Procuror Cristian-Valentin Ștefan

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș

Defining the offence, art. 15 par. (1) Criminal Code establishes those essential features, which are common for all the offences regarded especially and that, at the same time, splits the offence as a form of illegal criminal judicial of other forms of illegal judicial.

The essential features of the offence are the following: the act should be provided by the criminal law; the act should be committed with guilt; the act should be unjustified; the act should be attributable to the person who has committed it.

For the existence of the offence it is necessary the achievement of all its essential features. The lack of any of this features leads to the non-existence of the offence, and to the removal of the criminal character of the act.

1. În conformitate cu art. 15 alin. (1) C.p., infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o.

Norma care definește infracțiunea este o adevărată regulă de drept, iar nu o normă cu caracterul unei simple definiții. Consecința este că ea trebuie realizată în toate aspectele pe care le prevede^[1].

Definind infracțiunea, art. 15 alin. (1) C.p. stabilește acele trăsături esențiale, care sunt comune tuturor infracțiunilor privite în special și care, în același timp, diferențiază infracțiunea ca formă a ilicitului juridic penal de alte forme ale ilicitului juridic^[2].

2. Așadar, trăsăturile esențiale ale infracțiunii sunt următoarele:

– fapta să fie prevăzută de legea penală;

– fapta să fie săvârșită cu vinovăție;

– fapta să fie nejustificată;

– fapta să fie imputabilă persoanei care a săvârșit-o.

Pentru existența infracțiunii este necesară realizarea tuturor trăsăturilor ei esențiale. Lipsa oricăreia dintre aceste trăsături conduce la inexistența infracțiunii, la înlăturarea caracterului penal al faptei^[3].

3. Pentru a aprecia dacă o faptă constituie infracțiune, mai întâi se cercetează dacă fapta este prevăzută de legea penală. În cazul unui răspuns negativ, cercetarea celorlalte trăsături esențiale rămâne fără obiect. În cazul unui răspuns pozitiv, se cercetează dacă sunt realizate și celelalte trăsături esențiale^[4].

I. Fapta să fie prevăzută de legea penală (tipicitatea)

4. Definiție. O faptă este prevăzută de legea penală (tipică) atunci când legiuitorul o descrie într-o anumită dispoziție incriminatoare și o interzice sau o impune sub sancțiune penală^[5]. A descrie o faptă înseamnă a-i arăta conținutul de bază (simplu) și derivat (atenuat sau agravat)^[6].

5. Condiții. Tipicitatea presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:

a) existența unei fapte concrete;

b) existența unui model legal (a unui tipar abstract);

Prin modelul legal se descrie fapta atât în elementele ei obiective, cât și în elementele ei subiective.

Descriind o faptă, legea penală determină conținutul infracțiunii, iar, cu ajutorul conținutului infracțiunii, se realizează încadrarea juridică a faptei concrete^[7]. Așa cum trăsăturile esențiale ale infracțiunii sunt utilizate pentru a delimita infracțiunea de altă formă de ilicit juridic, tot așa conținutul infracțiunii este utilizat pentru a delimita o infracțiune de alta^[8].

c) existența unei concordanțe între elementele-obiective și subiective-ale faptei concrete și modelul legal.

Elementele faptei concrete trebuie să corespundă cu cele ale faptei descrise în norma de incriminare.

Concordanța se stabilește în urma comparării faptei concrete cu modelul legal, sub aspectul conținutului obiectiv și subiectiv (chiar dacă, sub aspectul conținutului subiectiv, se operează și cu un alt concept: vinovăția).

6. Corelații. Cercetând tipicitatea, trebuie să realizăm două corelații, după cum urmează:

a) între noțiunea de faptă prevăzută de legea penală și noțiunea de infracțiune

Relația dintre noțiunea de infracțiune și noțiunea de faptă prevăzută de legea penală este una de la gen la specie. Rezultă că orice infracțiune este o faptă prevăzută de legea penală, dar nu orice faptă prevăzută de legea penală este o infracțiune, ci numai aceea care, în același timp, realizează și celelalte trăsături esențiale^[9].

b) între trăsătura faptei de a fi prevăzută de legea penală și principiul legalității incriminării^[10]

Principiul legalității incriminării constituie temeiul trăsăturii esențiale a faptei de a fi prevăzute de legea penală.

Trăsătura esențială a faptei de a fi prevăzută de legea penală constituie expresia principiului legalității incriminării și concură la realizarea acestuia.

II. Fapta să fie săvârșită cu vinovăție (vinovăția)

7. Consacrarea trăsăturii faptei de a fi săvârșită cu vinovăție alături de trăsătura faptei de a fi imputabilă este criticabilă, față de consacrarea altor două trăsături, anume tipicitatea și imputabilitatea^[11]. Argumentele care pledează pentru această afirmație sunt următoarele:

– vinovăția, ca element al laturii subiective, ar fi trebuit să fie cuprinsă în tipicitate;

– vinovăția, ca trăsătură a infracțiunii, în concepția ei normativă, este desemnată prin noțiunea de imputabilitate.

8. Definiție. Prin vinovăție se înțelege atitudinea unei persoane, care, săvârșind cu voință neconstrânsă o faptă prevăzută de legea penală, în momentul executării, a avut reprezentarea acțiunii și a urmării ei ori nu a avut reprezentarea acțiunii și a urmării ei, deși putea și trebuia să o aibă^[12].

9. Structură. În structura vinovăției intră doi factori: factorul intelectiv (prevederea), factor de conștiință, și factorul volitiv (voința), factor de voință.

Acțiunea și urmarea sunt concepute, orientate și meditate de conștiință. În conștiință apar ideea (hotărârea) de a săvârși fapta și reprezentarea urmărilor acelei fapte. Conștiința deliberează asupra tuturor motivelor care pot determina luarea hotărârii de a săvârși fapta. De asemenea, conștiința hotărăște dacă fapta, asupra căreia s-a purtat deliberarea, urmează să fie săvârșită^[13].

Odată terminat procesul psihic de luare a unei hotărâri, se trece de la manifestarea de conștiință la manifestarea de voință. Voința, condusă de conștiință, mobilizează și dinamizează energiile necesare în vederea punerii în executare a hotărârii luate^[14].

Există o preponderență a factorului de conștiință asupra factorului de voință. Conștiința se răsfrânge asupra voinței și, prin intermediul ei, asupra acțiunii și urmării^[15].

Conștiința creează cauzalitatea psihică a faptei, iar voința declanșează cauzalitatea fizică a acesteia^[16].

10. Forme și modalități. Formele și modalitățile vinovăției sunt: intenția (directă sau indirectă), culpa (cu prevedere sau fără prevedere) și intenția depășită.

11. Intenția directă. Există intenție directă atunci când făptuitorul prevede și urmărește rezultatei faptei sale.

12. Intenția indirectă. Există intenție indirectă (eventuală) atunci când făptuitorul prevede, nu urmărește rezultatul faptei sale, dar acceptă posibilitatea producerii lui.

Specific intenției indirecte este că fapta este susceptibilă să producă cel puțin două rezultate:

– unul – licit sau ilicit, prevăzut sau neprevăzut de legea penală – pe care făptuitorul îl urmărește (acționând, prin urmare, cu intenție directă);

– altul – ilicit, prevăzut de legea penală-pe care făptuitorul nu îl urmărește, dar în privința căruia acceptă posibilitatea producerii lui (acționând, prin urmare, cu intenție indirectă)^[17].

În consecință, există intenție indirectă atunci când făptuitorul, deși a prevăzut ca posibilă producerea unui alt rezultat decât cel urmărit de el, totuși, a săvârșit fapta, iar acel rezultat s-a produs^[18].

Al doilea rezultat este doar posibil, iar făptuitorul acceptă posibilitatea producerii lui. Dacă al doilea rezultat este inevitabil, iar nu posibil, intenția este directă (exemplu: victima se află în lift, cu mai multe persoane; făptuitorul, adversar al victimei, taie cablul de susținere și determină căderea victimei; în această situație există intenție directă atât față de victimă, cât și față de celelalte persoane aflate în lift)^[19].

13. Alte modalități ale intenției. Intenția mai poate fi clasificată după cum urmează:

– simplă (obișnuită) sau calificată (prin scop sau prin mobil special);

– spontană sau premeditată;

– inițială (făptuitorul prevede rezultatul faptei încă din momentul trecerii la săvârșirea ei) ori supravenită (făptuitorul prevede rezultatul faptei ulterior unei hotărâri inițiale, care determină hotărârea ulterioară de a-l produce);

– unică (se prevede un singur rezultat) sau complexă (se prevăd mai multe rezultate)^[20].

Aceste modalități ale intenției evidențiază grade diferite de periculozitate a făptuitorului și au importanță în ceea ce privește individualizarea judiciară a pedepsei^[21].

14. Culpa cu prevedere (ușurința). Există culpă cu prevedere atunci când făptuitorul prevede, nu urmărește, nu acceptă rezultatul faptei sale, dar socotește fără temei că acesta nu se va produce.

Culpa cu prevedere se aseamănă cu intenția (directă sau indirectă), prin aceea că, în cazul ambelor, este prezent factorul de conștiință. Atât la culpa cu prevedere, cât și la intenție (directă sau indirectă) făptuitorul prevede rezultatul faptei^[22].

În același timp, culpa cu prevedere se deosebește de intenție (directă sau indirectă), prin aceea că factorul de voință este orientat într-un anumit sens, diferit la cele două forme de vinovăție. La intenție (directă sau indirectă), făptuitorul urmărește sau acceptă producerea rezultatului faptei sale, în timp ce la culpa cu prevedere făptuitorul nu acceptă rezultatul faptei sale, considerând fără temei că acest rezultat nu se va produce. Cu alte cuvinte, cele două forme de vinovăție se deosebesc în privința poziției psihice a făptuitorului față de rezultatul faptei sale^[23].

Culpa cu prevedere se deosebește față de intenția indirectă, prin aceea că speranța în neproducerea rezultatului se bazează pe împrejurări diferite în cazul celor două forme de vinovăție. În cazul culpei cu prevedere, speranța în neproducerea rezultatului se bazează pe anumite date ale realității, de natură obiectivă, ce țin de circumstanțele în care s-a săvârșit fapta, sau de natură subiectivă, ce țin de calități ale făptuitorului, date care se dovedesc a fi apreciate greșit și care sunt insuficiente pentru a preîntâmpina producerea rezultatului. În cazul intenției indirecte, speranța în neproducerea rezultatului se bazează pe o simplă întâmplare, ce ar putea să se producă sau nu^[24].

Sunt exemple de infracțiuni săvârșite din culpă cu prevedere vătămarea corporală din culpă sau uciderea din culpă comise prin încălcarea regulilor de circulație pe drumurile publice^[25] (mai larg, infracțiunile care presupun culpă profesională).

15. Culpa fără prevedere (neglijența, greșeala). Există culpă fără prevedere atunci când făptuitorul nu prevede rezultatul faptei, deși trebuia și putea să îl prevadă.

Culpa fără prevedere se deosebește față de intenție și față de culpa fără prevedere, prin aceea că factorul de conștiință lipsește în cazul primei forme de vinovăție enunțate, dar este prezent în cazul celorlalte două.

Culpa fără prevedere presupune două elemente: obligația de a prevedea rezultatul faptei și posibilitatea de a prevedea rezultatul faptei.

16. Obligația de a prevedea rezultatul faptei în cazul culpei fără prevedere. Această obligație rezultă, de cele mai multe ori, din acte normative ce reglementează desfășurarea anumitor activități. Ea se apreciază după un criteriu obiectiv, acela al omului atent și prudent din categoria făptuitorului. Examenul care se face este acela al verificării tuturor împrejurărilor obiective în care s-a săvârșit fapta, pentru a se ști dacă orice om din categoria făptuitorului, acționând într-o manieră identică, ar fi fost în măsură să prevadă rezultatul. Dacă rezultatul faptei nu este previzibil (făptuitorul nu are obligația de a-l prevedea), nu există vinovăție sub forma culpei, ci caz fortuit. Dacă rezultatul faptei este previzibil (făptuitorul are obligația de a-l prevedea), urmează să se cerceteze dacă există posibilitatea de a-l prevedea^[26].

17. Posibilitatea de a prevedea rezultatul faptei în cazul culpei fără prevedere. Această posibilitate se apreciază după un criteriu subiectiv, în cadrul căruia sunt incluse aspecte ce țin de personalitatea, particularitățile psihofizice, experiența de viață, pregătirea profesională, dezvoltarea intelectuală ale făptuitorului. Dacă există posibilitatea de a prevedea rezultatul faptei, există vinovăției sub forma culpei fără prevedere (situație obișnuită). Dacă nu există posibilitatea de a prevedea rezultatul faptei, nu există vinovăție sub forma culpei fără prevedere, din cauza imposibilității subiective de prevedere a rezultatului (situație excepțională)^[27].

18. Alte denumiri ale culpei. Culpa mai este denumită nepricepere, nedibăcie, nesocotință, nebăgare de seamă^[28].

19. Intenția depășită (praeterintenția). Există intenție depășită atunci când fapta săvârșită cu intenție produce un rezultat mai grav, care îi este atribuit făptuitorului cu titlu de culpă.

Intenția depășită este o formă mixtă de vinovăție, cu o structură complexă, ce presupune:

– săvârșirea cu intenție a unei acțiuni/inacțiuni ce intră în conținutul obiectiv al unei infracțiuni;

– producerea din culpă a unei urmări ce intră în conținutul obiectiv agravat al aceleiași infracțiuni (exemplu: viol urmat de moartea victimei) sau în conținutul obiectiv al unei alte infracțiuni, mai grave (exemplu: loviri sau vătămări cauzatoare de moarte)^[29].

Intenția ce caracterizează acțiunea/inacțiunea poate fi directă sau indirectă^[30], iar culpa ce caracterizează urmarea poate fi cu prevedere sau fără prevedere^[31].

Dacă urmarea mai gravă nu poate fi atribuită făptuitorului cu titlu de culpă, el nu va răspunde penal în raport cu această urmare. Nu se va reține infracțiunea inițială în variantă agravată sau infracțiunea mai gravă, ci infracțiunea inițială în variantă simplă sau infracțiunea mai ușoară.

Intenția depășită se aseamănă cu intenția indirectă, prin aceea că în cazul ambelor se pun în discuție două rezultate. În cazul intenției indirecte, al doilea rezultat este doar posibil, iar făptuitorul, prevăzându-l, acceptă posibilitatea producerii lui. În schimb, în cazul intenției depășite, rezultatul mai grav fie este prevăzut, dar făptuitorul socotește fără temei că nu se va produce, fie nu este prevăzut, deși făptuitorul trebuia și putea să îl prevadă^[32].

20. Proba vinovăției. Vinovăția trebuie să fie constatată și dovedită.

Procesele psihice ale vinovăției (conștiința și voința) se exteriorizează în acțiuni și urmări concrete. Constatarea și dovedirea vinovăției se face cu ajutorul elementelor de fapt, obiective, în care ea (procesele ei psihice) și-a/au găsit exteriorizare^[33]. Așadar, vinovăția se dovedește prin raportare la aspectele obiective ale infracțiunii.

III. Fapta să fie nejustificată (antijuridicitatea)

Definiție. Antijuridicatea exprimă o contradicție între fapta săvârșită și ordinea de drept^[34]. O faptă este nejustificată (antijuridică) atunci când e contrară ordinii de drept.

Excluderea antijuridicității. O faptă, deși prevăzută de legea penală, nu constituie infracțiune dacă legea permite săvârșirea ei (fiind, astfel, justificată). Tipicitatea constituie numai un indiciu de antijuridicitate^[35].

Fapta este justificată în prezența cauzelor justificative. Cauzele justificative înlătură trăsătura faptei de a fi nejustificată (antijuridică) și, în consecință, caracterul penal al acesteia^[36]. Cauzele justificative sunt: legitima apărare, starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații și consimțământul persoanei vătămate.

IV. Fapta să fie imputabilă persoanei care a săvârșit-o (imputabilitatea)

Definiție. Prin imputabilitate se înțelege capacitatea persoanei de a discerne valoarea etică și socială a actului său, de a aprecia motivele care o stimulează sau o rețin să comită acest act și de a se determina conform acestei aprecieri^[37].

Trăsătura faptei de a fi imputabilă se stabilește după ce, în prealabil, s-a stabilit că fapta este tipică-atât obiectiv, cât și subiectiv-și antijuridică^[38].

Excluderea imputabilității. O faptă, deși prevăzută de legea penală și nejustificată, nu constituie infracțiune dacă nu este imputabilă persoanei care a săvârșit-o.

Fapta este neimputabilă în prezența cauzelor de neimputabilitate. Cauzele de neimputabilitate înlătură trăsătura faptei de a fi imputabilă și, în consecință, caracterul penal al acesteia. Cauzele de neimputabilitate sunt: constrângerea fizică, constrângerea morală, excesul neimputabil, minoritatea, iresponsabilitatea, intoxicația, eroarea, cazul fortuit.

Bibliografie

1. V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, Explicații Teoretice ale Codului Penal Român, ed. a doua, Ed. Academiei Române și CH Beck, București, 2003.

2. T. Vasiliu, G. Antoniu, Ștefan Daneș, Gh. Dărângă, D. Lucinescu, V. Papadopol, D. Pavel, D. Popescu, V. Rămureanu, Codul penal comentat și adnotat. Partea generală, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1972.

3. C. Mitrache, C Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2014, pag. 132.

4. C. Bulai, N. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală. Ed. Universul Juridic, București, 2007.

5. F. Streteanu, D. Nițu, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, 2014.

[1] I. Oancea, în V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, Explicații Teoretice ale Codului Penal Român, ed. a doua, Ed. Academiei Române și CH Beck, București, 2003, pag. 93.

[2] G. Antoniu, în T. Vasiliu, G. Antoniu, Ștefan Daneș, Gh. Dărângă, D. Lucinescu, V. Papadopol, D. Pavel, D. Popescu, V. Rămureanu, Codul penal comentat și adnotat. Partea generală, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1972, pag. 86.

[3] C. Mitrache, C Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2014, pag. 132.

[4] Ibidem.

[5] C. Bulai, N. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală. Ed. Universul Juridic, București, 2007, pag. 164.

[6] I. Oancea, op. cit., pag. 113.

[7] I. Oancea, op. cit., pag. 114.

[8] Ibidem.

[9] C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., pag. 132.

[10] I. Oancea, op. cit., pag. 113.

[11] C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., pag. 133-134; F. Streteanu, D. Nițu, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, 2014, pag. 254-255, 408-409.

[12] C. Bulai, B. N. Bulai, op. cit., pag. 157.

[13] I. Oancea, op. cit., pag. 103.

[14] Ibidem.

[15] I. Oancea, op. cit., pag. 104; C. Bulai, B. N. Bulai, op. cit., pag. 157.

[16] I. Oancea, op. cit., pag. 104.

[17] I. Oancea, op. cit., pag. 106; C. Bulai, B. N. Bulai, op. cit., pag. 160; C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., pag. 136; F. Streteanu, D. Nițu, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, 2014, pag. 254-255, 408-409.

[18] I. Oancea, op. cit., pag. 106.

[19] C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., pag. 136.

[20] C. Bulai, B. N. Bulai, op. cit., pag. 161.

[21] C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., pag. 136.

[22] I. Oancea, op. cit., pag. 107; C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., pag. 137.

[23] C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., pag. 137.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., pag. 138.

[27] Ibidem.

[28] Ibidem.

[29] C. Bulai, B. N. Bulai, op. cit., pag. 193; C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., pag. 139.

[30] C. Bulai, B. N. Bulai, op. cit., pag. 193; F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., pag. 342.

[31] C. Mitrache, C Mitrache, op. cit., pag. 139; F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., pag. 341.

[32] C. Bulai, B. N. Bulai, op. cit., pag. 193; C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., pag. 139.

[33] C. Bulai, B. N. Bulai, op. cit., pag. 194; I. Oancea, op. cit., pag. 109-110.

[34] F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., pag. 349; C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., pag. 139.

[35] F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., pag. 349; C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., pag. 140.

[36] C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., pag. 139.

[37] C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., pag. 140.

[38] C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., pag. 140; F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., pag. 256-257.