Marinela-Loredana BĂLĂNOIU^*

ABSTRACT

Taking into account the rules and principles regarding the use of public funds that can only be used for expenses strictly related to the activity of public institutions and only if there is a legal basis for those expenses, the provisions of art. 272 of the Criminal Procedure Code have the ability to justify making the payment from the budget of the Ministry of Justice, the Public Ministry and other relevant ministries, only for the specific judicial activity, in direct connection with the administration of the evidence and the judicial body that has this right within each phase procedural.

Keywords: expert’s fee, legal expenses, expertise, advancement of expenses, burden of proof.

Cadrul legal privind avansarea cheltuielilor judiciare reprezentând onorariu de expert

În activitatea judiciară penală desfășurată de procurori în temeiul art. 67 lit. e) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară[1], constând în participarea la ședințele de judecată, s-a ridicat întrebarea dacă plata onorariului de expert pentru expertizele dispuse de instanțe, cu ocazia soluționării cauzelor penale aflate în curs de judecată, pe fond sau în căile de atac încuviințate a fi administrate la solicitarea procurorului, trebuie efectuată din bugetul Ministerului Public sau din cel al instanței pe rolul căreia a fost înregistrată cauza, respectiv din bugetul Ministerului Justiției.

În urma analizării ansamblului reglementărilor privind avansarea și plata cheltuielilor judiciare în procesul penal, nu se identifică un temei legal pentru suportarea din bugetul Ministerului Public a onorariului cuvenit expertului pentru efectuarea unei expertize dispuse de instanță, cu ocazia soluționării unei cauze penale (în faza de judecată pe fond sau în căile de atac).

Spre deosebire de Codul de procedură civilă, Codul de procedură penală nu cuprinde o dispoziție similară celei prevăzute de legea procesual civilă care la art. 262 alin. (2) stabilește că „În cazurile în care proba a fost dispusă din oficiu sau la cererea procurorului în procesul pornit de acesta în condițiile prevăzute la art. 92 alin. (1), instanța va stabili, prin încheiere, cheltuielile de administrare a probei și partea care trebuie să le plătească, putându-le pune și în sarcina ambelor părți”.

Prevederile art. 272 Cod procedură penală, ce reglementează modul de acoperire a cheltuielilor judiciare în procesul penal, nu determină în concret cărui organ judiciar îi revine sarcina de a avansa cheltuielile necesare pentru administrarea probelor, în cazul în care acestea nu sunt avansate de stat. Potrivit art. 272 alin. (1) C.pr.pen., cheltuielile necesare pentru administrarea probelor, onorariile avocaților, precum și orice alte cheltuieli ocazionate de desfășurarea procesului penal se acoperă din sumele avansate de stat sau plătite de părți. Pentru ipoteza în care cheltuielile judiciare sunt avansate de stat, dispozițiile alineatului (2) al aceluiași articol precizează că acestea sunt cuprinse distinct, după caz, în bugetul de venituri și cheltuieli al Ministerului Justiției, al Ministerului Public, precum și al altor ministere de resort.

Sub aspectul analizat, clarificări suplimentare nu aduc nici prevederile referitoare la retribuția expertului pentru activitatea desfășurată (art. 175 și art. 273 Cod procedură penală), acestea reglementând dreptul expertului de a primi – pentru îndeplinirea sarcinii sale – un onorariu ce se plătește în cuatumul și pe baza dispoziției organului care a dispus chemarea (recte, a dispus administrarea probei cu expertiză)[2].

După cum se poate observa, dispozițiile legale evocate nu prevăd – în situația în care cheltuielile judiciare nu sunt avansate de părți, iar proba a fost solicitată de procuror – care este organul judiciar căruia îi revine sarcina de a achita onorariul cuvenit expertului judiciar desemnat de completul de judecată să efectueze expertiza.

Pentru considerentele pe care le vom expune în continuare, apreciem că soluția trebuie să fie aceeași atât în cazul în care proba cu expertiza judiciară este dispusă de instanță din oficiu, cât și în situația în care aceasta a fost încuviințată la solicitarea procurorului.

Prevederile art. 272 alin. (2) Cod procedură penală, ce instituie obligația cuprinderii cheltuielilor judiciare, în mod distinct, în bugetul de venituri și cheltuieli al Ministerului Justiției, al Ministerului Public, precum și al altor ministere de resort, pot avea ca efect suportarea din bugetul Ministerului Public a onorariul cuvenit expertului doar pentru efectuarea expertizelor dispuse de procurori în cursul urmăririi penale, nu și pentru realizarea expertizelor dispuse de instanțele de judecată cu ocazia soluționării unei cauze penale.

În opinia noastră, luând în considerare regulile privind cheltuielile bugetare care nu pot fi angajate decât pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituțiilor publice respective[3] și numai dacă există o bază legală pentru cheltuielile respective[4], aceste dispoziții au aptitudinea de a justifica efectuarea plății din bugetul autorităților enumerate doar pentru costurile pe care le-a presupus activitatea judiciară specifică fiecărei faze procesuale, în directă legătură cu administrarea probatoriului și organul judiciar căruia îi revine acest drept.

Astfel, prevederile art. 272 alin. (2) Cod procedură penală trebuie puse în legătură și, totodată, interpretate în mod corelat cu dispozițiile legale privind principiile și procedurile privind administrarea, angajarea și utilizarea fondurilor publice, precum și responsabilitățile conducătorilor instituțiilor publice implicate în procesul bugetar, conform dispozițiilor Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare.

În acest sens, trebuie avută în vedere calitatea de ordonator de credite a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, procurorului-șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, procurorilor generali ai parchetelor de pe lângă curțile de apel și a prim-procurorilor parchetelor de pe lângă tribunale, precum și responsabilitățile ce le revin în această calitate în ceea ce privește angajarea și utilizarea creditelor bugetare [art. 75 alin. (4), art. 85 alin. (3), art. 93 alin. (3) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară].

Astfel, sub aspectul responsabilităților ordonatorilor de credite, art. 22 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 stabilește obligația ordonatorilor de credite de a angaja cheltuieli în limita creditelor de angajament și de a utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor și destinațiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituțiilor publice respective și cu respectarea dispozițiilor legale. Conform alin. (2) lit. c) al aceluiași articol, ordonatorii de credite răspund, potrivit legii, de angajarea și utilizarea cheltuielilor în limita creditelor de angajament și creditelor bugetare pe baza bunei gestiuni financiare.

Aceasta este rațiunea pentru care, în cazul examinărilor și a constatărilor medico-legale, a fost prevăzută în mod expres suportarea cheltuielilor din bugetul autorității care a dispus efectuarea acestor lucrări.

Astfel, potrivit art. 8 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală[5], „Cheltuielile necesare pentru efectuarea constatărilor, expertizelor, precum și a altor lucrări medico-legale dispuse de organele de urmărire penală sau de instanțele judecătorești constituie cheltuieli judiciare care se avansează de stat și se suportă, (…), după cum urmează:

a) dacă lucrările au fost dispuse de instanțele judecătorești, din bugetul de venituri și cheltuieli al Ministerului Justiției;

b) dacă lucrările au fost dispuse de procurori, din bugetul de venituri și cheltuieli al Ministerului Public;

c) dacă lucrările au fost dispuse de organele de cercetare penală, din bugetul de venituri și cheltuieli al Ministerului Administrației și Internelor”.

Deși, în ceea ce privește celelalte tipuri de expertize (altele decât expertize, examinări, constatări, examene de laborator și alte lucrări medico-legale), nu este reglementată expres suportarea cheltuielilor din bugetul autorității care a dispus efectuarea expertizei, soluția care se impune este aceeași, având în vedere rațiunile identice privind disciplina financiară.

De altfel, se poate susține că aceasta este rațiunea urmărită de legiuitor în edictarea prevederilor art. 272 alin. (2) Cod procedură penală privind cuprinderea cheltuielilor judiciare avansate de stat, în mod distinct, după caz, în bugetul de venituri și cheltuieli al Ministerului Justiției, al Ministerului Public, precum și al altor ministere de resort.

În contextul menționat, sintagmelor „în mod distinct” și „după caz” din cuprinsul reglementării enunțate le poate fi atribuită semnificația suportării doar a cheltuielilor judiciare aferente etapei și fazei procesuale, în care fiecare organ judiciar are drept de administrare a probatoriului în procesul penal.

În acest sens, administrarea probelor este circumscrisă funcțiilor judiciare exercitabile în procesul penal, reprezentând o obligație a organelor judiciare.

Corelația dintre sarcina probei, propunerea și administrarea probelor

Potrivit art. 99 alin. (1) Cod procedură penală, în acțiunea penală, sarcina probei aparține în principal procurorului, iar în acțiunea civilă, părții civile ori, după caz, procurorului care exercită acțiunea civilă în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă.

Prevederile menționate nu pot fundamenta suportarea cheltuielilor necesare pentru efectuarea unei expertize dispuse de completul de judecată, chiar dacă proba a fost încuviințată la solicitarea procurorului, având în vedere faptul că prerogativa încuviințării acestei probe aparține, în faza de judecată, altui organ judiciar, și anume: completului învestit cu soluționarea cauzei penale.

Sunt relevante sub acest aspect distincțiile făcute în doctrină. În acest sens, s-a reținut că, în acord cu evaluările constante din dreptul comparat[6], trebuie distins între sarcina substanțială a probei, care vizează sarcina persuasiunii (obligația legală de a dovedi în fața judecătorului faptelor că un anumit fapt este adevărat, la un standard probatoriu specific), pe de o parte, și sarcina formală a probei ce privește operațiunile de producere a probei; prevederile art. 99 alin. (1) Cod procedură penală reglementează sarcina substanțială a probei (sarcina persuasiunii), în sensul că aceasta revine invariabil procurorului în exercițiul acțiunii publice[7].

Obligația procurorului de a administra probe în exercițiul funcției de urmărire penală, respectiv prerogativa acestuia de a propune probe în procedurile camerale și în faza de judecată constituie mijloace procesuale distincte subsumate acțiunii publice exercitate de către procuror. Atare mijloace procesuale pot fi reunite conceptual sub noțiunea de sarcină formală a probei, aceasta fiind subsumată în mod inerent sarcinii substanțiale a probei ce revine procurorului potrivit art. 99 alin. (1) Cod procedură penală[8].

Pentru procuror, sarcina formală a probei (în sensul de a identifica sursele probelor, în vederea obținerii și administrării lor în cadrul probatoriului, prin intermediul mijloacelor de probă) este proteiformă (cu formă variabilă – n.n.), manifestându-se fie sub forma obligației de administrare a probelor în virtutea funcției de urmărire penală, fie sub forma prerogativei de a propune probe (mijloc procesual din conținutul acțiunii penale) în cadrul oricărei proceduri desfășurate în fața unei jurisdicții penale.

Astfel cum se susține în literatura de specialitate, administrarea probelor nu trebuie confundată nici cu sarcina probei și nici cu propunerea probelor; corelația dintre propunerea și administrarea probelor în scopul constituirii dosarului probatoriu trebuie tratată în mod distinct, în raport de fiecare funcție judiciară exercitată în cadrul procesului penal; în exercitarea funcției de anchetă, obligația administrării probelor revine procurorului sau organului de cercetare; subiecții procesuali principali și părțile pot să influențeze dinamica probatoriului prin exercițiul dreptului la probă, subsecvent dobândirii diferitelor calități procesuale[9]. În faza de judecată, obligația administrării probelor revine invariabil jurisdicțiilor de judecată[10].

În concluzie, în raport cu faptul că nicio dispoziție din Codul de procedură penală sau alt act normativ nu prevede în sarcina Ministerului Public obligația de a suporta cheltuielile aferente efectuării unei expertize într-o cauză penală, dispusă de instanță în cursul judecății, precum și faptul că fondurile bugetare pot fi angajate doar pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituției sau autorității publice, suma reprezentând onorariu de expert nu poate fi avansată și plătită din bugetul Ministerului Public.

* Procuror – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de resurse umane și documentare, e-mail: balanoiu_marinela@mpublic.ro.

[1] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1104 din 16 noiembrie 2022.

Dispozițiile corespondente din legea de organizare judiciară anterioară: art. 63 lit. e) din Legea nr. 303/2004.

[2] Art. 273 Cod procedură penală realizează o enumerare a sumelor cuvenite martorului, expertului sau interpretului pentru activitatea depusă, locuință și alte cheltuieli necesare, prilejuite de chemarea lor [alin. (1)]; venitul de la locul de muncă, pe durata lipsei de la serviciu pricinuite de chemarea la organul de urmărire penală sau la instanță [alin. (2)]; o retribuție pentru îndeplinirea însărcinării date, în cazurile și în condițiile prevăzute prin dispoziții legale [alin. (4)]. Conform alineatului (5) al aceluiași articol, sumele acordate potrivit alin. (1) și (4) se plătesc pe baza dispozițiilor luate de organul care a dispus chemarea și în fața căruia s-a prezentat martorul, expertul sau interpretul, din fondul cheltuielilor judiciare special alocat.

În legătură cu retribuția cuvenită expertului, art. 175 Cod procedură penală (Drepturile și obligațiile expertului) stabilește la alin. (5) că „Expertul are dreptul la un onorariu pentru activitatea depusă în vederea efectuării expertizei, pentru cheltuielile pe care ar trebui să le suporte sau le-a suportat pentru efectuarea expertizei. Cuantumul onorariului este stabilit de către organele judiciare în funcție de natura și complexitatea cauzei și de cheltuielile suportate sau care urmează a fi suportate de către expert”.

[3] Art. 22 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 13 august 2002, cu modificările și completările ulterioare.

[4] Art. 14 alin. (2) din Legea nr. 500/2022.

[5] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 996 din 10 noiembrie 2005, cu modificările ulterioare.

[6] M. Udroiu, Sinteze de procedură penală. Partea generală, vol. 1, Editura C.H. Beck, București, 2021, p. 484, menționează că, în doctrina americană (C.B. Mueller, L.C. Kirckpatrick, Evidence Under The Rules, Cases and Problems, Wolters Kluwer, 8^th edition, New York, 2015, p. 714), noțiunea de sarcină a probei are o dublă valență în procesul oricărei acțiuni, respectiv sarcina probei și sarcina persuasiunii.

[7] M. Udroiu, op. cit., p. 484-485.

[8] M. Udroiu, op. cit., p. 485.

[9] M. Udroiu, op. cit., p. 482

[10] M. Udroiu, op. cit., p. 483.