Corina BICAN^*

ABSTRACT

The purpose of establishing precautionary measures in cases with the crime of tax evasion, according to art. 249 para. (1) and (5) of the Code of Criminal Procedure, is to guarantee that, at the end of the criminal process, the civil party will recover both the amounts representing the main fiscal obligation due (taxes, fees and other contributions due to the general consolidated budget), as well as and those representing the ancillary fiscal obligations due (interest, penalties and, as the case may be, late fees), under the terms of the Fiscal Procedure Code.

Keywords: precautionary measures, damage, extent of damage, repair of damage caused by committing the crime of tax evasion.

În cauzele având ca obiect săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală s-a ridicat tot mai des problema întinderii pagubei a cărei reparare este urmărită prin instituirea măsurilor asigurătorii, respectiv dacă paguba privește doar obligația fiscală principală sau atât debitul principal, cât și obligațiile fiscale accesorii.

Problema de drept prezintă relevanță în astfel de spețe cu atât mai mult cu cât prin dispozițiile art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale[1] s-a instituit obligația organelor judiciare de a dispune luarea măsurilor asigurătorii ori de câte ori a fost săvârșită o infracțiune prevăzută de acest act normativ.

Din analiza dispozițiilor art. 249 din Codul de procedură penală (în continuare C.pr.pen.) rezultă că măsurile asigurătorii reprezintă măsuri procesuale cu caracter real constând în indisponibilizarea, pe parcursul procesului penal, a bunurilor mobile sau imobile aparținând suspectului, inculpatului, iar în unele cazuri și asupra bunurilor părții responsabile civilmente ori ale altor persoane.

Unul dintre scopurile măsurilor asigurătorii prevăzute de alin. (1) al art. 249 C.pr.pen. este repararea pagubei produse prin infracțiune, iar potrivit art. 249 alin. (5) din același cod, „măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune și pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului și ale persoanei responsabile civilmente până la concurența valorii probabile a acestora”.

Din coroborarea dispozițiilor art. 249 alin. (5) C.pr.pen. cu cele ale art. 19 alin. (1), (5) din același cod rezultă că pentru a se dispune luarea unei măsuri asigurătorii în scopul reparării pagubei, este necesar să existe o acțiune civilă exercitată în procesul penal, adică să existe o constituire legală de parte civilă.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 19 alin. (1) și (5) C.pr.pen.:

(1) Acțiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile, potrivit legii civile, pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale.

(5) Repararea prejudiciului material și moral se face potrivit dispozițiilor legii civile.

Prevederile art. 19 C.pr.pen. au fost supuse interpretării Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii, iar prin Decizia nr. 17 din 5 octombrie 2015[2] s-a statuat că „în cauzele penale având ca obiect infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanța, soluționând acțiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârșirea acestor infracțiuni la plata sumelor reprezentând obligația fiscală principală datorată și la plata sumelor reprezentând obligațiile fiscale accesorii datorate, în condițiile Codului de procedură fiscală”.

 În motivarea acestei decizii s-a arătat, în esență, că din perspectiva regulii de interpretare logică specialia generalibus derogant (legea specială derogă de la legea generală), dispozițiile art. 19 din Codul de procedură penală au caracter de lege generală.

 Concomitent, Legea nr. 241/2005 are caracterul unei legi penale speciale, după criteriul conținutului și al sferei de incidență, conținând norme de drept substanțial și norme de procedură cu caracter special. Dispozițiile acestei legi se integrează organic sistemului legislației în materie fiscală, scop în care această lege trebuie corelatăcuCodul fiscal și Codul de procedură fiscală, acte normative care guvernează modul de definire, stabilire și administrare a creanțelor fiscale. Existând posibilitatea alăturării acțiunilor penale și civile în fața instanței penale în temeiul unei dispoziții legale exprese, cu caracter special, instanța va putea aplica regulile de fond specifice fiecăreia dintre cele două răspunderi.

 Așadar, instanța supremă a stabilit că în orice litigii referitoare la valorificarea creanțelor fiscale principale (impozite, taxe și alte contribuții datorate bugetului general consolidat) și accesorii (dobânzi, penalități și, după caz, majorări de întârziere), de către creditor, se aplică prevederile Codului fiscal și ale Codului de procedură fiscală[3].

 Deși Decizia nr. 17 din 5 octombrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost pronunțată în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 C.pr.pen., având în vedere coroborarea prevederilor art. 249 alin. (5) C.pr.pen. cu cele ale art. 19 alin. (1), (5) din același cod, se constată că în cauzele având ca obiect infracțiunea de evaziune fiscală, dezlegarea obligatorie dată de instanța supremă trebuie avută în vedere atât la stabilirea pagubei, cât și la luarea măsurii asigurătorii dispuse în vederea reparării acesteia și care va cuprinde atât debitul principal, cât și obligațiile fiscale accesorii.

 În acest sens, s-a pronunțat, de altfel, și Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți, care, fiind sesizat asupra problemei de drept în discuție, a statuat[4] că „scopul instituirii măsurilor asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune, potrivit art. 249 alin. (1) și (5) din Codul de procedură penală, este acela de a garanta că, la finalul procesului penal, partea civilă se poate îndestula din bunurile persoanei care va fi obligată la repararea prejudiciului (inculpat și/sau parte responsabilă civilmente) prin hotărârea penală definitivă.

 Ca atare, scopul dispunerii măsurilor asigurătorii nu poate fi disociat de obiectul acțiunii civile, astfel cum este definit în art. 19 alin. (1) din Codul de procedură penală, ceea ce înseamnă că tot ce poate fi acordat acesteia cu prilejul soluționării laturii civile a procesului penal poate fi, deopotrivă, <garantat> prin dispunerea măsurilor asigurătorii. Or, așa cum s-a statuat, cu caracter obligatoriu, prin Decizia Completului competent să judece recursul în interesul legii nr.17/2015, în cauzele ce au ca obiect infracțiuni de evaziune fiscală, inclusiv cea prevăzută în art.9 din Legea nr. 241/2005, pentru care au fost trimiși în judecată și acuzații din dosarul în care a fost formulată întrebarea prealabilă, instanța, în temeiul art. 19 alin. (1) din Codul de procedură penală, dispune, în caz de condamnare, obligarea inculpatului atât la plata sumelor reprezentând obligația fiscală principală datorată, cât și la plata sumelor reprezentând obligațiile fiscale accesorii datorate, în condițiile Codului de procedură fiscală.

 Fiind pronunțată în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 alin. (1) din Codul de procedură penală, Decizia Completului competent să judece recursul în interesul legii nr. 17/2015 nu și-a încetat efectele ca urmare a abrogării Ordonanței Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cu atât mai mult cu cât Legea nr.207/2015 privind Codul de procedură fiscală conține, sub aspectele analizate prin hotărârea menționată, reglementări similare”. Având în vedere considerentele expuse mai sus, precum și jurisprudența obligatorie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, se constată că în cauzele având ca obiect săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, termenul de „pagubă” din cuprinsul art. 249 alin. (5) din Codul de procedură penală privește atât debitul principal, cât și obligațiile fiscale accesorii.

* Procuror – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția judiciară – Serviciul judiciar penal – Biroul de recursuri în interesul legii, e-mail: bican_corina@mpublic.ro.

[1] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, cu modificările și completările ulterioare.

[2] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 875 din 23 noiembrie 2015.

[3] Această interpretare a dispozițiilor art. 19 C.pr.pen. a fost însușită, în unanimitate, și de către participanții la Întâlnirea din 16-17 mai 2019 organizată la București, a președinților secțiilor penale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și Curților de Apel. Potrivit minutei acestei întâlniri, participanții au apreciat că măsura asigurătorie luată pentru a garanta repararea pagubei produse prin infracțiune are în vedere atât damnum emergens, cât și lucrum cessans, și au fost de acord cu punctul de vedere al Institutului Național al Magistraturii, în sensul că pentru ridicarea măsurii ca urmare a constatării acoperirii prejudiciului, este necesar să fie plătit atât debitul principal, cât și accesoriile fiscale.

[4] Decizia nr. 44 din 12 septembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1205 din 15 decembrie 2022, de respingere ca inadmisibilă a sesizării Curții de Apel Târgu Mureș – Secția penală privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.