Subiectul activ al infracţiunii de spălare a banilor poate fi şi subiect activ al infracţiunii-predicat. Neconstituționalitate

ABSTRACT

The provisions of art. 29 par. (1) lett. c) of Law no. 656/2002 on the prevention and sanctioning of money laundering, as well as for the introduction of measures for the prevention and combating of terrorism financing, republished, as subsequently amended, as interpreted by the Decision of the High Court of Cassation and Justice no. 16/2016 on a preliminary ruling in respect of the active subject of the offense (point 2 of the provision) are unconstitutional.

Key words: offense, unconstitutionality, ne bis in idem, money laundering, active subject.

Decizia C.C.R. Actul normativ vizat Dispoziții criticate Obiectul cauzei
Dec. C.C.R. nr. 418/2018 Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului[1], republicată, cu modificările și completările ulterioare Art. 29 alin. (1) lit. c) Excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 în interpretarea dată prin Decizia nr. 16/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 19 iulie 2018, a fost publicată Decizia Curții Constituționale a României (în continuare Dec. C.C.R.) nr. 418/2018 privind excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 în interpretarea dată prin Decizia (în continuare Dec. Î.C.C.J.) nr. 16/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală[2].

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile:

– Art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, cu următorul conținut:

,,(1) Constituie infracțiunea de spălare a banilor și se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani:

a) schimbarea sau transferul de bunuri, cunoscând că provin din săvârșirea de infracțiuni, în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a acestor bunuri ori în scopul de a ajuta persoana care a săvârșit infracțiunea din care provin bunurile să se sustragă de la urmărire, judecată sau executarea pedepsei;

b) ascunderea ori disimularea adevăratei naturi a provenienței, a situării, a dispoziției, a circulației sau a proprietății bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârșirea de infracțiuni;

c) dobândirea, deținerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârșirea de infracțiuni (sublinierea noastră – Gh. Ivan).

– Dec. Î.C.C.J. nr. 16/2016, având următorul dispozitiv:

,,1. Acțiunile enumerate în cuprinsul art. 29 alin. (1) lit. a), b) și c) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului, republicată, cu modificările ulterioare, respectiv schimbarea sau transferul, ascunderea ori disimularea, dobândirea, deținerea sau folosirea sunt modalități alternative ale elementului material al infracțiunii unice de spălare a banilor.

2. Subiectul activ al infracțiunii de spălare a banilor poate fi și subiect activ al infracțiunii din care provin bunurile.

3. Infracțiunea de spălare a banilor este o infracțiune autonomă, nefiind condiționată de existența unei soluții de condamnare pentru infracțiunea din care provin bunurile.

Dec. C.C.R. nr. 418/2018 – dispozitiv:

Prin Dec. nr. 418/2018, Curtea Constituțională a României, cu unanimitate de voturi, a admis excepția de neconstituționalitate formulată de către Tribunalul Mureș – Secția penală, din oficiu, în dosarele nr. 2100/102/2013 și nr. 5873/102/2013, și a constatatdispozițiile art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului, în interpretarea dată prin Dec. Î.C.C.J. nr. 16/2016 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile, în ceea ce privește subiectul activ al infracțiunii (pct. 2 din dispozitiv), sunt neconstituționale.

 

Argumentele C.C.R.:

Dispozițiile art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 au mai fost supuse controlului de constituționalitate, pronunțându-se, în acest sens, Dec. C.C.R. nr. 379/2016[3] prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată. În decizia anterior menționată,  s-a reținut că termenul de „infracțiune” este folosit de către legiuitor generic pentru a acoperi multitudinea de „infracțiuni-bază” din care pot proveni bunurile. Totdată, s-a relevat: „Faptul că infracțiunea se poate comite în diferite modalități, nu este de natură a afecta prezumția de constituționalitate a art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, fiind unanim acceptată cu caracter axiomatic teza interdicției dobândirii, deținerii sau folosirii de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârșirea de infracțiuni. Împrejurarea că infracțiunea criticată ar fi ușor confundată cu cea de tăinuire, reglementată de art. 270 din Codul penal, nu conferă caracter neconstituțional primei, deoarece interpretarea și aplicarea în concret a normelor legale reprezintă atributul exclusiv al instanțelor de judecată, cu atât mai mult cu cât diferența esențială dintre spălarea de bani și tăinuire este că, la dobândirea unui bun în cazul infracțiunii de spălare a banilor, fondurile provin din operațiuni ilicite, ce au ca scop ascunderea banilor negri, pe când la tăinuire dobândirea bunurilor se face numai cu bani albi.” Prin decizia sus-invocată, instanța constituțională nu s-a pronunțat însă cu privire la problema subiectului activ al infracțiunii de spălare a banilor prevăzută în art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002.

Pentru înțelegerea cadrului normativ al reglementării domeniului infracțional al spălării banilor în România, este de menționat că Legea nr. 656/2002, în forma sa republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit mențiunilor din finalul ei, transpune în legislația internă prevederi ale Directivei Parlamentului European și a Consiliului 2005/60/CE din 26 octombrie 2005 privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor și finanțării terorismului[4]. Această directivă are ca obiect și ca domeniu de aplicare infracțiuni de spălare a banilor, săvârșite cu intenție, prevăzând, printre altele, în art. 29 alin. (2) lit. c), că achiziția, deținerea sau utilizarea de bunuri, cunoscând, la data primirii lor, că acestea provin dintr-o activitate infracțională sau dintr-un act de participare la astfel de activități, constituie infracțiunea de spălare a banilor. Astfel, directiva anterior menționată reglementează într-o manieră similară infracțiunea de spălare a banilor, prevăzută în art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002. Aceeași directivă face trimitere, în preambulul său, la ,,fluxurile masive de bani murdari” (considerentul 1), despre care arată că pot prejudicia stabilitatea și reputația sectorului financiar și amenința piața unică, precum și la faptul că „terorismul zdruncină înseși temeliile societății” (considerentul 2), motiv pentru care, pe lângă abordarea bazată pe dreptul penal, se impune a fi făcut un efort în materie de prevenție, în domeniul sistemelor financiare. Referitor la acestea din urmă, în același preambul, se menționează că „soliditatea, integritatea și stabilitatea instituțiilor de credit și financiare și încrederea în sistemul financiar în ansamblu ar putea fi puse grav în pericol de eforturile infractorilor și ale complicilor acestora fie de a disimula originea produselor infracțiunii, fie de a canaliza fonduri legale sau ilegale în scopuri teroriste” (considerentul 2), statuând că, pentru a evita adoptarea de către statele membre a unor măsuri de protejare a sistemelor lor financiare care ar putea fi incompatibile cu funcționarea pieței interne, cu normele statului de drept și cu ordinea publică din Uniunea Europeană (denumită în continuare U.E.), este necesară o acțiune comunitară în acest domeniu. În acest fel, Directiva 2005/60/CE din 26 octombrie 2005 delimitează domeniul său de aplicare la infracțiuni de spălare a banilor ce au, de principiu, ca obiect material sume mari de bani, de natură a afecta activitatea instituțiilor financiare, susceptibile de a fi utilizate în scopul finanțării terorismului.

Ulterior transpunerii ei prin Legea nr. 656/2002, Directiva 2005/60/CE din 26 octombrie 2005 a fost abrogată prin Directiva Parlamentului European și a Consiliului 2015/849 din 20 mai 2015[5] privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor sau finanțării terorismului, de modificare a Regulamentului (UE) nr. 648/2012 al Parlamentului European și al Consiliului și de abrogare a Directivei 2005/60/CE a Parlamentului European și a Consiliului și a Directivei 2006/70/CE a Comisiei. Aceasta, la rândul său, prevede în art. 1 alin. (3) lit. c), ca infracțiune de spălare a banilor, dobândirea, deținerea sau utilizarea de bunuri, cunoscând, la data primirii lor, că acestea provin dintr-o activitate infracțională sau dintr-un act de participare la o astfel de activitate. În acest fel, și Directiva 2015/849 din 20 mai 2015 prevede o infracțiune de spălare a banilor corespunzătoare celei reglementate la art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002. De asemenea, în preambulul său, directiva analizată arată că „a fost elaborată în scopul prevenirii operațiunilor de spălare a banilor de mari dimensiuni” (considerentul 1), ce pot deteriora integritatea, stabilitatea și reputația sectorului financiar și pot amenința piața internă a U.E., precum și dezvoltarea internațională. În același preambul se reține că spălarea banilor, finanțarea terorismului și criminalitatea organizată rămân probleme semnificative care ar trebui abordate la nivelul U.E., precum și că spălarea banilor și finanțarea terorismului se produc deseori în context internațional (considerentul 4), motiv pentru care măsurile adoptate numai la nivel național sau chiar la nivelul U.E., fără coordonarea și cooperarea internațională, ar avea efecte foarte limitate. Pentru aceste motive, se arată că acțiunea U.E. ar trebui să țină seama, în continuare, în mod special de recomandările Grupului de Acțiune Financiară Internațională (GAFI) și de instrumentele altor organisme internaționale active în lupta împotriva spălării banilor și finanțării terorismului.

Distinct de cele două acte europene (sus-invocate), România este parte la Convenția Consiliului Europei privind spălarea, descoperirea, sechestrarea și confiscarea produselor infracțiunii și finanțarea terorismului (denumită în continuare Convenția de la Varșovia), adoptată la Varșovia la 16 mai 2005, pe care a ratificat-o prin Legea nr. 420/2006[6]. Convenția de la Varșovia definește, în art. 1 lit. a) și b), noțiunea de „produs” ca fiind orice avantaj economic, derivat sau obținut direct ori indirect din infracțiuni, care poate consta într-un bun de orice natură, corporal sau necorporal, mobil ori imobil, precum și în acte juridice sau documente atestând un titlu ori un drept cu privire la un bun. De asemenea, același art. 1 (sus-menționat) arată că prin „infracțiune-predicat” se înțelege orice infracțiune în urma căreia produsele sunt rezultate și susceptibile de a deveni obiectul unei infracțiuni de spălare a banilor, dintre cele reglementate la art. 9 din Convenția de la Varșovia. Printre aceste infracțiuni, art. 9 (anterior relevat) reglementează ca fiind infracțiunea de spălare a banilor fapta de achiziționare, deținere sau folosire a bunurilor (despre care cel care le achiziționează, le deține sau le folosește știe, în momentul dobândirii lor, că acestea constituie produse) săvârșită cu intenție, definind, astfel, o infracțiune de spălare a banilor similară celei prevăzute în art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002. Spre deosebire de reglementarea infracțiunilor de spălare a banilor din cuprinsul Legii nr. 656/2002, dispozițiile art. 9 paragr. 4 din Convenția de la Varșovia prevăd condiția aplicabilității dispozițiilor paragr. 1 ale aceluiași articol, ce reglementează infracțiunile de spălare a banilor, doar în cazul infracțiunilor-predicat prevăzute în Anexa la Convenția de la Varșovia. În anexa anterior precizată, sunt enumerate în mod exhaustive infracțiunile din care pot proveni produsele ce constituie obiectul material al infracțiunilor de spălare a banilor, reglementate prin Convenția de la Varșovia, respectiv: participarea la un grup criminal organizat, terorismul, inclusiv finanțarea terorismului, traficul de persoane și migrația ilegală, exploatarea sexuală, inclusiv exploatarea sexuală a minorilor, traficul ilicit de droguri și substanțe psihotrope, traficul ilicit cu arme, traficul ilicit cu bunuri furate și alte bunuri, corupția și darea de mită, înșelăciunea, contrafacerea de monedă, contrafacerea de produse, infracțiuni împotriva mediului înconjurător, omorul, vătămarea corporală gravă, răpirea, reținerea ilegală și luarea de ostatici, tâlhăria sau furtul, contrabanda, șantajul, falsificarea, pirateria și restricționarea comerțului, precum și manipularea pieței.

Cu privire la infracțiunea analizată, conform jurisprudenței instanțelor judecătorești, este de menționat Dec. nr. 147/2011, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, prin care s-a statuat, printre altele: Infracțiunea de spălare a banilor, precum și infracțiunile de tăinuire și favorizare a infractorului „sunt infracțiuni distincte de infracțiunile prin care s-a obținut produsul infracțiunii. Caracterul subsecvent al infracțiunii de spălare a banilor reiese din împrejurarea că ea derivă dintr-o altă infracțiune care este situația premisă. Deci, subiectul activ al celor două infracțiuni nu poate fi una și aceeași persoană”. De asemenea, referitor la aceeași infracțiune, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală a pronunțat Dec. nr. 836/2013 prin care a relevat: Infracțiunea prevăzută în art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 [actualul art. 29 alin. (1) lit. c) din aceeași lege] „presupune, ca situație premisă, existența unei alte infracțiuni, și anume aceea din care provine bunul. Totodată, participantul la infracțiunea principală nu poate fi subiect activ al infracțiunii de spălare a banilor, deoarece el a devenit deținător al bunului prin comiterea faptei principale. În caz contrar, s-ar încălca principiul ne bis in idem, conform căruia o persoană poate fi trasă la răspundere penală pentru aceeași faptă numai o singură dată.

Ulterior deciziilor anterior invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat Dec. nr. 16/2016, sus-menționată, prin care a stabilit următoarele: „1. Acțiunile enumerate în cuprinsul art. 29 alin. (1) lit. a), b) și c) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului, republicată, cu modificările ulterioare, respectiv schimbarea sau transferul, ascunderea ori disimularea, dobândirea, deținerea sau folosirea, sunt modalități alternative ale elementului material al infracțiunii unice de spălare a banilor. 2. Subiectul activ al infracțiunii de spălare a banilor poate fi și subiect activ al infracțiunii din care provin bunurile. 3. Infracțiunea de spălare a banilor este o infracțiune autonomă, nefiind condiționată de existența unei soluții de condamnare pentru infracțiunea din care provin bunurile”. Prin urmare, la pct. 2 al dispozitivului Dec. nr. 16/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, prin dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 656/2002, sunt incriminate și faptele de „autospălare a banilor”, fără a distinge între modalități normative din cuprinsul prevederilor legale anterior menționate.

Pentru a pronunța soluția sus-evocată, referitor la dispozițiile art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, din punct de vedere teoretic, soluția juridică potrivit căreia subiectul activ al infracțiunii din care provin bunurile este și subiect activ al infracțiunii de spălare a banilor nu este interzisă de lege. S-a constatat, în acest sens, că, în scopul punerii în practică sau al aplicării măsurilor ce se dovedesc necesare pentru sancționarea în dreptul intern a faptelor ce constituie infracțiuni de spălare a banilor, Convenția de la Varșovia stipulează, la art. 9 paragr. 2 lit. a), că se poate prevedea că infracțiunile enunțate în acest paragraf nu se aplică persoanelor care au săvârșit infracțiunea-predicat.” S-a arătat însă că, la momentul aderării la Convenția de la Varșovia, statul român nu a exprimat nicio rezervă. Cum nici în Legea nr. 656/2002 nu există vreo dispoziție care să împiedice reținerea în sarcina subiectului activ al infracțiunii din care provin bunurile și a infracțiunii de spălare a banilor, rezultă că, din punct de vedere teoretic, un asemenea concurs de infracțiuni este posibil. Prin aceeași decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat însă că „infracțiunea de spălare de bani nu trebuie reținută automat în sarcina autorului infracțiunii din care provin bunurile, pentru simplul fapt că în activitatea sa infracțională s-a realizat și una dintre acțiunile proprii elementului material al infracțiunii de spălare de bani, pentru că aceasta ar lipsi infracțiunea de spălare de bani de individualitate”. S-a arătat, totodată, că ,,revine organelor judiciare sarcina de a decide în situații concrete dacă infracțiunea de spălare de bani este suficient de bine individualizată în raport cu infracțiunea din care provin bunurile și dacă este cazul să se rețină un concurs de infracțiuni sau o unică infracțiune”.

Este de subliniat că, sub aspect doctrinar, au fost exprimate opinii în sensul imposibilității reținerii infracțiunii de spălare a banilor [în varianta prevăzută în art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002] în sarcina subiectului activ al infracțiunii din care provin bunurile, argumentele vizând, pe de o parte, imposibilitatea logică a săvârșirii celor două infracțiuni (a infracțiunii-predicat și a celei de spălare a banilor) de către același subiect activ, iar, pe de altă parte, încălcarea principiului ne bis in idem. Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluția pronunțată (prin Dec. nr. 16/2016), atunci când a stabilit că subiectul activ al infracțiunii de spălare a banilor poate fi și subiect activ al infracțiunii din care provin bunurile, nu a distins între modalitățile normative alternative ale infracțiunii de spălare a banilor prevăzute în art. 29 alin. (1) lit. a), b) și, respectiv, c) din Legea nr. 656/2002. Cu toate acestea, în cuprinsul deciziei anterior menționate, a fost exprimată o distincție referitoare la varianta normativă reglementată la art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, arătându-se că, în ipoteza săvârșirii faptelor de spălare a banilor și a infracțiunii din care aceștia provin de către același subiect activ, organele judiciare sunt chemate să aprecieze, în fiecare situație în parte, dacă infracțiunea de spălare a banilor este suficient de bine individualizată față de infracțiunea-predicat și dacă se impune reținerea unui concurs de infracțiuni sau a unei infracțiuni unice.

Având în vedere considerentele sus-invocate, se impune ca instanța de contencios constituțional să verifice dacă dispozițiile art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 (cu referire la ipoteza săvârșirii infracțiunii de spălare a banilor de către subiectul activ al infracțiunii-predicat) respectă exigențele art. 1 alin. (5) și art. 23 alin. (12) din Constituția României, republicată. Pentru a evalua constituționalitatea dispozițiilor legale criticate, din perspectiva interpretării date acestora prin Dec. Î.C.C.J. nr. 16/2016, se va analiza, raportat la ipoteza dată, modul în care a fost structurat elementul material al laturii obiective a infracțiunii de spălare a banilor. În acest sens, se reține că fiecare element de tipicitate al infracțiunii reprezintă o componentă a unei norme juridice de drept penal substanțial, astfel încât aceste elemente, în sine, trebuie să respecte exigențele dispozițiilor constituționale anterior menționate. În caz contrar, neconstituționalitatea acestor elemente, intrinseci și inerente conținutului infracțiunii, determină neconstituționalitatea, totală sau parțială, a normei de incriminare analizate.

Este de menționat că autorul sau coautorul infracțiunii principale, complicele ori instigatorul la infracțiunea principală (delictum principale – din care provin banii murdari) nu poate fi subiect activ al infracțiunii de spălare a banilor (delictum subsequens). Expresia „cunoscând că bunurile provin din săvârșirea de infracțiuni”, existentă în cuprinsul normei de incriminare, este folosită de către legiuitor pentru a exclude din sfera subiecților activi persoanele implicate în comiterea infracțiunii din care provin bunurile. Legiuitorul folosește o exprimare asemănătoare și în cazul infracțiunii de tăinuire, și nimeni nu a susținut că persoana care a săvârșit infracțiunea din care provine bunul tăinuit poate fi subiect activ al infracțiunii de tăinuire. Se încalcă principiul ne bis in idem prin reținerea în concurs ideal a infracțiunii din care rezultă banii supuși spălării și a celei de spălare a banilor în varianta normativă prevăzută în art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 atunci când autorul spălării banilor dobândește bunuri provenind din săvârșirea de infracțiuni.

Analizând dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 656/2002, se observă că: varianta normativă prevăzută în alin. (1) lit. a) din același articol constă în fapte de schimbare sau transfer de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârșirea de infracțiuni, în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a acestor bunuri ori în scopul ajutării persoanei care a săvârșit infracțiunea din care provin bunurile să se sustragă de la urmărire, judecată sau executarea pedepsei; varianta normativă reglementată la alin. (1) lit. b) din articolul menționat anterior constă în ascunderea ori disimularea adevăratei naturi a provenienței, a situării, a dispoziției, a circulației sau a proprietății bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârșirea de infracțiuni; varianta infracțională prevăzută în alin. (1) lit. c) din articolul sus-menționat constă în dobândirea, deținerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârșirea de infracțiuni.

Dacă primele două modalități normative [reglementate la art. 29 alin. (1) lit. a)-b) din Legea nr. 656/2002] corespund scopului reglementării infracțiunilor de spălare a banilor (acela de combatere a acțiunilor de ascundere și disimulare a provenienței unor bunuri care provin din săvârșirea de infracțiuni), cea de-a treia variantă normativă [prevăzută în art. 29 alin. (1) lit. c) din aceeași lege] – constând în dobândirea, deținerea sau folosirea de bunuri nu vizează în mod direct scopul ascunderii provenienței bunurilor despre care autorul infracțiunii cunoaște că provin din săvârșirea de infracțiuni. De asemenea, analiza acelorași modalități normative conduce la concluzia că faptele de schimbare sau transfer de bunuri, precum și cele de ascundere sau disimulare sunt fapte care, prin natura lor, vor fi comise ulterior infracțiunilor din care provin bunurile ce constituie obiectul material al infracțiunii de spălare a banilor, fiind, așadar, întotdeauna, acțiuni distincte de cele care formează elementul material al infracțiunii-predicat. Aceste acțiuni pot fi săvârșite de către același subiect activ sau de către un subiect activ diferit de cel al infracțiunii-predicat. Prin urmare, o asemenea reglementare, în privința elementului material al infracțiunii, nu ridică probleme din perspectiva respectării dispozițiilor art. 1 alin. (5) și art. 23 alin. (12) din Constituția României, republicată.

Dimpotrivă, dobândirea sau deținerea, ce constituie două dintre modalitățile alternative ale elementului material al infracțiunii de spălare a banilor [reglementată la art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002], sunt, în realitate, situații de fapt rezultate în mod inevitabil din comiterea infracțiunii din care provin bunurile dobândite sau deținute, și nu acțiuni separate, de sine stătătoare, care să poată fi săvârșite de autorul infracțiunii-predicat la un moment ulterior consumării acesteia, pe baza unei rezoluții infracționale distincte. Așa fiind, prin natura lor, dobândirea și deținerea bunurilor provenite din săvârșirea unor infracțiuni, de către subiectul activ al infracțiunilor în cauză, nu pot fi disociate de infracțiunile-predicat și, prin urmare, nu pot fi analizate ca infracțiuni separate.

La rândul său, modalitatea alternativă ce constă în folosirea bunurilor, cunoscând că acestea provin din săvârșirea unei infracțiuni, de către subiectul activ al infracțiunii în cauză, este o acțiune care poate fi realizată ulterior momentului consumării infracțiunii-predicat, potrivit unei rezoluții infracționale distincte; însă, prin natura sa, activitatea de folosire a unor bunuri de către persoana care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, în scopul obținerii acestor bunuri, este o activitate, mai degrabă firească, ce nu presupune, în sine, existența unei noi rezoluții infracționale. Aceasta întrucât în mod logic, de regulă, dobândirea, licită sau ilicită, a unor bunuri se face în vederea folosirii lor. Prin urmare, simpla folosire a bunurilor rezultate din comiterea unei infracțiuni, de către subiectul activ al infracțiunii săvârșite, nu corespunde de plano scopului avut în vedere de către legiuitor cu ocazia reglementării infracțiunilor de spălare a banilor, acela de a disimula proveniența bunurilor obținute din infracțiuni. Dacă însă această „folosire” a bunurilor presupune activități de schimbare sau transfer al bunurilor, în scopul ascunderii sau disimulării originii lor ilicite, atunci se realizează elementele de tipicitate ale variantelor normative de la art. 29 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 656/2002.

Așa fiind, reținerea, ca infracțiune distinctă, respectiv infracțiunea de spălare a banilor [prevăzută în art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002], a oricăreia dintre faptele de dobândire, deținere și, respectiv, folosire de bunuri care provin din săvârșirea unor infracțiuni, în sarcina subiectului activ al infracțiunii din care provin bunurile, implică tragerea acestuia la răspundere penală, de două ori, pentru săvârșirea acelorași fapte.

Având în vedere aceste considerente, se constată că dispozițiile art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 sunt vădit excesive în privința primelor două modalități alternative ale elementului material al infracțiunii (reglementate prin textul criticat), fiind, astfel, contrare prevederilor art. 23 alin. (12) din Constituția României, republicată, și, respectiv, lipsite de claritate, precizie și previzibilitate în privința celei   de-a treia modalități alternative a elementului material al infracțiunii de spălare a banilor [prevăzută în art. 29 alin. (1) lit. c) din legea sus-menționată]; aceste aspect contravin atât dispozițiilor art. 1 alin. (5), cât și celor ale art. 23 alin. (12) din Constituția României, republicată. Configurarea elementului material al infracțiunii antereferite, în modalitatea descrisă, este de natură a determina angajarea, în mod disproporționat, a răspunderii penale a inculpatului pentru comiterea aceleiași fapte. În acest sens, pentru a fi conformă cu dispozițiile art. 23 alin. (12) din Constituția României, republicată, incriminarea unor fapte prin norme juridice de drept penal trebuie să respecte principiul proporționalității incriminării, potrivit căruia respectiva incriminare trebuie să fie strict necesară obiectivului urmărit de către legiuitor, iar intruziunea ce vizează drepturile fundamentale restrânse prin aplicarea normei incriminatoare să fie justificată prin raportare la protecția juridică asigurată prin reglementarea acelei infracțiuni. Se constată însă că incriminarea faptelor de spălare a banilor [prevăzute în art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002] nu corespunde criteriilor anterior menționate, fiind în mod vădit contrară principiului proporționalității incriminării, întrucât obiectivul urmărit de către legiuitor, și anume asigurarea protecției dreptului de proprietate, este garantat prin infracțiunea-predicat, nefiind necesară o incriminare suplimentară a faptei ilicite. Așa fiind, se observă că textul criticat contravine principiului legalității incriminării, astfel cum acesta este prevăzut în art. 23 alin. (12) din Constituția României, republicată, întrucât are ca efect o dublă tragere la răspundere penală a subiectului activ al infracțiunii pentru faptele ce constituie primele două modalități alternative ale elementului material al infracțiunii reglementate prin textul criticat și, respectiv, ar putea avea efectul anterior precizat, în cazul faptei ce constituie cea de-a treia modalitate alternativă a elementului material al aceleiași infracțiuni. De altfel, în același sens, prin Dec. C.C.R. nr. 603/2015[7], paragr. 33, s-a reținut că legiuitorul nu are competența constituțională ca, în temeiul art. 61 alin. (1) și art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituția României, republicată, să reglementeze infracțiuni într-o manieră care să consacre o disproporție vădită între importanța valorii sociale care trebuie ocrotită și aceea care trebuie limitată, întrucât, în caz contrar, s-ar ajunge la nesocotirea acesteia din urmă.

Prin urmare, reglementarea infracțiunii prevăzute în art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 îndeplinește cerințele de claritate și coerență logică doar în condițiile în care autorul acestei infracțiuni este diferit de autorul infracțiunii-predicat. Practic, incriminarea analizată vizează o tăinuire, iar tăinuirea poate fi comisă doar de către o persoană diferită de autorul infracțiunii din care provin bunurile tăinuite.

Conform jurisprudenței C.C.R., legiuitorul trebuie să indice în mod clar și neechivoc obiectul material al infracțiunilor în chiar cuprinsul normei legale, sau acesta poate fi identificat cu ușurință prin trimiterea la un alt act normativ de rang legal cu care textul incriminator se află în conexiune, în vederea stabilirii existenței/inexistenței infracțiunii. Potrivit aceleiași jurisprudențe, legiuitorul nu trebuie să își respecte numai, din punct de vedere formal, competența constituțională de a legifera (fără ca prin conținutul normativ al textului incriminator să stabilească cu claritate și precizie obiectul material al infracțiunii), o asemenea situație putând determina o lipsă de previzibilitate a respectivului text, contrară exigențelor constituționale referitoare la calitatea legii, respectiv la condițiile de claritate, precizie și previzibilitate impuse de dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituția României, republicată[8]. Totodată, instanța de contencios constituțional a statuat că o dispoziție legală trebuie să fie precisă, neechivocă și să instituie norme clare, previzibile și accesibile a căror aplicare să nu permită arbitrariul sau abuzul, precum și că norma juridică trebuie să reglementeze în mod unitar, uniform și să stabilească cerințe minimale aplicabile tuturor destinatarilor săi[9].

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare C.E.D.O.), art. 7 paragr. 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare Convenția), care consacră principiul legalității incriminării și pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), impune definirea în mod clar prin lege a infracțiunilor și pedepselor aplicabile, această cerință fiind îndeplinită atunci când un justițiabil are posibilitatea de a cunoaște, din însuși textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanțe și în urma obținerii unei asistențe judiciare adecvate, care sunt actele și omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală și care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora.

Totodată, C.E.D.O. a statuat că noțiunea de „drept” folosită la art. 7 din Convenție corespunde celei de „lege” care apare în alte articole din Convenție și înglobează atât prevederile legale, cât și practica judiciară, presupunând cerințe calitative, îndeosebi cele ale accesibilității și previzibilității[10].

C.E.D.O. a constatat că semnificația noțiunii de ,,previzibilitate” depinde într-o mare măsură de conținutul textului despre care este vorba și de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilității legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei consecințele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este în special cazul profesioniștilor, aceștia fiind obligați să dea dovadă de o mare prudență în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se așteaptă din partea lor să acorde o atenție specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă[11].

Având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, C.E.D.O. a reținut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă; or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 paragr. 1 din Convenție nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanța infracțiunii și să fie în mod rezonabil previzibil[12].

Or, prin raportare la jurisprudența sus-analizată, dispozițiile art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 în interpretarea dată prin Dec. Î.C.C.J. nr. 16/2016 încalcă cerințele de claritate, precizie și previzibilitate, ce rezultă din principiul statului de drept, impuse de prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5), dar și din principiul legalității incriminării și a pedepsei, astfel cum acesta este reglementat la art. 23 alin. (12) din Constituția României, republicată, și la art. 7 din Convenție.

În ceea ce privește invocarea, în susținerea prezentei excepții de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Constituția României, republicată, și ale art. 6 din Convenție, este de menționat că acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât textul criticat conține o normă de drept penal substanțial, iar dreptul la un proces echitabil poate fi asigurat doar prin dispoziții legale specifice dreptului procesual penal.

 

Notă aprobativă. 1. Deși infracțiunea de spălare a banilor prezintă trei variante corespunzătoare celor trei litere ale alin. (1) al art. 29 din Legea nr. 656/2002, ea este unică, întrucât între variante, prin modalitățile lor normative alternative, există o legătură naturală, firească, în sensul că săvârșirea uneia este urmarea firească a celeilalte; fiecare în parte reprezintă trepte deosebite de înfăptuire a aceleiași finalități, astfel încât comiterea succesivă a două sau mai multe dintre acestea constituie o unitate naturală de infracțiune, în care acțiunile subsecvente fac corp comun cu cele care le preced (de pildă, deținerea și transferul, ori deținerea și folosirea, ori deținerea și ascunderea)[13].

Unicitatea infracțiunii impune adoptarea aceleiași soluții cu privire la oricare dintre elementele conținutului său juridic, printre care se numără și subiectul activ. Însă instanța constituțională a făcut o distincție între primele două variante [art. 29 alin. (1) lit. a)-b) din Legea nr. 656/2002] și cea de-a treia, prevăzută în același articol și alineat, însă la o altă literă [c)]; în prima ipoteză, acțiunile ce formează elementul material al infracțiunii de spălare a banilor sunt distincte de cele corespunzătoare elementul material al infracțiunii din care provin bunurile (așa-zisa infracțiune-predicat); în cea de-a doua ipoteză, dobândirea și deținerea/folosirea rezultă în mod inevitabil/firesc din comiterea infracțiunii-predicat.

Concluzia este tot firească: în cazul primelor două variante, subiectul activ al infracțiunii de spălare a banilor poate fi și subiect activ al infracțiunii-predicat; dimpotrivă, în cazul variantei prevăzute în art. 29 alin. (1) lit. c) din legea sus-menționată, subiectul activ al infracțiunii de spălare a banilor nu poate fi și subiect activ al infracțiunii-predicat.

Într-un mod similar a raționat legiuitorul atunci când a incriminat în art. 313 alin. (2) din noul Cod penal[14] punerea în circulație a valorilor falsificate prevăzute în art. 310-312 din același cod, săvârșită de către autor sau un participant la falsificarea de monede, timbre sau de alte valori, dar nu și primirea, deținerea sau transmiterea unor asemenea valori, în vederea punerii lor în circulație, săvârșită de către autor sau un participant la acele infracțiuni[15].

2. Reamintim că și Înalta Curte de Casație și Justiție a subliniat (chiar dacă statuase în mod ferm la pct. 2 din dispozitivul Dec. nr. 16/2016) că infracțiunea de spălare a banilor nu trebuie reținută automat în sarcina autorului infracțiunii din care provin bunurile, pentru simplul fapt că în activitatea sa infracțională s-a realizat în mod firesc și una dintre acțiunile proprii elementului material al infracțiunii de spălare a banilor (de pildă, cel care primește mită o sumă de bani și apoi o deține); numai dacă făptuitorul săvârșește ulterior o acțiune specifică de ,,spălare” (de exemplu, ascunde adevărata natură a provenienței bunului), abia atunci se poate reține și infracțiunea de spălare a banilor[16].


[1] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 12 octombrie 2012.

[2] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 654 din 25 august 2016.

[3] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 558 din 25 iulie 2016.

[4] Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 309 din 25 noiembrie 2005.

[5] Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 141 din 5 iunie 2015.

[6] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 968 din 4 decembrie 2006.

[7] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015.

[8] A se vedea, în acest sens, Dec. C.C.R. nr. 603/2015, paragr. 21 și 22, și Dec. C.C.R. nr. 363/2015, paragr. 24 și 25 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015).

[9] A se vedea Dec. C.C.R. nr. 637/2015, paragr. 34 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2015).

[10] C.E.D.O.: Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în cauza C. contra Franței, paragr. 29; Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunțată în cauza C. și alții contra Belgiei, paragr. 145; Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunțată în cauza E.K. contra Turciei, paragr. 51; Hotărârea din 29 martie 2006, pronunțată în cauza A. contra Franței, paragr. 41 și 42; Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în cauza D. și M.-P. contra României, paragr. 33 și 34; Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunțată în cauza K. contra Ciprului, paragr. 140; Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunțată în cauza S.F. SRL și alții contra Italiei, paragr. 107 și 108; Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunțată în cauza S. contra Italiei (nr. 2), paragr. 93, 94 și 99; Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunțată în cauza D.R.P. contra Spaniei, paragr. 78, 79 și 91.

[11] A se vedea C.E.D.O.: Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în cauza C. contra Franței, paragr. 35; Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în cauza D. și M.-P. contra României, paragr. 35; Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunțată în cauza S.F. SRL și alții contra Italiei, paragr. 109.

[12] C.E.D.O.: Hotărârea pronunțată în cauza S.W. contra Regatului Unit, paragr. 36; Hotărârea pronunțată în cauza D. și M.-P. contra României, paragr. 36 și 37; Hotărârea pronunțată în cauza K. contra Ciprului, parag. 141; Hotărârea pronunțată în cauza D.R.P. contra Spaniei, paragr. 92 și 93.

[13] A se vedea, pe larg, Gh. Ivan, Infracțiunea de spălare a banilor: caracter, modalități, subiect activ. Admisibilitate, în ,,Pro Lege” nr. 4/2016, p. 321-327 [disponibil și pe site-ul http://revistaprolege.ro/revista-pro-lege-nr-42016/ (accesat la 24 iulie 2018)].

[14] ,,Art. 313. Punerea în circulație de valori falsificate

(1) Punerea în circulație a valorilor falsificate prevăzute în art. 310-312, precum și primirea, deținerea sau transmiterea acestora, în vederea punerii lor în circulație, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea de falsificare prin care au fost produse.

(2) Punerea în circulație a valorilor falsificate prevăzute în art. 310-312, săvârșită de către autor sau un participant la infracțiunea de falsificare, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea de falsificare prin care au fost produse.

[…]

[15] A se vedea, pe larg, Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea specială conform noului Cod penal, ediția 3, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2017, p. 442.

[16] Gh. Ivan, loc. cit., p. 327.

Subiectul activ al infracțiunii de spălare a banilor poate fi și subiect activ al infracțiunii-predicat. Neconstituționalitate was last modified: octombrie 10th, 2018 by Costache Adrian

Căutare