expirarea celor 45 de zile, ieșirea din vigoare a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal[31].

În aceeași ordine de idei, din perspectiva naturii Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, în literatura de specialitate s-a arătat că aceasta prezintă caracterul unei decizii prin care instanța de control constituțional a sancționat lipsa conformității cu legea fundamentală a unei soluții legislative, motiv pentru care, pentru stabilirea efectelor acesteia, este necesar un examen al considerentelor[32], Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018 fiind o decizie cu rezervă de interpretare sau manipulativă, prin care Curtea nu a declarat neconstituțională instituția întreruperii prescripției, ci soluția legislativă privind cauzele care o configurează[33]. Din perspectiva efectelor acesteia, într-o opinie majoritară, s-a arătat că, urmare a Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, instituția întreruperii cursului prescripției răspunderii penale nu a dispărut din dreptul pozitiv, ci cauzele de întrerupere trebuie analizate prin raportare la cele statuate de instanța de contencios constituțional[34], fiind eronat a se susține abrogarea sau ieșirea din vigoare a dispozițiilor art. 155 alin. (1), ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, în urma publicării în Monitorul Oficial[35]. De aceea, efectele actelor de procedură efectuate anterior Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018 vor fi analizate în privința întreruperii din perspectiva legii penale mai favorabile prevăzute de art. 5 din Codul penal[36]. Modificarea normei, ca urmare a deciziei Curții, va fi supusă acestui principiu și, prin urmare, vor produce efecte intreruptive doar actele de procedură efectuate anterior deciziei, care produc acest efect în interpretarea dată de aceasta.

În literatura de specialitate a fost exprimată și opinia[37] care a afirmat caracterul simplu al Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, motiv pentru care de lege lata nu mai există reglementate cauze de întrerupere a termenului de prescripție a răspunderii penale, instanța de control constituțional declarând neconstituționalitatea dispoziției din art. 155 alin. (1) din Codul penal în care se regăsea sediul materiei cauzelor de întrerupere.

A fost exprimată și opinia[38] potrivit căreia particularitatea Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018 este aceea că, deși vizează o instituție de drept substanțial, considerentele ei se referă la norme de drept procesual, respectiv la caracterul actelor efectuate în cursul procesului penal, din perspectiva suspectului sau inculpatului de a-i fi adusă la cunoștință împrejurarea că fapta de natură penală pe care a săvârșit-o nu și-a pierdut rezonanța (…). Curtea nu analizează în demersul său prescripția răspunderii penale ca instituție de drept substanțial, ci actele de procedură care o pot întrerupe din perspectiva normelor procesuale, motiv pentru care actele interuptive de prescripție trebuie luate în considerare numai în raport cu legea sub imperiul cărora s-au produs (…).

III. Decizia Curții Constituționale nr. 358 din 26 mai 2022. Teorii și rezultate imprevizibile

„Observatorul, pătrunzând în lumea socială, să-și dea seama că pătrunde în necunoscut: trebuie să se simtă în prezența unor fapte a căror legi sunt pe atât de nebănuite pe cât puteau fi cele ale vieții când biologia nu era constituită; trebuie să se aștepte la a face descoperiri care îl vor surprinde și îl vor buimăci”[39].

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 358 din 26 mai2022, Curtea Constituțională a statuat că Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018nu va putea fi încadrată în categoria deciziilor interpretative/cu rezervă de interpretare. În acest context, instanța de control constituțional a arătat că trebuie stabilit în ce măsură ansamblul legislativ în vigoare este apt să determine o aplicare clară și previzibilă a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, astfel cum acestea au fost sancționate prin DCC nr. 297 din 26 aprilie 2018 (paragr. 60).

În primul rând, Curtea a constatat că, prin efectele pe care le produce, Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018 împrumută natura juridică a unei decizii simple/extreme, întrucât, constatând neconstituționalitatea soluției legislative că întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale se realiza prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză”, Curtea a sancționat unica soluție legislativă pe care dispozițiile art.155 alin.(1) din Codul penal o reglementau (paragr. 61). În plus, Curtea a observat că modalitatea de reglementare a structurii procesului penal este diferită în cele două coduri de procedură penală, noua reglementare renunțând la anumite instituții de drept procesual penal și introducând noi etape procesual penale cu caracteristici proprii (paragr. 63-67), motiv pentru care a constatat că ansamblul normativ în vigoare nu oferă toate elementele legislative necesare aplicării previzibile a normei sancționate prin Decizia nr.297 din 26 aprilie 2018 (paragr. 72).

În al doilea rând, în continuarea demersului argumentativ, Curtea a subliniat că „în paragraful 34 al Deciziei nr.297/2018 a evidențiat reperele comportamentului constituțional pe care legiuitorul, iar nu organele judiciare aveau obligația să și-l însușească, acesta în temeiul art. 147 alin. 1 din Constituție, fiind obligat să intervină legislativ și să stabilească clar și previzibil cazurile de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale” (paragr. 70). În plus, referitor la efectele deciziei în raport cu organele judiciare, instanța de control constituțional a arătat că „deși Curtea a făcut referire la vechea reglementare, evidențiind un comportament constituțional pe care legiuitorul avea obligația să și-l însușească, acest fapt nu poate fi interpretat ca o permisiune acordată de către instanța de contencios constituțional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripției răspunderii penale (subl. n.) (paragr. 72).

În concluzie, Curtea a declarat lipsa din fondul activ al legislației a cauzelor de întrerupere a cursului prescripției „în condițiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absența intervenției active a legiuitorului, obligatorie potrivit art.147 din Constituție, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale” (paragr. 73).

În final, a statuat că „legiuitorul a nesocotit prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție, ignorând efectele obligatorii ale Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 cu consecința creării unui viciu de neconstituționalitate mai grav generat de aplicarea neunitară a textului de lege (…), care, în mod evident, nu prevede niciun caz de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale” (paragr. 76).

Publicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022 a declanșat, în practica judiciară, reluarea dezbaterilor cu privire la întreruperea cursului prescripției: instituție de drept penal sau de drept procesual penal? Este incident principiului legii penale mai favorabile prevăzut de art. 5 din Codul penal sau aplicarea principiului tempus regit actum?

A. Reflectarea în doctrină și jurisprudență

„Îi blamăm pe cei care simplifică chestiunile complicate. Vom vorbi mai puțin despre cei care complică lucrurile simple” (Julien Benda[40]).

Într-o opinie, s-a apreciat că instituția prescripției răspunderii penale trebuie privită în mod global și că aceasta aparține în integralitate dreptului penal material, fiind supusă prevederilor art. 5 din Codul penal privind aplicarea legii penale mai favorabile.

În condițiile în care instituția prescripției răspunderii penale, incluzând termenele de prescripție, are o natură juridică de drept material, argumente formale, precum necesitatea privirii ei în mod unitar și evitarea unor perspective fragmentare, dar și rațiuni de fond cum sunt cele potrivit cărora întreruperea termenului privește cursul acestuia și ține astfel de însăși esența sa, pot conduce la concluzia că întreruperea cursului termenului de prescripție nu este deosebită de însăși prescripția răspunderii penale, fiind doar o componentă a acesteia și urmând astfel natura sa juridică[41].

În egală măsură, Prin Decizia nr. 2/2014[42], Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că prescripția aparține dreptului penal material, fără a fi fost făcută însă o analiză a actelor interuptive de prescripție.

În altă opinie, pornind de la împrejurarea că prescripția răspunderii penale este reglementată atât de norme de drept substanțial, care se referă la termenul prescripției speciale, cât și norme care reglementează cauzele de întrerupere a cursului prescripției, în literatura de specialitate s-a arătat că „regula legii penale mai favorabile se aplică prescripției, nu și actelor întreruptive de prescripție. Într-adevăr, în timp ce prescripția este o instituție de drept substanțial, întreruperea prescripției este o instituție de drept procesual. De aceea, actele întreruptive de prescripție trebuie luate în considerare numai în raport cu legea sub imperiul căreia s-au produs efectele, conform principiului tempus regit actum”[43].

În același sens, în doctrină s-a arătat că „dispozițiile legale care se referă la efectuarea actelor procesuale de întrerupere a prescripției, având caracter procedural, sunt supuse legii în vigoare în momentul efectuării acestor acte”[44].

Instituția întreruperii prescripției răspunderii apare calificată ca instituție distinctă de cea a prescripției răspunderii penale, așa cum însăși instanța constituțională s-a referit la aceasta, putând avea un caracter preponderent de procedură, ținând în mod direct de actul de procedură întrerupător de prescripție, reglementat de norma în vigoare la data realizării lui, cu privire la care așteptările acuzatului nu pot fi considerate legitime în favoarea aplicării unei legi penale mai favorabile sub acest aspect[45]. În plus, inculpatul nu are un drept câștigat cu privire la timpul cât ar trebui să se sustragă de la judecată pentru a fi exonerat de răspundere penală. Totodată, existența cauzelor de întrerupere a cursului prescripției, care nu depind, de regulă, de voința celui în cauză, confirmă faptul că autorul nu poate avea o așteptare certă cu privire la durata de timp în care se prescrie răspunderea pentru fapta sa.

B. Reflectarea în jurisprudența instanței de control constituțional

Prin Decizia nr. 1092/2012[46], constatând că prevederile art. 124 din Codul penal sunt constituționale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârșite sub imperiul legii vechi, Curtea Constituțională a reținut că „prin efectele sale prescripția (…) înlătură răspunderea penală, (…)aparține dreptului penal material, și nu dreptului procesual penal.Este adevărat că, înlăturându-se răspunderea penală, se înlătură și acțiunea penală, dar acesta este un efect derivat, de ordin procesual, ce decurge din primul efect, din înlăturarea răspunderii penale, efect de ordin material” (…).

Prin Decizia nr. 511/2013[47] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 125 alin. (3) din Codul penal, Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată și a constatat că în raport de art. 15 alin. 2 din Constituție și de art. 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dispozițiile art. 125 alin. 3 din Codul penal, care au declarat imprescriptibile infracțiunile contra păcii și omenirii și cele contra vieții comise cu intenție sau praeterintenție sunt constituționale, opțiunea legiuitorului pentru aplicare imediată a dispozițiilor din materia prescripției, mai severe, în condițiile unor principii deopotrivă incidente, respectiv securitatea raporturilor juridice și echitatea juridică, fiind justificată.Pentru a dispune astfel, Curtea a reținut că „dincolo de controversele doctrinare cu privire la natura juridică a instituției prescripției[48], ceea ce este cert și constituie un reper juridic important în analiza controlului de constituționalitate este faptul că legislațiile statelor semnatare ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale trebuie să respecte prevederile art. 7 paragraful 1 din această convenție, care reprezintă fundamentul protecției juridice sub aspectul neretroactivității legii. Astfel, indiferent de modul în care legislația sau doctrina califică instituția prescripției, aceasta, prin finalitatea ei, este aceeași în toate sistemele de drept europene, în sensul că, după trecerea unui anumit interval de timp, statul renunță la dreptul de a mai aplica o pedeapsă infractorului (…)”.

Într-o atare situație, legiuitorul a avut de ales între principiul securității raporturilor juridice și echitatea juridică, ambele componente fundamentale ale statului de drept. Fiind sarcina legiuitorului să decidă cărui principiu îi acordă prevalență, acesta, fără a interveni arbitrar și ținând seama de valoarea primordială a dreptului la viață consacrat de art. 22 alin. (1) din Constituția României, a optat pentru aplicarea imediată a dispozițiilor din materia prescripției, mai severe, inclusiv pentru infracțiuni comise anterior, pentru care termenul de prescripție a executării pedepsei nu s-a împlinit încă”[49] (subl. n.).

Prin Decizia nr. 443/2017 s-a respins excepția de neconstituționalitate cu privire la dispozițiile art. 155 alin. (3) din Codul penal referitoare la caracterul in rem, iar nu in personam al efectelor întreruperii termenului de prescripție. „Prin urmare, prescripția răspunderii penale produce efecte in rem, prin raportare la faptele de natură penală săvârșite, și nu in personam, în mod diferit pentru fiecare participant în parte. De altfel, soluția contrară ar fi de natură a afecta însăși substanța instituției prescripției, aceea de consecință a atenuării impactului social al faptelor de natură penală comise, și ar transforma-o pe aceasta într-un mijloc juridic ce ar avea ca scop o absolvire a persoanei de aplicarea pedepsei penale, înlocuind, astfel, semnificația instituției prescripției răspunderii penale cu unul dintre efectele acesteia” (subl. n.), paragr. 23.

Ulterior Deciziei nr. 297/2018 și până la pronunțarea Deciziei nr. 358/2022, prin Decizia Curții Constituționale nr.650/2018[50] privind Legea de modificare a Codului penal, în cadrul controlului anterior de constituționalitate, Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea intenției legislative de modificare a caracterului in rem al efectelor prescripției și consacrarea acestora in personam, făcând trimitere expresă la cazul de întrerupere constând în efectuarea unui act de procedură ce trebuie comunicat participantului. „Prin prisma instituției prescripției răspunderii penale, comunicarea actului de procedură prevăzut de lege autorului sau unuia dintre participanții la săvârșirea infracțiunii semnifică o menținere a rezonanței sociale a faptei, ceea ce înseamnă că fapta nu a fost uitată și este în atenția societății, efectul acesteia vizează fapta, și nu persoanele. Prin urmare, întreruperea termenului de prescripție, cu consecința curgerii unui nou termen de prescripție, nu poate fi raportată la persoană, ci la faptă, acesta din urmă fiind criteriul care ține de natura prescripției” (paragr. 421).

Se observă așadar că, în jurisprudența sa anterioară, deși Curtea Constituțională a reținut că prescripția este o instituție de drept penal, a confirmat faptul că în doctrină s-au formulat puncte de vedere diferite în legătură cu acest aspect, apoi, în legătură cu întreruperea cursului prescripției, a hotărât că, în anumite situații, opțiunea legiuitorului pentru aplicare imediată a dispozițiilor din materia prescripției, mai severe, este constituțională, iar în ceea ce privește cauzele de întrerupere, a statuat asupra celor care sunt comunicate suspectului sau inculpatului.

C. Principii rezultate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

În cauza Borcea împotriva României[51], Curtea europeană a stabilit că, din perspectiva dreptului convențional, normele în materie de prescripție sunt legi de procedură, în măsura în care acestea nu definesc infracțiunile și pedepsele, și că pot fi interpretate ca impunând o simplă condiție prealabilă pentru examinarea cauzei.

„Curtea a reamintit că s-a pronunțat deja în sensul în care aplicarea imediată a unei legi care proroga termenele de prescripție nu aducea atingere art. 7 din Convenție, întrucât nu se poate interpreta că această dispoziție ar împiedica, prin efectul aplicării imediate a unei legi de procedură, o prelungire a termenelor de prescripție din moment ce faptele imputate nu s-au prescris niciodată” (64). Prin urmare, a stabilit că normele în materie de prescripție sunt legi de procedură [Coëme și alții, citată anterior, pct. 149, și Previti împotriva Italiei (dec.), nr. 1845/08, pct. 80, 12 februarie 2013]. Curtea a observat că normele privind prescripția nu definesc infracțiunile și pedepsele care le sancționează, și pot fi interpretate ca impunând o simplă condiție prealabilă pentru examinarea cauzei (65). Astfel, problema unei eventuale încălcări a art. 7 printr-o dispoziție care ar avea ca efect reapariția posibilității de a sancționa fapte cu privire la care termenul de prescripție a răspunderii penale s-a împlinit nu este incidentă în speță. Curtea reamintește că reclamantul, care nu putea ignora că faptele de care era acuzat puteau angaja răspunderea sa penală, a fost condamnat pentru fapte pentru care dreptul de a declanșa acțiunea penală nu fusese niciodată stins prin prescripție. Aceste fapte constituiau infracțiuni în momentul în care au fost săvârșite, iar pedepsele aplicate nu erau mai severe decât cele aplicabile în momentul săvârșirii faptelor. Reclamantul nu a suferit, ca urmare a schimbării jurisprudenței, un prejudiciu mai mare decât cel la care era expus la momentul săvârșirii infracțiunii (Coëme și alții, citată anterior, pct. 150). În ceea ce privește modalitatea în care trebuie să fie aplicate legile succesive privind prescripția, Curtea admite că atingerea unui consens jurisprudențial este un proces care poate dura și existența unei divergențe poate fi tolerată atât timp cât ordinea juridică internă are capacitatea de a o resorbi [mutatis mutandis, Maktouf și Damjanovic împotriva Bosniei și Herțegovinei (MC), nr. 2312/08 și 34179/08, pct. 66, CEDO 2013 (extrase)]. În speță, cele mai înalte jurisdicții naționale, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție și Curtea Constituțională, au soluționat această divergență, aliniindu-și pozițiile asupra problematicii aplicării celor două legi penale succesive (66).

D. Principii rezultate din jurisprudența CJUE

În cauzele aflate în cursul urmăririi penale sau al judecății, ce vizează infracțiuni care afectează interesele financiare ale Uniunii Europene (infracțiunile prevăzute în secțiunea 4¹ din Legea nr. 78/2000, infracțiunea de evaziune fiscală atunci când are ca obiect sustragerea de la plata TVA și infracțiunea de contrabandă), supremația dreptului Uniunii impune continuarea urmăririi sau a judecății în cazurile în care termenul de prescripție generală este împlinit, câtă vreme nu este împlinit încă termenul de prescripție specială din următoarele motive:

Prin hotărârea CJUE din cauza C-105/14, Ivo Taricco și alții (supranumită Taricco I)[52], Curtea de la Luxembourg a stabilit că, în măsura în care ar fi pusă în pericol obligația statelor membre de a combate frauda împotriva intereselor financiare ale UE (prin numărul mare de cazuri în care ar interveni), întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, având ca efect prelungirea termenului de prescripție cu doar o pătrime din durata sa inițială, ar încălca dispozițiile art. 325 TFUE, astfel încât revine instanțelor să lase neaplicate dispozițiile corespunzătoare ale legii naționale în acest sens; a fortiori, aplicarea en tant que tel a deciziei Curții Constituționale a României în discuție (afectând, fără îndoială, un număr important de cauze referitoare la infracțiuni PIF și implicând clasarea sau, după caz, încetarea proceselor penale atunci când s-a depășit termenul de prescripție specială, fără nicio prelungire a acestuia) ar fi de natură, cu atât mai mult, să aducă atingere dreptului Uniunii, respectiv art. 325 alin. (1) și (2) TFUE;

O excepție de la neaplicarea dispozițiilor legii naționale referitoare la împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale în cauzele vizând infracțiuni PIF a fost consacrată prin hotărârea CJUE din cauza C-42/17, M.A.S. și M.B. (supranumită în doctrină, Taricco II)[53]; excepția se referă la cazul în care o astfel de neaplicare determină o încălcare a principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării unei legislații care impune condiții de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii. Din analiza considerentelor acestei hotărâri a CJUE, rezultă că un rol determinant în structurarea acestei excepții l-a avut decizia Curții Constituționale italiene, care califica prescripția răspunderii penale ca o instituție aparținând în întregime dreptului penal material, prin urmare aflată în totalitate în legătură cu principiul legalității incriminării și al pedepsei și cu principiul subsidiar acestuia, cel al previzibilității răspunderii penale [pct. (27) și (45) din hotărâre] și doctrina a apreciat că apartenența integrală, în dreptul italian, a instituției prescripției răspunderii penale dreptului penal substanțial constituie motivul principal pentru care principiul nullum crimen nulla poena sine lege ar fi încălcat prin dispozitivul din cauza Taricco I.

IV. Sesizările instanței supreme pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea acestor chestiuni de drept

Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată în vederea pronunțării unor hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunilor de drept ce vizează instituția întreruperii cursului prescripției răspunderii penale. Diferitele abordări ale chestiunilor prealabile formulate de către instanțe[54], de a căror lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei, este de natură a evidenția impactul Deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022 asupra sistemului juridic românesc.

V. Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022[55] a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegare unor chestiuni de drept în materie penală. Prin această decizie instanța supremă a statuat că: „1. Normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept material supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din Codul penal, cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. 2 din Constituția României și art. 5 din Codul penal. 2. Instanța care soluționează contestația în anulare, întemeiată pe efectele deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, nu poate analiza prescripția răspunderii penale, în cazul în care instanța de apel a dezbătut și a analizat incidența acestei cauze de încetare a procesului penal anterior acestei din urmă decizii”.

Cu privire la prima chestiune de drept, instanța supremă a reținut prioritar că, în jurisprudența Curții Constituționale a României derivată din pronunțarea deciziilor cu efect obligatoriu erga omnes, instituția prescripției răspunderii penale a fost calificată ca aparținând dreptului penal material, iar nu dreptului procesual penal.

Apoi, pornind de la structura dispozițiilor art. 155 alin. (1) în forma anterioară Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, care conțineau indicarea cauzei, constând în îndeplinirea unui act de procedură, și care determinau efectul, constând în întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale și având în vedere delimitarea efectelor prescripției răspunderii penale, unul principal, reprezentat de înlăturarea răspunderii penale, și un efect derivat, de ordin procesual, constând în înlăturarea acțiunii penale, Instanța Supremă a reținut că întreruperea cursului prescripției răspunderii penale are un efect de drept material, modificând regimul răspunderii prin prelungirea intervalului de timp în care statul își poate exercita dreptul de a trage la răspundere penală, și un efect derivat, de ordin procesual, respectiv repunerea organelor judiciare într-un nou termen în care își pot exercita rolul activ conferit de art. 5 din Codul de procedură penală.

În continuarea raționamentului său, Înalta Curte a indicat că cele două efecte nu se confundă, nefiind reglementate de aceleași categorii de norme, astfel că nu este posibilă extinderea regulilor referitoare la aplicarea în timp a legii procesuale care reglementează condițiile de legalitate ale actului procedural care constituie cauza la efectul de drept material al întreruperii cursului prescripției. Așadar nu pot fi extinse dispozițiile procesuale care reglementează cauza (actul de procedură) la întreaga instituție a întreruperii cursului prescripției, efectul acesteia fiind prevăzut în mod distinct de legea penală de drept material.

Aplicând dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal criteriile pentru delimitarea normelor de drept material de normele de procedură penală, așa cum rezultă din Decizia Curții Constituționale nr. 1470/2011, obiectul de reglementare – o ipoteză care împiedică împlinirea termenului general de prescripție a răspunderii penale, respectiv întreruperea acestuia –, scopul normei – reglementarea modului de curgere a termenului de prescripție a răspunderii penale în cazul în care nu se poate constata o pasivitate a organului de urmărire penală –, rezultatul la care conduce norma – împiedicarea împlinirii termenului generator de prescripție, Înalta Curte a hotărât că dispozițiile art. 155 alin. (1) din Codul penal în forma anterioară Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018 constituie o normă de drept material, iar nu o normă de procedură.

În ceea ce privește aplicarea legii în timp, Înalta Curte s-a referit la efectele deciziilor Curții Constituționale a României, care pot avea aptitudinea de a reconfigura conținutul unei norme de incriminare ori chiar de a produce efecte echivalente cu o lege de dezincriminare, în ambele cazuri dispozițiile declarate neconstituționale fiind eliminate din fondul activ al legislației, caz în care lipsa reglementării sau norma parțială rămasă în vigoare poate intra în domeniul de aplicare a legii penale mai favorabile. Totodată, instanța supremă a făcut referire la Decizia Curții Constituționale nr. 265/2014, în care s-a motivat că „nu se poate reține că o normă din Codul penal care reglementează cu privire la o anumită instituție de drept penal (recidivă, concurs de infracțiuni, prescripție) este independentă de legea căreia îi aparține” (paragr. 46-47).

În egală măsură, instanța supremă a arătat că în contextul analizării prescripției răspunderii penale nu pot fi combinate două legi, una aparținând dreptului procesual penal, aplicabilă cauzei (actului interuptiv) și una aparținând dreptului material, aplicabilă efectului (întreruperea cursului prescripției), întrucât ar echivala cu crearea unei lex tertia. De aceea, existența caracterului interuptiv de prescripție în cazul îndeplinirii unui act de procedură în cauză poate fi examinat prin raportare la o singură normă legală, apreciată ca fiind favorabilă persoanei acuzate, iar nu prin combinarea unor dispoziții penale succesive. În final, instanța supremă a concluzionat că „Revine fiecărei instanțe investite cu soluționarea cauzelor pendinte să determine caracterul mai favorabil sau nu al dispozițiilor legale incidente în raport cu particularitățile fiecărei situații în parte, respectând cerințele ce decurg din interdicția generării unei lex tertia”.

VI. În loc de concluzii

„Mai toate revoluțiile se reduc la schimbări de cuvinte. Totul e un conflict între termeni”[56].

Urmare a stabilirii naturii simple a Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, instanța de control constituțional a statuat prin Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022 asupra lipsei din fondul activ al legislației a cazurilor de întrerupere a cursului prescripției în perioada 25.06.2018 – 30.05.2022, având în vedere pasivitatea legiuitorului de a modifica art. 155 alin. (1) din Codul penal, în acord cu valențele constituționale arătate prin Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018.

Totuși, în perioada 25.06.2018 – 30.05.2022, organele judiciare au aplicat art. 155 alin. 1 din Codul penal în forma statuată de instanța de control constituțional prin considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, ca respectând valorile constituționale ale soluției legislative, prin aplicarea unei reguli constante a dreptului românesc, conform căreia întrerup cursul prescripției actele procedurale care trebuie comunicate suspectului sau inculpatului. Astfel că, așa cum s-a arătat și în practica judiciară, organele judiciare au acționat, în consecință, în cadrul termenelor de prescripție în vigoare[57] fără să aibă reprezentarea soluției ulterioare a instanței constituționale în aceeași materie, care a stabilit natura acestei decizii ca nefiind interpretativă, ci simplă.

Sesizărilor instanțelor de trimitere cu privire la natura instituției întreruperii cursului prescripției au fost soluționate de Înalta Curte de Casație și Justiție care a statuat prin Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 că normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept material supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din Codul penal, cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. 2 din Constituția României și art. 5 din Codul penal.

Rămâne fără răspuns un aspect antamat în practica judiciară[58]: în ce măsură înlăturarea efectului interuptiv al prescripției răspunderii penale al actelor care au fost îndeplinite cu respectarea standardului constituțional, la data efectuării lor, afectează demnitatea persoanelor vătămate și dreptul la un proces echitabil al părților civile, în fiecare cauză în care, în mod întemeiat, organele judiciare au considerat că sunt îndrituite să efectueze urmărire penală sau judecată, fiind în termenul legal de prescripție?

Respectarea demnității umane și drepturile și libertățile fundamentale sunt valori ale statului de drept reglementate în art. 1 din Constituție. Respectarea demnității umane este intrinsecă dreptului prevăzut de art. 3 din Convenție, care stabilește în sarcina statului obligația pozitivă de a se asigura că persoanele aflate sub jurisdicția sa sunt protejate împotriva oricăror forme de rele tratamente, inclusiv când un asemenea tratament este aplicat de o persoană fizică. Intră sub incidența art. 3 din Convenția EDO victimele violenței sexuale[59], ale violenței în familie[60], ale infracțiunilor comise din ură[61] și, în general, acelea care se află într-o situație de discriminare. Una dintre obligațiile pozitive ale statului ce decurge din respectarea art. 3 din Convenția EDO este tocmai efectuarea unei anchete efective, văzută din perspectiva mijloacelor folosite, iar nu a rezultatului, care să fie de natură să conducă la stabilirea faptelor cauzei și la identificarea și pedepsirea persoanelor răspunzătoare. Este lesne de înțeles gradul de încălcare a acestei obligații.

Dată fiind amploarea și consecințele deosebite ale situației de față,s-a eșuat, în opinia noastră, în obținerea unui just echilibru între „viciul de neconstituționalitate (…) generat de aplicarea neunitară a textului de lege, care în mod clar nu prevede niciun caz de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale[62]”, valorile fundamentale concurente, demnitatea umană și drepturile fundamentale,în condițiile în carestandardul european în materie permite afectarea cursului prescripției anterior împlinirii acestuia și impune obligația pozitivă a statului de a proteja drepturile fundamentale ale omului, și, totodată, principiul securității raporturilor juridice, esențial în materia protecției drepturilor fundamentale[63]”.

---

* Procuror, consilier al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, redactor – revista ,,Pro Lege”, e-mail: oanachichernea@yahoo.com.

[1] În vigoare de la 1 februarie 2014, aprobate prin Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, respectiv prin Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010.

[2] Noțiunea de activism judiciar desemnează, la modul general, intervenția creatoare a judecătorului în aplicarea legii, pe calea interpretării textului pe care este chemat să-l aplice (B. Selejan-Guțan, Excepția de neconstituționalitate, Ediția 2, Editura C.H. Beck, 2010, p. 136).

[3] În ceea ce privește activismul judiciar al instanței de contencios constituțional, s-a arătat că acesta desemnează gradul de implicare al Curții Constituționale în orientarea și conformarea activității instanțelor judecătorești, în raport cu exigențele Constituției în condițiile în care monopolul interpretării jurisdicționale a Constituției aparține Curții Constituționale. Dozarea gradului de implicare depinde în mod esențial, pe de o parte de poziția, rolul, competențele, efectele deciziilor și legitimitatea instituțională a Curții Constituționale, criterii pe care le-am numit obiective, și pe de altă parte, de compoziția sa, precum și de realitățile politice, economice și sociale de la un moment dat, criterii pe care le-am calificat ca fiind subiective. A fost subliniat că atunci când: a) suntem în fața unui reviriment jurisprudențial într-un domeniu dat; b) când asistăm la un dialog constituțional tensionat cu celelalte puteri ale statului pentru a schimba o practică administrativă/judiciară; c) când are loc o interpretare evolutivă a Constituției, nu putem decât să constatăm că există un grad înalt de implicare constituțională în configurarea și structurarea evoluției politice și juridice a societății – și acesta este activismul judiciar” (Puskas V.Z. și Benke K. – Rolul reglator al activismului judicar. Experiența Curții Constituționale a României – o evoluție în curs (p. 2) în Buletinul Curții Constituționale din 2016, disponibil pe site-ul https://www.ccr.ro/buletin-2016 (accesat la 30 august 2022).

[4] Aceste interpretări pot avea ca obiect înlăturarea înțelesului legii care o face să fie contrară Constituției – fie de a lipsi unele dispoziții ale legii de orice semnificație juridică, fie de a aduce precizări indispensabile pentru conformitatea cu Constituția. Toate aceste interpretări sunt expuse în considerente și reamintite în dispozitiv (subl. n.), (B. Selejan-Guțan, Excepția de neconstituționalitate, Ediția 2, Editura C.H. Beck, 2010, p. 221).

[5] În cazul articolelor din Codul penal care au făcut obiectul deciziilor de admitere a excepțiilor de neconstituționalitate, se remarcă lipsa intervenției legiuitorului.

[6] Așa cum a statuat instanța de control constituțional; Decizia nr. 536 din data de 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 7 iulie 2011.

[7] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, disponibilă pe site-ul https://www.ccr.ro/wp-content/uploads/2020/07/Decizie_297_2018.pdf.

[8] Pe de o parte, Curtea Constituțională a subliniat, în considerarea efectelor obligatorii erga omnes ale deciziilor sale de admitere a unei excepții de neconstituționalitate, că instanțele nu ar trebui să aștepte în mod pasiv intervenția legiuitorului, ci să facă aplicarea directă a dispozițiilor constituționale relevante (Decizia Curții Constituționale nr. 186/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 16 mai 2000). Apoi, Curtea a evidențiat caracterul obligatoriu al deciziilor sale atașat nu numai dispozitivului, ci și considerentelor care îl explicitează, dar și principiul obligativității aplicării normelor în limitele constituționalității acestora în ipoteza în care, anterior, acestea au făcut obiectul unui examen de constituționalitate, arătând că „în măsura în care instanța constituțională a constatat constituționalitatea textului într-o anumită interpretare ce rezultă fie, în mod nemijlocit din dispozitivul deciziei, fie din coroborarea considerentelor cu dispozitivul deciziei, prin ridicarea din nou a unei excepții de neconstituționalitate cu privire la același text și cu o motivare identică se tinde la înfrângerea caracterului general obligatoriu al deciziei C.C.R., care se atașează inclusiv deciziilor prin care se constată constituționalitatea legilor sau ordonanțelor ori a unor dispoziții din acestea” (subl. n.) (Decizia Curții Constituționale nr. 1422/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 880 din 13 decembrie 2011).

[9] Sesizările care au stat la baza Deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022 au fost formulate în perioada noiembrie 2019 – mai 2020.

[10] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022, disponibilă pe site-ul https://www.ccr.ro/wp-content/uploads/2022/06/Decizie_358_2022.pdf.

[11] Curtea a constatat că „în paragraful 34 al Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018, a evidențiat reperele comportamentului constituțional pe care legiuitorul, iar nu organele judiciare, avea obligația să și-l însușească, acesta în temeiul art.147 din Constituție, fiind obligat să intervină legislativ și să stabilească clar și previzibil cazurile de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale” (subl. n.) (paragr. 70), iar nu „permisiunea acordată de către instanța de contencios constituțional (…) de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripției răspunderii penale” (paragr. 72).

[12] Reiterând jurisprudența sa anterioară, statuată prin Decizia nr. 443/22.06.2017, a analizat elementele de conținut ale prescripției: „instituția prescripției răspunderii penale se impune a fi analizată dintr-o dublă perspectivă, (…) pe de o parte, un termen de decădere al organelor judiciare din dreptul de a trage la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni, iar, pe de altă parte, un termen, apreciat de legiuitor ca fiind suficient de mare pentru ca societatea să uite faptele de natură penală săvârșite și efectele acestora, ca urmare a diminuării lor treptate asupra relațiilor sociale”. De aceea,„întreruperea cursului termenului de prescripție (…) trebuie făcută din aceeași dublă perspectivă, ea reprezentând, pe de o parte, o soluție juridică de repunere a organelor judiciare, într-un nou termen, integral, de prescripție, în care își exercită rolul activ, (…) de stabilire a adevărului (…), iar, pe de altă parte, o manieră prin care societatea, prin intermediul organelor statului, aduce la cunoștința suspectului sau a inculpatului că fapta de natură penală, pe care a săvârșit-o nu și-a pierdut rezonanța avută în momentul comiterii sale” (paragr. 22-23).

[13] S-a arătat că, în realitate, autorii excepției de neconstituționalitate nu au formulat o veritabilă critică de neconstituționalitate, ci au solicitat completarea dispoziției legale. Condiționarea, mai exact limitarea, restrângerea actelor de procedură întrerupătoare ale cursului prescripției doar la cele care potrivit legii trebuie comunicate suspectului sau inculpatului în desfășurarea procesului penal reprezintă o substituire a instanței de contencios constituțional în activitatea de legiferare efectuată de Parlament. Dispozițiile criticate reprezintă opțiunea legiuitorului și au fost adoptate conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituțional de unică autoritate legiuitoare a țării (paragr. 4.8).

[14] În acest sens, s-au reiterat considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 172/29.03.2018 prin care instanța de control constituțional a reținut că cerința previzibilității legii este îndeplinită atunci când un justițiabil are posibilitatea de a cunoaște, din însuși textul normei pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării de către instanțe și în urma obținerii unei asistențe judiciare adecvate, care sunt actele și omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală și care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora (paragr. 4.10-4.11).

[15] G. Renard, Le droit, la justice, la volonté, Sirey, 1925, p. 220, citată în N. Steinhardt, Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constituțional, Polirom, 2008, p.120.

[16] Conform punctelor de vedere consemnate în considerentele Deciziei RIL nr. 25/11.11.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 86 din 6 februarie 2020), formulate de Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Brașov, Curtea de Apel București, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Constanța, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Galați, Curtea de Apel Iași, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Pitești, Curtea de Apel Ploiești, Curtea de Apel Târgu Mureș și Curtea de Apel Timișoara.

[17] Conform punctelor de vedere consemnate în considerentele Deciziei RIL nr. 25/11.11.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, formulate la nivelul curților de apel Alba Iulia, Bacău, Cluj, Constanța, Ploiești și Timișoara.

[18] Întâlnirea președinților secțiilor penale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și a curților de apel, organizată la București, 16-17 mai 2019.

[19] Întâlnirea procurorilor șefi secție din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și al parchetelor de pe lângă curțile de apel, organizată la București, 9-10 martie 2020.

[20] În acest sens: Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 5 mai 2010, Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011, Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 7 iulie 2011.

[21] Decizia nr. 290/A/2018, Decizia nr. 306/A/2018 și Decizia de admitere a recursului în casație nr. 174/RC/ din 15 mai 2019 ale Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Decizia nr. 142/2019 a Completului de 5 judecători.

[22] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 15 mai 2019.

[23] Decizia Curții Constituționale nr. 206/29.04.2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013.

[24] Instanța supremă a reamintit argumentele dezvoltate în considerentele Deciziei HP nr. 22/25.10.2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1057 din 28 decembrie 2016, respectiv „caracterul complet al raționamentului Curții Constituționale care permite identificarea într-o manieră lipsită de echivoc a organelor care au abilitatea să efectueze activitate de supraveghere tehnică și condițiile pe care acestea trebuie să le îndeplinească, furnizând în acest fel atât autorității competente în procesul de legiferare, cât și autorității judecătorești datele necesare pentru cunoașterea efectelor ce trebuie atribuite deciziei sale”.

[25] N. Steinhardt, op. cit., p. 113.

[26] Opinii consemnate în partea expozitivă a Deciziilor nr. 25/11.11.2019 și 5/21.03.2019 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

[27] În acest sens a fost exemplificată Decizia nr. 224/2017 a Curții Constituționale, prin care s-a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 335 alin. (1) din Codul penal, care nu incriminează fapta de conducere pe drumurile publice a unui tractor agricol sau forestier fără permis de conducere, este neconstituțională. A recunoaște acestei decizii efectele prevăzute de art. 147 alin. (1) din Constituție ar conduce la dezincriminarea faptei de a conduce fără permis și alte categorii de vehicule, soluție ce ar contraveni însăși rațiunii ce a stat la baza deciziei Curții, întrucât ar lipsi și mai mult de protecție valori importante protejate constituțional. Tot astfel, prin Decizia nr. 67/2015, Curtea Constituțională a constatat că soluția legislativă reglementată de art. 19 din Legea nr. 682/2002, care exclude de la beneficiul reducerii la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege pentru persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1 din aceeași lege, și care nu a comis o infracțiune gravă, este neconstituțională. Efectul acestei decizii nu a fost în niciun caz cel prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituție, potrivit căruia ar fi urmat ca dispoziția din art. 19 din Legea nr. 682/2002 să își înceteze aplicabilitatea – cu consecința pierderii pentru viitor a beneficiului reducerii la jumătate a limitelor pedepsei aplicabile martorului ce a comis o infracțiune gravă. Dimpotrivă, așa cum arată chiar Curtea în considerentele deciziei evocate, „neconstituționalitatea discriminării astfel constatate are ca rezultat acordarea beneficiului reducerii la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege și martorilor care au săvârșit infracțiuni ce excedează definiției din art. 2 lit. h) din Legea nr. 682/2002”.

[28] Atunci când Curtea Constituțională a hotărât, în dispozitivul deciziei, că numai o anumită interpretare a legii este conformă cu Constituția, se menține prezumția de constituționalitate a textului în această interpretare, dar sunt excluse din cadrul constituțional toate celelalte interpretări posibile (Decizia nr. 1.422 din 20 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 880 din 13 decembrie 2011).

[29] Opinie consemnată în considerentele Deciziei RIL nr. 25/11.11.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

[30] Opinie consemnată în considerentele Deciziei HP nr. 5/21.03.2019.

[31] Ibidem.

[32] A.M. Șinc, C. Iftim, Câteva considerații privind deciziile Curții Constituționale în materia prescripției răspunderii penale, în Curierul Judiciar nr. 1/2019.

[33] G. Bodoroncea, V. Cioclei, I. Kuglay, L.V. Lefterache, T. Manea, I. Nedelcu, F.-M. Vasile, G. Zlati, Codul penal, Comentariu pe articole, Ediția 3, Editura C.H. Beck, 2020, p. 590.

[34] Ibidem,lucrarea indicată la nota 36.

[35] M. Udroiu, Fișe de drept penal, partea generală, Ediția 2, Editura C.H. Beck, 2021, p. 416.

[36] Ibidem, p. 416.

[37] M.A. Hotca, De lege lata, există cauze de întrerupere a termenului prescripției răspunderii penale? în Universul juridic nr. 12/2018.

[38] Ibidem, lucrarea indicată la nota 36.

[39] E. Durkheim, Les règles de la méthode sociologique, citată în N. Steinhardt, op. cit., 287.

[40] Scriitor și filozof francez (1867-1954), care în cea mai importantă lucrare a sa, La trahison des clercs (1927), și-a acuzat contemporanii că renunță la adevăr și rațiune (și implicit la democrație) în favoarea pasiunilor politice.

[41] C. Ap. Brașov, încheierea din data de 23 iunie 2022, publicată pe site-ulhttps://www.scj.ro/CMS/0/PublicMedia/GetIncludedFile?id=25059 (accesat la 17 august 2022).Instanța de apel, sesizând Înalta Curte de Casație și Justiție cu o întrebare preliminară, dacă „Dispozițiile art. 155 alin. 1 C.proc.pen. se interpretează în sensul că își mențin efectul întreruptiv de prescripție produs în forma anterioară deciziei Curții Constituționale nr. 297/26.04.2018”, a opinat asupra existenței unor argumente pertinente în cazul ambelor opinii.

[42] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 319 din 30 aprilie 2014.

[43] V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu,în Explicații Teoretice ale Codului Penal Român, Partea generală, Vol. 1, Academia Română, Institutul de Cercetări Juridice, București, 2003,p. 76.

[44] T. Vasiliu, G. Antoniu, S. Daneș, G. Dărîngă, D. Lucinescu, V. Papadopol, D. Pavel, D. Popescu, V. Rămureanu, în Codul Penal Comentat și Adnotat, Partea generală,București, 1972, p. 67.

[45] C. Ap. Brașov, încheierea din data de 23 iunie 2022, publicată pe site-ul https://www.scj.ro/CMS/0/PublicMedia/GetIncludedFile?id=25059 (accesat la 17 august 2022).

[46] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013.

[47] Această jurisprudență a fost reiterată prin Decizia Curții Constituționale nr. 473/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 942 din 7 noiembrie 2018.

[48] Prin Decizia Curții Constituționale nr. 511/2013,instanța de control constituțional a făcut, pe de o parte, o analiză de drept comparat și a constatat că doctrina din unele state europene (Germania, Franța, Elveția, Suedia, Belgia) consideră prescripția o instituție de drept procesual penal, în timp ce altele (Spania, Italia) consideră prescripția o instituție de drept penal și a prezentat, pe de altă parte, câteva repere istorice, tradiționale ale instituției prescripției în dreptul românesc. În acest ultim context, Curtea a statuat că în doctrina românească se regăsesc toate cele trei opinii – instituție de drept procesual, de drept penal sau mixtă –, însă cea majoritară este aceea care consideră prescripția ca fiind o instituție de drept penal substanțial (paragr. 2.2).

[49] Curtea a constatat că opțiunea legiuitorului privind reglementarea imprescriptibilității executării pedepselor principale în cazul infracțiunilor prevăzute la art. 174 – 176 din Codul penal și al infracțiunilor intenționate urmate de moartea victimei pentru care, la data intrării în vigoare a dispozițiilor de lege criticate, nu s-a împlinit termenul de prescripție a executării nu are drept consecință un prejudiciu constituțional relevant.

[50] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 7 februarie 2019.

[51] Cererea nr. 55959/14, disponibilă pe site-ul http://ier.gov.ro/wp-content/uploads/cedo/Cristian-Borcea-impotriva-Romaniei.pdf.

[52] CJUE, Hotărârea din 8 septembrie 2015, Ivo Taricco și alții, C-105/14, EU:C:2015.

[53] CJUE, Hotărârea din 5 decembrie 2017, M.A.S. și M.B., C-42/17, EU:C:2017.936.

[54] Sesizări prealabile publicate pe site-ul https://www.scj.ro/CMS/0/PublicMedia/GetIncludedFile?id=25059 (accesat la 17 august 2022):

• Dacă lipsa din fondul activ al legislației a cazurilor care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale în perioada 2018-2022, conform deciziilor nr. 297/2018 și 358/2022 ale CCR, determină incidența disp. art. 5 din Codul penal;
• Dacă pentru infracțiunile săvârșite anterior datei de 25.06.2018 este aplicabilă doar prescripția generală, fără luarea în considerare a cauzelor de întrerupere intervenite anterior acestei date, sau se aplică prescripția specială, cu luarea în considerare a cauzelor de întrerupere a termenului de prescripție care au intervenit anterior datei de 25.06.2018 și ulterior datei de 30.05.2022;
• Dacă, în situația unei infracțiuni consumate sub imperiul Codului penal în vigoare, cu privire la care actul de sesizare a instanței a fost emis anterior pronunțării deciziei CCR nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial din 25 iunie 2018, comunicarea, potrivit art. 344 Cod procedura penală, a copiei certificate a rechizitoriului, precum și a încheierii pronunțate de judecătorul de cameră preliminară, în conformitate cu art. 346 alin. (1) și (2) Cod procedură penală, constituie acte întreruptive ale cursului termenului de prescripție în sensul dispozițiilor art.155 alin.1 Cod penal;
• Dacă un act de procedură efectuat conform dispozițiilor procedurale și a art. 155 alin. (1) din Codul penal, în forma în vigoare la data efectuării actului de procedură, a produs în mod definitiv efectul de întrerupere al termenului de prescripție a răspunderii penale sau acest efect poate fi înlăturat ca urmare a aplicării principiului aplicării legii penale mai favorabile inculpatului, în cazul în care conținutul art. 155 alin. (1) din Codul penal s-a modificat ulterior efectuării actului de procedură;
• Dacă art. 155 alin. (1) din Codul penal este o normă de drept substanțial, supusă aplicării principiului legii penale mai favorabile inculpatului, sau este o normă de procedură cuprinsă într-o normă de drept substanțial, suspusă aplicării principiului tempus regit actum, sau este o normă juridică mixtă, situație în care urmează a se stabili care dintre cele două principii menționate anterior sunt aplicable;
• Dacă, în situația unei infracțiuni comise sub imperiul Noului Cod penal cu privire la care actul de sesizare a instanței a fost emis după intrarea în vigoare a deciziei CCR nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial din data de 25 iunie 2018, procesul-verbal de aducere la cunoștință a calității de suspect și audierea în calitate de suspect, anterior intrării în vigoare a deciziei CCR nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial din 25 iunie 2018, reprezintă acte de procedură întreruptive ale cursului termenului de prescripție, în sensul dispozițiilor art. 155 alin. (1) Cod penal;
• Dacă normele care reglementează efectul întreruptiv de prescripție al actelor de procedură, conform art. 155 alin. (1) Cod penal, sunt norme de drept substanțial susceptibile de a fi aplicate ca lege penală mai favorabilă, aplicarea acestora potrivit art. 5 Cod penal se face indiferent de obiectul infracțiunii sau, în ce privește infracțiunile care afectează interesele financiare ale Uniunii Europene, se impune efectuarea unei analize specifice cu privire la necesitatea de a lăsa (sau nu) neaplicate aceste dispoziții în raport de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene dezvoltate în baza art. 325 din TFUE, precum și a Hotărârii din data de 21.12.2021 în cauzele conexate C-357/19 Euro Box Promotion și alții, C-379/19 DNA-Serviciul Teritorial Oradea, C-547/19 Asociația Forumul Judecătorilor din România, C-811/19 FQ și alții și C-840/19 NC.

[55] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1141 din 28 noiembrie 2022.

[56] G. Le Bon, Psychologie des foules, Alcan, Paris, pp 86-89, citată în N. Steinhardt, op. cit., p. 55.

[57] Termenul de prescripție special nu a fost afectat de niciuna dintre deciziile Curții Constituționale.

[58] C. Ap. Brașov, Încheierea din 23 iunie 2022, publicată pe site-ul https://www.scj.ro/CMS/0/PublicMedia/GetIncludedFile?id=25059 (accesat la 17 august 2022).

[59] Cauza M.G.C. împotriva României, Hotărâre din 15 martie 2016, definitivă la 15 iunie 2016, cererea nr. 61495/11, disponibilă pe site-ul http://ier.gov.ro/wp-content/uploads/cedo/M-G-C-impotriva-Romaniei.pdf; cauza E.B. împotriva României, Hotărâre din 19 martie 2019, cererea nr. 49089/10, disponibilă pe site-ul http://ier.gov.ro/wp-content/uploads/2020/08/E.B.-impotriva-Romaniei.pdf.

[60] Cauza Bălșan împotriva României, Hotărâre din 23 mai 2017, definitivă la 28 august 2017, cererea nr. 49645/09, disponibilă pe site-ul http://ier.gov.ro/wp-content/uploads/cedo/B%C4%83l%C8%99an-%C3%AEmpotriva-Rom%C3%A2niei.pdf; cauza D.M.D. împotriva României, Hotărâre din 3 octombrie 2017, definitivă la 3 ianuarie 2018, cererea nr. 23022/13, disponibilă pe site-ul http://ier.gov.ro/wp-content/uploads/cedo/D.M.D.-%C3%AEmpotriva-Rom%C3%A2niei.pdf.

[61] Cauza M.C. și A.C. împotriva României, Hotărâre din 12 aprilie 2016, definitivă la 12 iulie 2016, cererea nr. 12060/12, disponibilă pe site-ul http://ier.gov.ro/wp-content/uploads/cedo/MC-si-AC-impotriva-Romaniei.pdf.

[62] Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022, paragr.76.

[63] Curtea Europeană a condamnat România în situația în care instanțele naționale au eșuat în găsirea unui just echilibru între interesele concurente ale individului și ale societății în ansamblul său, criticând aplicarea „prea restrictivă” și în mod „mecanic” a prevederilor legale în materie, ca urmare a invocării principiului securității juridice și a caracterului personal și netransmisibil al răspunderii penale (refuzul instanțelor de a constata nedemnitatea succesorală a fratelui autorului omorului, în lipsa unei hotărâri definitive de condamnare cerute de textul legii atunci în vigoare, care a putut astfel să vină prin reprezentare la moștenirea victimei în concurs cu ceilalți succesori legali ai acesteia – cauza Velcea și Mazăre împotriva României, paragr. 127, 131, Hotărârea din 1 decembrie 2009, disponibilă pe site-ul http://ier.gov.ro/wp-content/uploads/cedo/Cauza-Velcea-si-Mazare-impotriva-Romaniei.pdf).