REMUS JURJ-TUDORAN^*,

Procuror – Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție

ABSTRACT

Simultaneous, parallel development of two independent procedures having as object the same act, having as result a decision of the criminal section opposed to the decision of the commercial section of the same court, brings prejudice to the judicial security and it is violated the right to a fair trial provided by art. 6 par 1 of the European Convention of Human Rights.

Key words: security of judicial reports

Problema securității raporturilor juridice s-a ridicat în fața Curții Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare CEDO sau Curtea) în Cauza Lungu și alții împotriva României^[1], în care s-a constatat, prin hotărârea din 21 august 2014, încălcarea art. 6 paragr. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

În fapt, împotriva reclamantului, autoritățile române au inițiat două proceduri, una (fiscal) civilă și una penală, vizând același obiect: dreptul de a beneficia de scutiri de taxe și impozite ca urmare a desfășurării, prin intermediul a două societăți comerciale, a unor activități comerciale de import și prelucrare a anvelopelor.

Ca urmare a unei expertize administrate sub controlul instanței civile, s-a stabilit că din totalul de 30.518 pneuri importate și revândute, numai un număr de 464 de pneuri au fost revândute fără a fi transformate, obligațiile fiscal aferente fiind în valoare de aproximativ 60 de euro (echivalent). Prin sentința din 17 februarie 2002 a Tribunalului Suceava, definitivă prin decizia din 3 iulie 2003 a Curții de Apel Suceava – Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, instanța a admis parțial contestația și a exonerat societatea administrată de reclamant de plata sumelor pretinse, cu excepția taxelor aferente celor 464 de anvelope transformate.

În cursul urmăririi penale au fost efectuate, la solicitarea organelor de urmărire penală, trei expertize, care au avut concluzii contradictorii: primul raport stabilea că ar fi existat nereguli cu privire la un număr de 162 de anvelope, al doilea raport concluziona că nu existau obligații fiscale neachitate, în timp ce al treilea raport de expertiză a concluzionat că operațiunile de recondiționare și revânzare a anvelopelor nu fuseseră realizate cu respectarea dispozițiilor legale.

În primă instanță, reclamantul a fost condamnat, la data de 24 martie 2013, pentru evaziune fiscală; în apel, Tribunalul Suceava a dispus inițial, prin hotărârea din 20 octombrie 2013, reexaminarea cauzei de către instanța de fond, care prin hotărârea din 15 aprilie 2004 a dispus din nou condamnarea reclamantului.

Prin hotărârea din 14 iunie 2004, Tribunalul Suceava a dispus achitarea reclamantului, motivând că, potrivit art. 44 alin. (3) din vechiul Cod de procedură penală, hotărârea definitivă a instanței civile asupra unei împrejurări ce constituie o chestiune prealabilă în procesul penal are autoritatea de lucru judecat în fața instanței penale.

Decizia Tribunalului Suceava a fost desființată în recurs de Curtea de Apel Suceava, secția penală, care prin decizia din 5 decembrie 2005 a dispus condamnarea reclamantului la 2 ani închisoare , cu suspendarea executării pedepsei și a obligat la acoperirea prejudiciului în valoare de aproximativ 130.000 euro, în echivalent.

Curtea de Apel Suceava a reținut că procedeul tehnic utilizat de reclamant nu era conform reglementărilor legale, astfel că societatea administrată de acesta beneficiase în mod nelegal de facilitățile fiscale.

În ceea ce privește argumentele referitoare la autoritatea de lucru judecat a deciziei din 3 iulie 2003, instanța de recurs a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art. 22 din vechiul C.pr.pen., arătând că instanța penală nu este ținută de constatările instanței civile în ceea ce privește determinarea existenței infracțiunii și a vinovăției persoanei.

CEDO, prin hotărârea din 21 octombrie 2014, a constatat că în prezenta cauză, chiar admițând că nu există nici identitate de părți și nici identitate de obiect între cele două proceduri interne, atât procedura fiscală cât și cea penală vizau aceeași chestiune determinantă pentru soluționarea acesteia, respectiv încadrarea juridică a acelorași operațiuni de transformare și de revânzare a anvelopelor (mutatis mutandis, cauza Siegle împotriva României, decizia din 16 martie 2013, paragr. 36).

De asemenea, CEDO a constatat că în acest caz nu este vorba despre casarea unei hotărâri judecătorești irevocabile și care a dobândit autoritate de lucru judecat (în comparație cu cauza Brumărescu împotriva României, pct. 62), însă derularea simultană și în paralel a două proceduri independente având ca obiect aceleași fapte, care a condus la o nouă apreciere a faptelor respective de către secția penală a Curții de apel, radical opusă hotărârii anterioare a secției comerciale a aceleiași instanțe, a adus atingere principiului securității juridice (mutatis mutandis, cauza Siegle, paragr. 38), încălcându-se dreptul reclamantului la un proces ehitabil garantat de art. 6 paragr. (1) din Convenție.

Referitor la adaptarea legislației naționale în vederea respectării standardelor CEDO în materia dreptului la un proces echitabil, privit din perspectiva securității raporturilor juridice din analiza legislației, practicii judiciare și a literaturii de specialitate, constat următoarele:

– principiul securității raporturilor juridice s-a conturat în practica judiciară română și în literatura de specialitate^[2] în strânsă legătură cu principiul legalității consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituția României;

– art. 6 garantează dreptul la un proces echitabil asupra drepturilor și obligațiilor cu caracter civil și/sau a temeiniciei oricărei acuzații penale aduse împotriva sa. CEDO interpretează această dispoziție într-un sens extensiv din cauza importanței sale fundamentale pentru funcționarea democrației. În cauza Delcourt împotriva Belgiei^[3], Curtea notează că ,,de fapt, textul articolului 6 folosește expresia mult mai largă, “Determinarea … oricărei acuzații penale”. Astfel, o acuzație penală nu este cu adevărat “determinată”, atâta timp cât hotărârea de condamnare sau de achitare nu a devenit definitivă. Procesul penal formează o entitate și trebuie, în mod obișnuit, să se finalizeze într-o decizie executorie. Procedurile efectuate în căile de atac sunt o etapă specială a procesului penal și consecințele acestora se pot dovedi decisive pentru acuzat. Prin urmare, ar fi greu de imaginat că procedurile în casare se află în afara domeniului de aplicare a articolului 6 paragr. 1 (art. 6-1). Într-o societate democratică în sensul Convenției, dreptul la o bună administrare a justiției ocupă un loc atît de important, încît o interpretare restrictivă a articolului 6§1 nu ar corespunde scopului și obiectului acestei dispoziții.” Din această cauză, regula respectării unei securități a raporturilor juridice, deși nu este inclusă în mod expres în textul art. 6 din Convenție, interpretarea extensivă a permis Curții Europene să dezvolte acest principiu în jurisprudența sa.

– în practica Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza Belasin împotriva României^[4], Curtea a reamintit că dreptul la un proces echitabil trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Astfel, unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată de către instanțe în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai fie pusă în discuție. Conform acestui principiu, niciuna dintre părți nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive și executorii cu unicul scop de a obține o reanalizare a cauzei și o nouă hotărâre în privința sa. Reexaminarea nu trebuie să devină un apel deghizat, iar simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra chestiunii respective nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauză. Acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacă o impun motive substanțiale și imperioase^[5].

– în cauza Beian împotriva României^[6], pct. 33, CEDO reafirmă că incertitudinea, indiferent dacă este legislativă, administrativă sau jurisdicțională, este un factor important care trebuie luat în calcul pentru a aprecia conduita statului. În cauza Beian împotriva României, pct. 38-39, CEDO a constatat că însăși Înalta Curte de Casație se afla la originea acestor divergențe profunde și persistente în timp, iar această practică, ce s-a dezvoltat în cadrul celei mai înalte autorități judiciare a țării, este în sine contrară principiului securității juridice, care este implicit în ansamblul articolelor din Convenție și care constituie unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept. (se citează, mutatis mutandis, Baranowski împotriva Poloniei, nr. 28.358/95, § 56, CEDO 2000-III). În loc să-și îndeplinească rolul de a stabili o interpretare de urmat, Înalta Curte de Casație a devenit ea însăși o sursă de insecuritate juridică, reducând astfel încrederea publicului în sistemul judiciar (se citează, mutatis mutandis, Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr. 48.553/99, § 97, CEDO 2002-VII, și Păduraru, citată mai sus, § 98, și, a contrario, Perez Arias împotriva Spaniei, nr. 32.978/03, § 70, 28 iunie 2007).

Și în practica Curții de Justiție a Uniunii Europene s-a statuat că principiul securității juridice face parte din ordinea juridică comunitară și trebuie respectat, atât de instituțiile comunitare, cât și de statele membre, atunci când acestea își exercită prerogativele conferite de directivele comunitare.^[7] Principiul ,,ne bis in idem” enunțat în art. 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene nu se opune ca un stat membru să impună, pentru aceleași fapte de nerespectare a obligațiilor declarative în domeniul taxei pe valoare adăugată, în mod succesiv, o sancțiune fiscală și o sancțiune penală în măsura în care prima sancțiune nu îmbracă un caracter penal, aspect care trebuie verificat de instanța națională.^[8]

În ceea ce privește consecințele care trebuie deduse de instanța națională dintr-un conflict între dispozițiile dreptului național și drepturile garantate de cartă, rezultă dintr-o jurisprudență constantă^[9] că instanța națională care trebuie să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului Uniunii are obligația de a asigura efectul deplin al acestor norme, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu aplicarea oricărei dispoziții contrare a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a fi necesar să solicite sau să aștepte înlăturarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constitutional^[10].

În concluzie, având în vedere cele expuse, în opinia noastră, decizia CEDO în cauza Lungu și alții împotriva României privește o situație de fapt nouă, în care o hotărâre penală este contrară unei hotărâri civile, pe același obiect, obligații fiscale, și este tratată de CEDO în mod egal, ca și în celelalte situații, în care hotărârile contrarii sunt fie toate penale, fie toate civile.

Referitor la modificarea legislației, urmare a deciziei CEDO în cauza Lungu și alții împotriva României, în opinia noastră în respectiva cauză erau aplicabile dispozițiile art. 44 din vechiul C.pr.pen., care reglementau chestiunile prealabile, iar nu dispozițiile art. 14 și 22 din vechiul C.pr.pen., care reglementau acțiunea civilă.

Față de vechea reglementare, respectiv art. 44 alin. (3) din vechiul C.pr.pen., care prevedea că ,,hotărârea definitivă a instanței civile, asupra unei împrejurări ce constituie o chestiune prealabilă în procesul penal, are autoritate de lucru judecat în fața instanței penale”, reglementarea din noul Cod de procedură penală a suferit modificări.

Astfel, potrivit art. 52 alin. (3) din noul C.pr.pen. ,,hotărârile definitive ale altor instanțe decât cele penale, asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal, au autoritate de lucru judecat în fața instanței penale, cu excepția împrejurărilor care privesc existența infracțiunii”.

Față de cele de mai sus, apreciem că nu este necesară modificarea legislației, fiind o problemă de interpretare dată de instanțe, care poate fi reglată prin deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție fie ca urmare a recursurilor în interesul legii, fie ca urmare a deciziilor date pentru reglarea unor chestiuni de drept.

De altfel, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin decizia nr. 8/2016^[11] a subliniat că, potrivit practicii Curții Europene a Drepturilor Omului, și respectiv a Curții de Justiție a Uniunii Europene, ambele instanțe europene au analizat caracterul definitiv al deciziei și nu tipul autorității care a pronunțat decizia, recunoscând astfel caracterul definitiv chiar și deciziilor pronunțate de către autorități administrative.

Mai mult, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin aceeași decizie a constatat că există o jurisprudență coerentă și clară a Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene, cu privire la situațiile derivând din:

1) aplicarea unor sancțiuni contravenționale și, apoi, cercetarea și trimiterea în judecată (în instanța penală) a făptuitorului;

2) dispunerea de către Ministerul Public a unei soluții de neurmărire sau netrimitere în judecată și, ulterior, infirmarea soluției și trimiterea în judecată a făptuitorului;

3) dispunerea unor decizii de către autoritățile administrative și, apoi, după caz, urmărirea penală sau chiar trimiterea în judecată a făptuitorului.

* e-mail: jurj_remus@mpublic.ro

[1] CEDO, Cauza Lungu și alții împotriva României, nr. 25129/06, Hotărârea din 21 august 2014, publicată în limba română pe site-ul: www.csm1909.ro/csm/linkuri/02_06_2015__74218_ro.doc;

[2] A se vedea I. Predescu, M. Safta, „Principiul securității juridice-fundament al statului de drept. Repere jurisprudențiale”, publicat pe site-ul: www.ccr.ro/ccrold/publications/buletin/8/predescu; C. F. Costas, ,,Principiul securității juridice”, http://www.fiscalitatea.ro/principiul-securitatii-juridice-342/;

[3] CEDO, Cauza Delcourt împotriva Belgiei, nr. 2689/65, decizia din 17 ianuarie 1970, paragr. 25 alin. (3), publicată pe site-ul: http://tasz.hu/files/tasz/imce/2011/delcourt_v_belgium.pdf

[4] CEDO, Cauza Belasin împotriva României, nr. 15402/04, decizia din 15 noiembrie 2007, paragr. 20, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 63 din 3 februarie 2009,

[5] A se vedea și studiul efectuat la nivelul Curții Supreme de Justiție din Republica Moldova, în iunie 2014, având ca obiect ,,Evaluarea compatibilității practicii judiciare naționale în materia securității raporturilor juridice. Monitorizarea respectării principiului securității raporturilor juridice. Compatibilitatea cu prevederile articolului 6 din Convenția Europeană a drepturilor omului și jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului”, publicat pe site-ul: http://www.justice.gov.md/public/files/file/studii/studii_srsj/ DGAG_SRJ_Study_verificat.pdf;

[6] CEDO, Cauza Beian împotriva României (nr. 1), cererea nr. 30658/05 decizia din 06 decembrie 2007, publicată pe site-ul: www.csm1909.ro/csm/linkuri/15_02_2008__14207 _ro.doc;

[7] Cauza C-381/97, Belgocodex, Culegere 1998, p. I-8153, paragr. 26,

[8] Curtea Europeană de Justiție, Marea Cameră, cauza C-617/10. Hotărârea din 26 februarie 2013, publicată pe site-ul: http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT /HTML/?uri=CELEX:62010CJ0617&from=RO;

[9] Curtea de Justiție a Uniunii Europene citează Hotărârea din 9 martie 1978, Simmenthal, 106/77, Rec., p. 629, punctele 21 și 24, Hotărârea din 19 noiembrie 2009, Filipiak, C-314/08, Rep., p. I-11049, punctul 81, precum și Hotărârea din 22 iunie 2010, Melki și Abdeli, C-188/10 și C-189/10, Rep., p. I-5667, punctul 43;

[10] Ibidem, paragr. 43;

[11] Î.C.C.J. – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, decizia nr. 8/2016, publicată pe site-ul: www.scj.ro;