Prin Dec. nr. 261/2016, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată în dosarele nr. 793/113/2015 și nr. 166/113/2015 ale Trib. Brăila – S. I civ. și a constatat că dispozițiile art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 — Codul muncii sunt neconstituționale.

– Deși în ipoteza normei de drept criticate nu se poate vorbi de o negare a dreptului la muncă, în egală măsură nu se poate omite că măsura suspendării contractului individual de muncă reprezintă o restrângere a exercițiului dreptului la muncă, lăsată, în temeiul art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003, la dispoziția angajatorului.

– Având în vedere lipsa unor criterii obiective, care să circumstanțieze situația în care angajatorul poate dispune suspendarea în ipoteza art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003, precum și faptul că, în lipsa unor astfel de criterii legale, aprecierea temeiului de suspendare este lăsată, în întregime, la dispoziția angajatorului, se observă că dispozițiile textului de lege criticat, interpretate în coroborare cu celelalte texte din Codul muncii incidente în materia suspendării contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului și în materia răspunderii disciplinare, nu oferă suficiente garanții pentru ca această măsură să fie dispusă cu păstrarea unui raport proporțional între necesitatea protejării intereselor angajatorului, pe de o parte, și cea a drepturilor salariatului, de cealaltă parte.

– În acest context, nu se poate susține în mod temeinic nici posibilitatea unui remediu în justiție cu privire la repararea eventualului prejudiciu suferit de salariat. Astfel, este de menționat că lipsa unor criterii obiective pentru a analiza caracterul legal și temeinic al măsurii suspendării dispuse de angajator potrivit art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 constituie, în fapt, doar un acces formal la instanțele de judecată, care nu poate fi considerat că satisface cerințele art. 21 alin. (1) din Constituția României, republicată, atât timp cât judecătorul nu are la dispoziție instrumente legale suficiente pentru a decide asupra pretențiilor sau contestațiilor formulate de salariatul reclamant, care privesc, în speță, o eventuală conduită abuzivă a angajatorului, ce are drept consecință încălcarea dreptului la muncă.

– În urma efectuării testului de proporționalitate vizând restrângerea exercițiului dreptului la muncă, suspendarea contractului individual de muncă în cazul începerii cercetării disciplinare prealabile împotriva salariatului nu întrunește condiția caracterului proporțional, măsura fiind excesivă în raport cu obiectivul ce trebuie atins – prevenirea unor eventuale prejudicii aduse angajatorului -, astfel că dispozițiile art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 sunt neconstituționale în raport cu prevederile constituționale ale art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți, sub aspectul drepturilor fundamentale prevăzute la art. 41 alin. (1) și art. 21 din Constituția României, republicată, referitoare la dreptul la muncă, respectiv accesul liber la justiție.

– Suspendarea raportului de muncă în cazul prevăzut de art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 nu are semnificația încălcării prezumției de nevinovăție, întrucât nu constituie o sancțiune disciplinară și cu atât mai puțin una de natură penală. Astfel, angajatorul nu se pronunță asupra vinovăției sau nevinovăției angajatului și nici asupra unei eventuale răspunderi penale. De asemenea, nici nu se poate susține că această măsură ar putea fi echivalată cu ceea ce instanța europeană înțelege prin acuzație de vinovăție penală formulată de un „reprezentant al statului sau al unei autorități publice”, înainte de pronunțarea instanței.

– Curtea Constituțională a pronunțat o decizie de natură să asigure o protecție eficientă a drepturilor salariaților. Numai că în ceea ce privește o altă categorie de salariați – magistrații –, a statuat, dimpotrivă, că dispozițiile art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, cu modificările și completările ulterioare, care permit suspendarea din funcție a magistratului pe durata procedurii disciplinare, sunt constituționale numai în măsura în care permit atacarea separată la instanța de judecată a hotărârii prin care se dispune suspendarea din funcție a magistratului, până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare (Dec. C.C.R. nr. 774/2015, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 8 din 6 ianuarie 2016). Oare lipsa unor criterii obiective nu constituia, tot la fel, un acces formal la instanțele de judecată? Într-adevăr, în lege sunt prevăzute expres motivele pentru care magistratul poate fi suspendat din funcție – exercitarea în continuare a funcției ar putea afecta desfășurarea cu imparțialitate a procedurilor disciplinare și procedura disciplinară este de natură să aducă atingere gravă prestigiului justiției -, însă presupun o apreciere subiectivă din partea membrilor secției Consiliului Superior al Magistraturii, având în vedere sfera lor largă de cuprindere, ceea ce poate fi izvorul unor măsuri arbitrare. Pe de altă parte, ca orice salariat, și magistratul – judecător sau procuror – are dreptul la muncă și, în mod esențial, dreptul la remunerarea muncii, chiar dacă este cercetat disciplinar. Tot astfel, efectele suspendării pot să fie mai grave decât cele ale înseși sancțiunii aplicate (cum ar fi, de pildă, aplicarea avertismentului, deși a fost suspendat din funcție câțiva ani, iar plata drepturilor salariale pe perioada cât magistratul a fost suspendat este exclusă).

– Considerentele de principiu ale Curții Constituționale sunt valabile, mutatis mutandis, și în alte situații, cum ar fi, de pildă, suspendarea din funcție a personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea – art. 48 alin. (1) lit. c) coroborat cu art. 88 din Legea nr. 567/2004, cu modificările și completările ulterioare.