Simona RUSU*

Procuror – Direcția de Investigare a Infracțiunilor

de Criminalitate Organizată și Terorism,

Serviciul Teritorial București

ABSTRACT

The author presents some interesting aspects regarding the content of the Agreement for the admission of guilt, after reviewing the opinions expressed in the matter.

Key words: the Agreement for the admission of guilt, the content of Agreement for the admission of guilt, the New Criminal Procedure Code.

Introducere. Acordul de recunoaștere a vinovăției, reglementat de dispozițiile art. 478-487 din Codul de procedură penală (în continuare C.pr.pen.), constituie o procedură judiciară nouă și, ca atare, a dat naștere la interpretări diferite în ceea ce privește condițiile pe care trebuie să le îndeplinească pentru a se circumscrie unui cadru legal.

Anterior modificării normelor juridice sus-menționate prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016[1], limitele prerogativelor pe care organul de urmărire penală era obligat să le respecte cu ocazia încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției fuseseră stabilite prin Decizia nr. 25/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală[2].

Astfel, instanța supremă a statuat că în aplicarea dispozițiilor art. 480-485 C.pr.pen. procurorul nu poate, în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, să rețină dispozițiile art. 396 alin. (10) din același cod[3], cu consecințe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită. Unul din argumentele prezentate a fost acela că procedura soluționării, prin admitere, a acordului de recunoaștere a vinovăției, prevăzută la art. 485 alin. (1) lit. a) C.pr.pen., trimite expres numai la aplicarea dispozițiilor art. 396 alin. (2)-(4) din același cod, iar nu și la cele ale alin. (10) ale aceluiași articol.

Un alt argument invocat de instanța supremă a fost unul de ordin istoric al textului, și anume că, inițial, art. 480 C.pr.pen. conținea alin. (3), cu următorul conținut: ,,Inculpatul beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii și de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii”. Aceste dispoziții au fost abrogate, ceea ce denotă intenția legiuitorului ca, în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, limitele de pedeapsă prevăzute de lege să nu fie reduse. Din acest punct de vedere, s-a subliniat că dispozițiile art. 396 alin. (10) C.pr.pen. nu doar că nu pot fi aplicate într-o altă procedură decât judecata în primă instanță, ci sunt chiar incompatibile cu voința legiuitorului în reglementarea procedurii acordului de vinovăție.

În prezent, față de modificarea adusă dispozițiilor art. 480 C.pr.pen. prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016, respectiv reintroducerea expresă în alin. (4) a prevederii că ,,inculpatul beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii și de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii”, se apreciază că voința legiuitorului a fost aceea de a da posibilitatea reducerii limitelor de pedeapsă în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției încheiat în cursul urmăririi penale între procuror și inculpat.

1. Practică judiciară contradictorie. Examinarea punerii în aplicare a normelor procesual penale care reglementează acordul de recunoaștere a vinovăției ne conduce la concluzia existenței, în cadrul unităților de parchet, a două opinii caracterizate de contradictorialitate. Astfel, într-o opinie se consideră că acordul de recunoaștere a vinovăției trebuie să cuprindă în mod obligatoriu toate mențiunile prevăzute la art. 404 C.pr.pen.[4], mențiuni obligatorii însă, potrivit voinței legiuitorului exprimată în art. 487 C.pr.pen.[5], doar în ceea ce privește cuprinsul sentinței.

Într-o altă opinie, ai cărei susținători suntem, se consideră că acordul de recunoaștere nu trebuie să conțină nici mai mult, nici mai puțin decât condițiile și mențiunile impuse prin art. 482 C.pr.pen.[6]

Aceeași opinie au exprimat-o și instanțele de judecată.

Argumentele invocate în susținerea acestei opinii sunt următoarele:

– dispozițiile art. 479 C.pr.pen.[7] statuează că acordul de recunoaștere a vinovăției privește felul și cuantumul pedepsei, precum și forma de executare a acesteia;

– articolul 482 C.pr.pen. enumeră limitativ mențiunile pe care acordul de recunoaștere a vinovăției trebuie să le cuprindă pentru a se circumscrie cadrului legal prevăzut de Codul de procedură penală;

– în art. 482 lit. h) C.pr.pen. sunt reluate mențiunile din art. 479 C.pr.pen., reiterându-se obligația ca acordul de recunoaștere a vinovăției să cuprindă mențiuni privind felul și cuantumul, precum și forma de executare a pedepsei;

– termenul folosit de legiuitor în cuprinsul art. 479 și art. 482 C.pr.pen., respectiv acela de pedeapsă, prezintă relevanță pentru fondul problemei juridice în dezbatere, fiind folosit la numărul singular;

– litera e) a art. 482 C.pr.pen. prevede că acordul de recunoaștere va cuprinde în mod obligatoriu încadrarea juridică a faptei și pedeapsa prevăzută de lege;

– Codul penal arată, în art. 187, înțelesul expresiei „pedeapsă prevăzută de lege”, statuând că prin aceasta se înțelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârșită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.

Ținând seama de acest considerent, legiuitorul, prin modificarea art. 480 C.pr.pen. constând în introducerea alin. (4), a statuat că inculpatul beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii și de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii.

Având în vedere conținutul normelor juridice enunțate anterior, se observă că intenția legiuitorului de a mări sfera prerogativelor acordate organului de urmărire penală, cu ocazia încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției, a fost transpusă într-o reglementare legală, dat fiind faptul că, potrivit dispozițiilor art. 396 alin. (10) C.pr.pen., prerogativa aplicării beneficiului reducerii cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii și cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii constituia un atribuit exclusiv al instanței de judecată.

În aceste condiții, derogarea de la norma procesual comună privind competențele s-a realizat expres prin modificarea dispozițiilor art. 480 C.pr.pen. și introducerea unui nou alineat în cuprinsul acestui articol.

Dispozițiile art. 482 C.pr.pen. nu au suferit modificări, ca urmare a intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 18/2016.

Potrivit dispozițiilor art. 485 C.pr.pen.[8], analiza acordului de recunoaștere și verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute la art. 480-482 C.pr.pen. este o funcție judiciară care se exercită exclusiv de către instanță, în acest context constatările reprezentantului Ministerului Public fiind cel puțin discutabile.

În conformitate cu dispozițiile art. 487 C.pr.pen., în cazul în care instanța admite acordul de recunoaștere, va pronunța o sentință care va cuprinde în mod obligatoriu:

– mențiunile prevăzute la art. 370 alin. (4), art. 403 și art. 404 C.pr.pen.;

– fapta pentru care s-a încheiat acordul de recunoaștere a vinovăției și încadrarea juridică a acesteia.

Articolul 401 C.pr.pen. statuează faptul că hotărârea prin care instanța penală soluționează fondul cauzei trebuie să cuprindă o parte introductivă, o expunere și dispozitivul[9].

Examinând dispozițiile art. 404 alin. (1) și (2) C.pr.pen., constatăm că instanței de judecată îi incumbă obligația ca, în cazul în care dispune suspendarea executării pedepsei, să menționeze în dispozitiv și măsurile de supraveghere și obligațiile prevăzute la art. 93 alin. (1)-(3) din Codul penal (în continuare C.pen.) pe care trebuie să le respecte condamnatul, să pună în vedere consecințele nerespectării lor și ale săvârșirii de noi infracțiuni și să indice două entități din comunitate unde urmează a se executa obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, prevăzută la art. 93 alin. (3) C.pen.

Articolul 404 alin. (5) C.pr.pen. impune obligația ca dispozitivul hotărârii să facă mențiune că persoana condamnată este lipsită de drepturile sau, după caz, de unele dintre drepturile prevăzute la art. 65 C.pen., pe durata prevăzută în acest din urmă articol.

Potrivit art. 404 alin. (4) C.pr.pen., dispozitivul hotărârii trebuie să mai cuprindă, printre altele, cele hotărâte de instanță cu privire la măsurile asigurătorii și cheltuielile judiciare[10].

Așadar, din art. 487 C.pr.pen. raportat la art. 404 din același cod rezultă fără dubiu că prerogativa efectuării mențiunilor privitoare la pedepsele accesorii și complementare și a mențiunilor prevăzute la art. 93 alin. (1) și (3) C.pen. a fost conferită de legiuitor exclusiv instanței. De altfel, această concluzie este o consecință firească a separării funcțiilor judiciare (art. 3 C.pr.pen.).

Alături de argumentele prezentate, invocăm și dispozițiile art. 65 și art. 66 C.pen., care acordă atributul de a interzice exercitarea unor drepturi ca pedeapsă complementară sau accesorie exclusiv instanței.

2. Opinie. Efectuând o sinteză a aspectelor juridice sus-menționate și consfințite de dispozițiile Codului de procedură penală, se poate opina că:

– respectarea principiului „acolo unde legea nu distinge, nimeni nu poate distinge” este o garanție a statului de drept;

– interpretarea prin adăugire sau analogie a unei norme juridice aduce grave prejudicii punerii în aplicare a legii în litera și spiritul ei;

– legiuitorul a statuat expres și limitativ în art. 482 C.pr.pen. mențiunile pe care acordul de recunoaștere trebuie să le cuprindă, pentru a se circumscrie unui cadru legal;

– legiuitorul, în art. 487 C.pr.pen., a statuat în mod expres obligația instanței de judecată de a efectua mențiunile prevăzute la art. 404 din același cod, în cuprinsul sentinței pronunțate;

– obligația includerii mențiunilor prevăzute la art. 404 C.pr.pen. nu este prevăzută și în art. 482 din același cod;

– ingerința organului de urmărire penală ori substituirea de către organul de urmărire penală a funcțiilor judiciare conferite instanțelor penale reprezintă încălcări ale normelor procesual penale, având drept consecință nulitatea actului în condițiile prevăzute de lege;

– separarea funcțiilor judiciare în sistemul de drept românesc a avut în vederea rațiunea exercitării prerogativelor fiecărei funcții în conformitate cu expertiza dobândită.

Relevant pentru fondul problemei este și faptul că, potrivit art. 4 alin. (1) C.pr.pen., orice persoană este considerară nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă.

Deopotrivă, Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale a consfințit că orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită, în cadrul unui proces echitabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa [art. 6 alin. (1) și (2)].

Rațiunea pentru care legiuitorul nu a prevăzut obligația inserării în conținutul acordului de recunoaștere a vinovăției a mențiunilor prevăzute la art. 404 C.pr.pen. rezidă în aceea că până în momentul în care o instanță independentă și imparțială nu va hotărî asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva unei persoane, hotărâre materializată în pronunțarea unei sentințe, acea persoană este considerată nevinovată, neputând fi titulara unor obligații ce pot fi impuse doar în sarcina condamnatului.

Acordul de recunoaștere a vinovăției nu este similar, din punct de vedere al efectelor juridice, cu o hotărâre de condamnare și, ca atare, nu poate cuprinde mențiuni cu privire la aplicarea unor pedepse complementare și accesorii ori mențiuni dintre cele prevăzute la art. 93 C.pen., întrucât calitatea persoanei cu care s-a încheiat un acord de recunoaștere este aceea de inculpat și nu de condamnat.

În această ordine de idei, este de menționat că art. 92 C.pen. statuează că durata suspendării executării pedepsei sub supraveghere constituie termen de supraveghere pentru condamnat.

Totodată, dispozițiile art. 93 alin. (2) C.pen. conferă exclusiv instanței atributul de a impune condamnatului să execute una dintre obligațiile prevăzute de legiuitor în acest articol, pe durata termenului de supraveghere.

Tot astfel, în art. 93 alin. (3) C.pen. se prevede în mod expres faptul că pe parcursul termenului de supraveghere, condamnatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunității, în condițiile stabilite de instanță.

Potrivit art. 67 alin. (1) C.pen., pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi poate fi aplicată dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea sau amenda și dacă instanța constată că, față de natura și gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana infractorului, această pedeapsă este necesară.

Concluzia care se desprinde din cele expuse mai sus constă în aceea că voința legiuitorului, transpusă în cuprinsul art. 487 C.pr.pen., a fost ca mențiunile prevăzute la art. 404 din același cod să fie inserate doar în cuprinsul sentinței de admitere a acordului de recunoaștere a vinovăției și nu în cuprinsul acordului, în scopul de a se garanta respectarea drepturilor și a libertăților fundamentale prevăzute în convențiile internaționale și transpuse în legislația românească.

Examinarea art. 482 C.pr.pen. conduce fără dubiu spre concluzia că mențiunile prevăzute la art. 404 C.pr.pen. nu sunt obligatorii în cuprinsul acordului de recunoaștere.

În lipsa unei prevederi legale, care să permită organului de urmărire penală inserarea unor asemenea mențiuni în cuprinsul unui acord de recunoaștere, efectuarea acestor mențiuni reprezintă de fapt o depășire a prerogativelor conferite de lege, depășire asimilată încălcării normelor procesual penale, consecința fiind nulitatea actului în condițiile prevăzute de lege.

* e-mail: simrusu2@gmail.com

[1] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016.

[2] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 935 din 22 decembrie 2014.

[3] ,,Art. 396. Rezolvarea acțiunii penale

[…]

(10) Când judecata s-a desfășurat în condițiile art. 375 alin. (1), (1¹) și (2), când cererea inculpatului ca judecata să aibă loc în aceste condiții a fost respinsă sau când cercetarea judecătorească a avut loc în condițiile art. 377 alin. (5) ori art. 395 alin. (2), iar instanța reține aceeași situație de fapt ca cea recunoscută de către inculpat, în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime. Pentru inculpații minori, instanța va avea în vedere aceste aspecte la alegerea măsurii educative; în cazul măsurilor educative privative de libertate, limitele perioadelor pe care se dispun aceste măsuri, prevăzute de lege, se reduc cu o treime.”

[4] Art. 404. Conținutul dispozitivului

(1) Dispozitivul trebuie să cuprindă datele prevăzute la art. 107 privitoare la persoana inculpatului, soluția dată de instanță cu privire la infracțiune, indicându-se denumirea acesteia și textul de lege în care se încadrează, iar în caz de achitare sau de încetare a procesului penal, și cauza pe care se întemeiază potrivit art. 16, precum și soluția dată cu privire la soluționarea acțiunii civile.

(2) Când instanța dispune condamnarea, în dispozitiv se menționează pedeapsa principală aplicată. În cazul în care dispune suspendarea executării acesteia, în dispozitiv se menționează și măsurile de supraveghere și obligațiile, prevăzute la art. 93 alin. (1)-(3) din Codul penal, pe care trebuie să le respecte condamnatul, se pun în vedere acestuia consecințele nerespectării lor și ale săvârșirii de noi infracțiuni și se indică două entități din comunitate unde urmează a se executa obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, prevăzută la art. 93 alin. (3) din Codul penal, după consultarea listei privind posibilitățile concrete de executare existente la nivelul fiecărui serviciu de probațiune. Consilierul de probațiune, pe baza evaluării inițiale, va decide în care din cele două instituții din comunitate menționate în hotărârea judecătorească urmează a se executa obligația și tipul de activitate. Când instanța dispune măsura educativă a supravegherii, în dispozitiv se menționează persoana care realizează supravegherea și îndrumarea minorului.

(3) Când instanța dispune renunțarea la aplicarea pedepsei, în dispozitiv se face mențiune despre aplicarea avertismentului, potrivit art. 81 din Codul penal, iar când dispune amânarea aplicării pedepsei, în dispozitiv se menționează pedeapsa stabilită a cărei aplicare se amână, precum și măsurile de supraveghere și obligațiile, prevăzute la art. 85 alin. (1) și (2) din Codul penal, pe care trebuie să le respecte inculpatul, se pun în vedere acestuia consecințele nerespectării lor și ale săvârșirii de noi infracțiuni, iar dacă a impus obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, se menționează două entități din comunitate unde urmează a se executa această obligație, după consultarea listei privind posibilitățile concrete de executare existente la nivelul fiecărui serviciu de probațiune. Consilierul de probațiune, pe baza evaluării inițiale, va decide în care din cele două instituții din comunitate menționate în hotărârea judecătorească urmează a se executa obligația și tipul de activitate și îndrumarea minorului.

(4) Dispozitivul trebuie să mai cuprindă, după caz, cele hotărâte de instanță cu privire la:

a) deducerea duratei măsurii preventive privative de libertate și a internării medicale, indicându-se partea din pedeapsă executată în acest mod;

b) măsurile preventive;

c) măsurile asigurătorii;

d) măsurile de siguranță;

e) cheltuielile judiciare;

f) restituirea lucrurilor;

g) restabilirea situației anterioare;

h) cauțiune;

i) rezolvarea oricărei alte probleme privind justa soluționare a cauzei.

(5) Când instanța pronunță pedeapsa închisorii, în dispozitiv se face mențiune că persoana condamnată este lipsită de drepturile sau, după caz, unele dintre drepturile prevăzute la art. 65 din Codul penal, pe durata prevăzută în același articol.

(6) Când instanța a pronunțat pedeapsa închisorii, iar persoana vătămată a solicitat înștiințarea cu privire la eliberarea în orice mod sau evadarea condamnatului, instanța face o mențiune în acest sens în dispozitivul hotărârii.

(6¹) Când instanța a dispus amânarea aplicării pedepsei sau interzicerea unuia sau mai multora dintre drepturile prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. l)-o) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările și completările ulterioare, odată cu aplicarea pedepsei accesorii sau a pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi, dispozitivul va cuprinde mențiunea că persoana sau persoanele beneficiare ale măsurilor de protecție pot solicita emiterea unui ordin european de protecție în condițiile legii.

(7) Dispozitivul trebuie să cuprindă mențiunea că hotărârea este supusă apelului, cu arătarea termenului în care acesta poate fi exercitat, indicarea datei în care hotărârea a fost pronunțată și a faptului că pronunțarea s-a făcut în ședință publică.”

[5] ,,Art. 487. Cuprinsul sentinței

Sentința cuprinde în mod obligatoriu:

a) mențiunile prevăzute la art. 370 alin. (4), art. 403 și 404;

b) fapta pentru care s-a încheiat acordul de recunoaștere a vinovăției și încadrarea juridică a acesteia.”

[6] ,,Art. 482. Conținutul acordului de recunoaștere a vinovăției

Acordul de recunoaștere a vinovăției cuprinde:

a) data și locul încheierii;

b) numele, prenumele și calitatea celor între care se încheie;

c) date privitoare la persoana inculpatului, prevăzute la art. 107 alin. (1);

d) descrierea faptei ce formează obiectul acordului;

e) încadrarea juridică a faptei și pedeapsa prevăzută de lege;

f) probele și mijloacele de probă;

g) declarația expresă a inculpatului prin care recunoaște comiterea faptei și acceptă încadrarea juridică pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală;

h) felul și cuantumul, precum și forma de executare a pedepsei ori soluția de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror și inculpat;

i) semnăturile procurorului, ale inculpatului și ale avocatului.”

[7] ,,Art. 479. Obiectul acordului de recunoaștere a vinovăției

Acordul de recunoaștere a vinovăției are ca obiect recunoașterea comiterii faptei și acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală și privește felul și cuantumul pedepsei, precum și forma de executare a acesteia, respectiv felul măsurii educative ori, după caz, soluția de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei.”

[8] ,,Art. 485. Soluțiile instanței

(1) Instanța, analizând acordul, pronunță una dintre următoarele soluții:

a) admite acordul de recunoaștere a vinovăției și pronunță soluția cu privire la care s-a ajuns la un acord, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480-482 cu privire la toate faptele reținute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului;

b) respinge acordul de recunoaștere a vinovăției și trimite dosarul procurorului în vederea continuării urmăririi penale, dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480-482 cu privire la toate faptele reținute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului, sau dacă apreciază că soluția cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror și inculpat este nelegală sau nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracțiunii sau periculozitatea infractorului.

(2) Instanța poate admite acordul de recunoaștere a vinovăției numai cu privire la unii dintre inculpați.

(3) În situația prevăzută la alin. (1) lit. b), instanța se pronunță din oficiu cu privire la starea de arest a inculpaților.

(4) Dispozițiile art. 396 alin. (9), art. 398 și art. 399 se aplică în mod corespunzător.”

[9] Mențiunile pe care partea introductivă, expunerea și dispozitivul trebuie să le cuprindă sunt prevăzute în art. 402-404 C.pr.pen.

[10] Obligația instanței de a se pronunța prin hotărâre și asupra cheltuielilor judiciare este prevăzută și în art. 398 C.pr.pen.