ABSTRACT

In order to retain the fact that the defendant has executed the decision to commit an offence of theft, it is necessary that the acts that were committed to correspond to the typicality of objectives provided by the law of to be closely connected to the activities bent by the incriminating regulation, emphasizing, without ambiguity, it’s criminal resolution.

The simple scratching of the PVC wall is an act of execution circumscribed to the offence of destruction in simple form provided by art. 253 par. (1) Criminal Code and not to the attempt of (qualified) theft, as it was wrongly retained by the first instance, the act being of nature to reveal, without ambiguity, the intention to steal some goods.

Key words: the act of execution, the preparatory act, attempt, (qualified) theft, destruction.

I. Prezentare speță. Prin Sentința penală nr. 200/2014, pronunțată de Judecătoria Corabia, în dosarul nr. 993/213/2014, a fost condamnat inculpatul J.D., recidivist, arestat preventiv, la următoarele pedepse:

– 3 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de amenințare prevăzută în art. 206 alin. (1) din noul Cod penal (în continuare C.pen.) cu aplicarea art. 41 alin. (1) din același cod (persoană vătămată B.V.);

– 3 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de amenințare prevăzută în art. 206 alin. (1) C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) din același cod (persoană vătămată B.I.);

– 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de distrugere prevăzută în art. 253 alin. (1) și (4) C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) din același cod (persoană vătămată B.M.);

– 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de distrugere prevăzută în art. 253 alin. (1) și (4) C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) din același cod (persoană vătămată R.E.);

– 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la furt calificat prevăzută în art. 32 raportat la art. 228 alin. (1) și art. 229 alin. (1) lit. b) și d) C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) din același cod (persoană vătămată C.F.).

În baza art. 38 alin. (1) și art. 39 alin. (1) lit. b) C.pen., au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului, dispunându-se ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare la care s-a adăugat un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, respectiv 1 an închisoare, în total 3 ani închisoare în regim de detenție.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C.pen.,   i-au fost interzise inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, de la rămânerea definitivă a sentinței sus-menționate și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În fine, prin aceeași sentință, în baza 404 alin. (4) lit. a) din noul Cod de procedură penală (în continuare C.pr.pen.) raportat la art. 72 alin. (1) C.pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului J.D. perioada arestării preventive de la data de 11 iulie 2014 la zi.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în fapt, următoarele:

– în noaptea de 6/7 iunie 2014, în jurul orelor 02.00-02.30, inculpatul J.D. a distrus, prin incendiere, o anexă gospodărească și material lemnos, ce aparțineau persoanei vătămate B.M., din comuna O., județul Olt, cauzându-i acesteia un prejudiciu în valoare de 6.000 lei;

– în aceeași noapte, inculpatul a exercitat amenințări cu incendierea locuințelor asupra persoanelor vătămate B.I. și B.V, creându-le acestora o stare de temere;

– în noaptea de 12/13 iunie 2014, același inculpat a încercat să pătrundă în magazinul din comuna O., județul Olt, ce aparținea persoanei vătămate C.F.;

– în noaptea de 14/15 iunie 2014, în jurul orei 01.30, inculpatul a distrus, prin incendiere, o anexă gospodărească, în care se aflau resturi furajere și material lemnos, ce aparțineau persoanei vătămate R.E., cauzându-i acesteia un prejudiciu în valoarea de 2.120 lei.

Starea de fapt reținută în sarcina inculpatului J.D. a rezultat, în afara oricărei forme de îndoială, din declarațiile persoanelor vătămate C.F., B.I., R.E., B.M. și ale martorilor C.S., C.F., B.I., R.E., D.C., B.M., cât și din declarațiile martorilor propuși chiar de inculpat în apărarea sa: N.C., N.G. și M.G.

Astfel, din declarațiile martorilor a rezultat că inculpatul, pe fondul consumului de alcool, devine agresiv, se ceartă cu vecinii, intră într-o stare conflictuală cu aceștia, ajungând să le incendieze bunurile din gospodărie. Tot astfel, a mai rezultat și faptul că, după ce inculpatul a fost arestat preventiv, în localitate este liniște și nu au mai fost incendii sau geamuri sparte.

Este de menționat și faptul că anterior inculpatul a mai fost condamnat cu executarea unei pedepse în regim de detenție tot pentru săvârșirea unor infracțiuni de distrugere, prin incendiere.

În declarația dată în fața instanței de judecată, inculpatul J.D. a avut o atitudine total nesinceră, nerecunoscând faptele reținute în sarcina sa, ci încercând să inducă în eroare atât organele de urmărire penală, cât și instanța învestită cu soluționarea cauzei în legătură cu împrejurările concrete de săvârșire a infracțiunilor.

Prima instanță nu a reținut apărarea inculpatului, în sensul că persoanele vătămate au formulat plângere penală împotriva sa din răzbunare, el și familia sa aflându-se în stare conflictuală cu acestea, având în vedere că aceasta nu este confirmată de niciuna dintre probele administrate în cauză.

În drept, prima instanță a apreciat că faptele inculpatului J.D. întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor sus-menționate.

Tot astfel, a apreciat că, acționând în acest mod, inculpatul a prevăzut rezultatul faptelor sale și a urmărit producerea lui, reținându-i-se, ca formă de vinovăție, intenția directă cu privire la fiecare infracțiune în parte.

Deopotrivă, prima instanță a considerat că sunt incidente dispozițiile art. 41 alin. (1) C.pen. referitoare la recidiva postexecutorie, din fișa de cazier judiciar rezultând aplicarea unei pedepse de 3 ani închisoare prin Sentința penală nr. 23/2010 a Judecătoriei Corabia, pedeapsă executată la data de 1 august 2012, inculpatul fiind liberat la termen.

Vinovăția inculpatului și starea de fapt au fost dovedite prin următoarele mijloace de probă: plângerile și declarațiile persoanelor vătămate, procesul-verbal de cercetare la fața locului și planșele fotografice, declarațiile martorilor, declarațiile inculpatului, precum și înscrisurile anexate la dosarul cauzei.

Împotriva Sentinței penale nr. 200/2014 a Judecătoriei Corabia au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Corabia și inculpatul J.D.

Parchetul de pe lângă Judecătoria Corabia a subliniat că prima instanță a stabilit pedepse sub minimul special, fără a ține seama de gravitatea faptelor, de multitudinea acestora într-o perioadă scurtă de timp, precum și de starea de recidivă postexecutorie în care se afla inculpatul, nedându-se eficiență dispozițiilor art. 43 alin. (5) C.pen., conform cărora limitele de pedeapsă se majorează cu jumătate.

La rândul său, inculpatul J.D., prin apărător, a criticat sentința sub aspectul pedepsei, solicitându-se redozarea acesteia, în sensul reducerii, având în vedere gravitatea faptelor, prejudiciul produs, pe care, de altfel, inculpatul este de acord să-l acopere.

Examinând apelul prin prisma motivelor invocate, dar și din oficiu, conform dispozițiilor art. 417 alin. (2) C.pr.pen., instanța de apel a statuat următoarele:

Faptele reținute în sarcina inculpatului de prima instanță sunt dovedite, în mod indubitabil, în cauză, cu declarațiile părților vătămate coroborate cu procesele-verbale de cercetare la fața locului, procesul-verbal de identificare obiecte, adrese, depozițiile martorilor B. M., B.I., R.E., C.S., B.V., D.C., C.F., raportul de expertiză medico-legală psihiatrică, probele administrate atestând că inculpatul se face vinovat de săvârșirea infracțiunilor pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată.

Cât privește infracțiunea de tentativă la furt calificat, aceasta întrunește, sub aspect obiectiv și subiectiv, elementele constitutive ale infracțiunii de distrugere în formă simplă.

Astfel, în plan factual, este de observat că inculpatul a încercat să pătrundă în incinta magazinului ce aparținea persoanei vătămate C.F., fiind surprins de martorul B.M. în timp ce încerca să secționeze peretele de material plastic al magazinului. Examinându-se planșele fotografice anexate procesului-verbal de cercetare la fața locului, se constată că activitatea materială a inculpatului nu a vizat nicidecum ușa de acces, pentru a se reține că a fost comisă în vederea pătrunderii și sustragerii de bunuri din magazin, iar urmele lăsate reprezintă niște zgârieturi pe peretele PVC. Pentru a se reține faptul că inculpatul a pus în executare hotărârea de a săvârși o infracțiune de furt, este necesar ca actele pe care le-a înfăptuit să corespundă tipicității obiective prevăzute de lege sau să fie intim legate de activitățile interzise de norma de incriminare, evidențiind, fără echivoc, rezoluția sa infracțională.

Or, în speță, actele de executare nu au aptitudinea sau capacitatea, prin ele însele și nici raportat la împrejurările în care au fost efectuate, de a „trăda” rezoluția infracțională, în vederea căreia s-a presupus de către organele judiciare că au fost comise. Nu se poate reține nici că actele de executare   sus-menționate ar fi fost săvârșite în vederea incendierii, deoarece la fața locului nu au fost identificate substanțe inflamabile, iar o atare concluzie nu poate fi dedusă numai din antecedentele penale ale inculpatului.

În cauză, simpla deteriorare a peretelui PVC este un act de executare circumscris infracțiunii de distrugere în formă simplă prevăzută în art. 253 alin. (1) C.pen. și nu tentativei la furt calificat, așa cum eronat a reținut prima instanță, actul nefiind de natură să releve, în mod univoc, intenția de sustragere a unor bunuri.

În atari condiții, instanța de apel a admis apelul inculpatului și, constatând incidența motivului invocat din oficiu, în favoarea inculpatului, referitor la greșita încadrare juridică, a procedat la rejudecarea cauzei în limitele arătate, în sensul schimbării încadrării juridice a faptei săvârșite de inculpat, în baza art. 386 C.pr.pen., din infracțiunea prevăzută în art. 32 alin. (1) raportat la art. 228 alin. (1) și art. 229 alin. (1) lit. b) și d) C.pen. în infracțiunea prevăzută în art. 253 alin. (1) C.pen. și a dispus condamnarea inculpatului pentru această infracțiune.

(C. Ap. Craiova, S. pen. și pentru cauze cu minori, Dec. nr. 449/2015)

II. Notă critică. 1. Distrugerea peretelui unui magazin poate constitui un act de executare a furtului. Dacă inculpatul nu a oferit o explicație plauzibilă a conduitei sale, atunci concluzia nu poate fi alta. În momentul în care se dărâmă peretele unui imobil, inculpatul fie a urmărit să se răzbune pe proprietar, distrugându-i imobilul, fie să sustragă bunuri. Totul depinde de explicațiile sale și de probele administrate în cauză. Deci, nu poate fi respinsă de plano subzistența unei tentative.

2. Este discutabilă statuarea instanței de apel, în sensul că pentru a subzista tentativa la furt ar fi necesar ca actele săvârșite ,,să corespundă tipicității obiective prevăzute de lege”. Doctrina a conturat câteva criterii de distincție între actele de executare (specifice tentativei) și actele preparatorii și le-a stabilit și ordinea de utilizare. Astfel, mai întâi trebuie folosit criteriul recomandat de teoriile formale, apoi cel recomandat de teoriile obiective și, în cele din urmă, cel recomandat de teoriile subiective[1]. Dacă avem în vedere primul criteriu – acțiunea concretă trebuie să se încadreze în cea abstractă -, vom constata că, într-adevăr, în speța analizată, actul săvârșit nu este un act de executare, ci unul preparator. Folosind criteriul următor – dinamismul actului -, vom constata că actul săvârșit de către inculpat a primit o orientare precisă către producerea rezultatului infracțional, fiind deci un act de executare. La aceeași concluzie vom ajunge și dacă utilizăm cel din urmă criteriu – aptitudinea actelor săvârșite de a da în vileag, prin ele însele, intenția cu care au fost săvârșite -, contrar opiniei instanței de apel; în lipsa unei explicații plauzibile a inculpatului și demonstrată convingător, cum ar fi dorința de răzbunare pe proprietarul magazinului, actul său nu poate fi decât unul de executare, de săvârșire a furtului prin efracție.

3. În privința distrugerii, avem rezerve cu privire la reținerea acesteia. Statuarea instanței de apel precum că ,,urmele lăsate reprezintă niște zgârieturi pe peretele PVC” ne conduce la concluzia că acțiunea concretă a inculpatului nu se încadrează în acțiunea abstractă a distrugerii.

Elementul material al infracțiunii de distrugere se poate realiza prin oricare dintre următoarele cinci acțiuni alternative:

a) distrugerea, care presupune desființarea bunului în integralitatea sa, în așa fel încât acesta dispare ca entitate materială (de pildă, demolarea unei case);

b) degradarea, care are semnificația reducerii parametrilor calitativi și, în consecință, reducerea potențialului bunului de utilizare (de pildă, deteriorarea ușii de la locuința subiectului pasiv);

c) aducerea în stare de neîntrebuințare, care semnifică aducerea bunului în situația de a nu mai putea fi folosit, temporar sau permanent, în raport cu destinația pe care o are (de pildă, defectarea motorului unui autoturism);

d) împiedicarea luării măsurilor de conservare sau de salvare a unui bun, care presupune desfășurarea oricărei activități de natură să zădărnicească luarea măsurilor menite de a-l apăra de pericolul distrugerii, degradării sau aducerii în stare de neîntrebuințare;

e) înlăturarea măsurilor de conservare sau de salvare a unui bun, care reprezintă îndepărtarea sau distrugerea măsurilor luate[2].

Or, în speța analizată, niciuna din acțiunile sus-menționate nu a fost săvârșită; peretele magazinului nu a fost distrus, degradat sau adus în stare de neîntrebuințare, ci doar zgâriat. Ar putea exista varianta degradării, însă numai dacă a fost afectată estetica peretelui, ceea ce este greu de susținut, fiind vorba de câteva zgârieturi, posibil superficiale, pe un perete PVC.

Neconstituind un act de distrugere, dar, totuși, urmând optica instanței de apel, atunci ajungem la concluzia că actul săvârșit de inculpat era unul preparator (al furtului), care nu se pedepsește, și nici nu întrunește elementele constitutive ale unei alte infracțiuni (de distrugere).

[1] A se vedea, pe larg, Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea generală conform noului Cod penal, ediția 2, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2015, p. 76-77.

[2] A se vedea, pe larg, Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea specială conform noului Cod penal, ediția 2, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2015, p. 232-233.