Alexandra Delia SABĂU^*

ABSTRACT

The purpose of this article is to analyze the opposition to enforcement cases provided by the Romanian Code of Criminal Procedure, with the analysis of the conditions for exercising each enforcement case separately, as well as the analysis of similarities and differences with other legal institutions included in the Code of Criminal Procedure. At the same time, the national jurisprudence is analyzed, as well as the jurisprudence of the European Court of Human Rights.

Keywords: the opposition to enforcement cases, European Court of Human Rights, holders, cases and conditions of exercise.

Introducere

Contestația la executare este mijlocul procesual ce poate fi exercitat pentru soluționarea incidentelor prevăzute de legea penală sau procesual penală ivite înainte ori în timpul executării hotărârii penale definitive sau după executarea hotărârii penale definitive, dar în legătură cu aceasta[1].

Contestația la executare nu reprezintă o cale de atac ordinară sau extraordinară, astfel că prin exercitarea acesteia nu se poate ajunge la modificarea dispozițiilor din hotărârea instanței, care se bucură de autoritate de lucru judecat.

De asemenea, nu poate fi promovată contestație la executare dacă hotărârea pronunțată, deși nu era definitivă, avea caracter executoriu.

Nu poate fi admisă contestație la executare cu privire la executarea dispozițiilor civile ale hotărârii penale atunci când acțiunea civilă a fost lăsată nesoluționată sau doar cu privire la măsurile asigurătorii luate sau menținute privind reparațiile civile luate pe parcursul procesului penal[2].

Spre deosebire de concepția adoptată de către noul Cod de procedură penală român, în Codul de procedură penală român din 1936 contestația la executare era o cale extraordinară de atac, ce cuprindea atât cazurile actuale de contestație în anulare, cât și pe cele de contestație la executare[3].

Titularii contestației la executare sunt fie persoana aflată în stare de libertate, fie persoana aflată în stare de detenție, care invocă incidente penale sau procesual penale ivite înainte, în timpul executării sau după executarea hotărârii penale definitive, dar în legătură cu aceasta[4].

Contestația la executare se deosebește și de calea de atac a contestației prevăzute de art. 425¹ Cod procedură penală (în continuare C.pr.pen.), aceasta din urmă având natura juridică a unei căi ordinare de atac ce poate fi formulată împotriva unei hotărâri penale (sentință sau încheiere) nedefinitive; sentințele penale pronunțate în cauzele având ca obiect contestația la executare sunt supuse căii de atac a contestației.

Spre deosebire de contestația în anulare, prin care se atacă însuși fondul hotărârii definitive, contestația la executare privește numai incidentele în legătură cu executarea hotărârii definitive, fără a se putea ajunge la modificarea dispozițiilor din hotărârea instanței care au intrat în puterea lucrului judecat[5].

Contestația la executare prevăzută de art. 598 alin. (1) lit. a) C.pr.pen. român – când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă

Cazurile în care hotărârea primei instanțe rămâne definitivă sunt prevăzute de art. 551 C.pr.pen., în vreme ce cazurile în care hotărârea instanței de apel sau a celei care soluționează contestația rămân definitive sunt prevăzute de art. 552 C.pr.pen.

Conform prevederilor art. 551 pct. 2 C.pr.pen., hotărârile primei instanțe rămân definitive la data expirării termenului de apel sau de introducere a contestației.

Acest caz de contestație la executare nu poate fi formulat în ipoteza în care hotărârea pronunțată, deși nu era definitivă, avea caracter executoriu.

Acest motiv de contestație vizează fie latura civilă, fie latura penală a cauzei.

În ipoteza în care titularul contestației la executare formulează acest mijloc procesual întemeiat pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. a) C.pr.pen. fiind arestat pentru cauza ce face obiectul contestației la executare și executând o hotărâre judecătorească nedefinitivă, instanța de executare admițând contestația la executare, trebuie să dispună anularea tuturor formelor de executare și, în consecință, să dispună punerea de îndată în libertate a contestatorului – dispoziție cu caracter executoriu, chiar dacă împotriva soluției instanței de fond se poate declara calea de atac a contestației prevăzute de art. 425¹ C.pr.pen.

Fără a exista un suport normativ care să confere o atare posibilitate expresă instanței de judecată, trebuie să ne raportăm la cadrul general care arată în ce condiții pot fi puse în executare hotărâri judecătorești, precum și la dispozițiile Convenției europene pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului (în continuare Convenția EDO).

Temeiul executării unei pedepse privative de libertate îl constituie, printre altele, existența unei hotărâri judecătorești definitive.

În temeiul art. 5 paragr. 1 din Convenția EDO, detenția unei persoane, pentru a îndeplini cerința de legalitate, trebuie să aibă loc potrivit căilor legale.

Cerința de legalitate nu este îndeplinită prin simpla respectare a dreptului intern relevant, ci trebuie ca dreptul intern să se conformeze el însuși Convenției, inclusiv principiilor generale enunțate sau prezentate la data faptelor (cauza Pleso împotriva Ungariei, paragr. 59[6]).

Principiile Convenției EDO se referă la principiul statului de drept și, conexe acestuia, principiul securității juridice, principiul proporționalității și protecției contra arbitrariului (Simons împotriva Belgiei, paragr. 32[7]).

Analizând condiția arbitrariului, constatăm că o decizie a instanței naționale poate fi legală, conformă cu ordinea de drept, dar în accepțiunea Curții Europene a Drepturilor Omului (în continuare Curtea EDO) să fie considerată arbitrară, cum este de exemplu cazul de față, în lipsa unui suport juridic în dreptul național.

În alte hotărâri, Curtea EDO a arătat că este de neconceput ca într-un stat de drept un individ să rămână privat de libertate, în ciuda existenței unei hotărâri judecătorești prin care se dispune liberarea sa (Assanidze împotriva Georgiei, paragr. 173[8]).

Prin urmare, în opinia noastră, într-o astfel de ipoteză, instanța de fond trebuie să dea eficiență spiritului reglementării legale și să dispună punerea de îndată în libertate a contestatorului.

Ne întrebăm care este rațiunea pentru care legiuitorul nu a reglementat o atare chestiune, cu toate că s-a preocupat a o reglementa în situația în care procurorul dispune o soluție de clasare într-o cauză în care inculpatul este arestat preventiv. Conform art. 316 alin. (2) C.pr.pen., în cazul în care inculpatul este arestat preventiv, procurorul înștiințează prin adresă administrația locului de deținere cu privire la încetarea de drept a măsurii arestării preventive, în vederea punerii de îndată în libertate a inculpatului.

Rațiunea punerii de îndată în libertate a inculpatului, cu toate că și împotriva soluției de clasare poate fi formulată cale de atac, este aceea că măsura arestului preventiv încetează de drept. Or, și în situația anulării tuturor formelor de executare, ar trebui să se aplice aceeași rațiune, pentru identitate de reglementare juridică a unor situații juridice asemănătoare.

Dispozițiile art. 595 alin. (1) lit. a) Cod procedură penală nu sunt aplicabile în cazul în care pentru o infracțiune s-a dispus condamnarea printr-o hotărâre definitivă la pedeapsa închisorii cu executare în regim de detenție, iar pentru infracțiunea concurentă s-a dispus condamnarea printr-o altă hotărâre definitivă la pedeapsa închisorii cu suspendarea executării, întrucât incidența dispozițiilor art. 585 alin. (1) lit. a) Cod procedură penală este condiționată de caracterul executabil al pedepselor aplicate pentru infracțiunile concurente[9].

Contestația la executare prevăzută de art. 598 alin. (1) lit. b) C.pr.pen. – când executarea se îndreaptă împotriva altei persoane decât aceea arătată în hotărârea de condamnare

Acest motiv poate fi invocat drept motiv de contestație la executare atât cu privire la latura penală, cât și cu privire la latura civilă a cauzei.

În doctrină s-a arătat că acest caz de contestație la executare vizează situația în care există similitudini în datele de identificare, iar obiecțiile privind identitatea formulate de contestator nu au dat rezultate. Dacă executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărâre, contestația la executare va fi admisă, urmând ca formele de executare să fie întocmite având în vedere identitatea persoanei care a săvârșit fapta[10].

Dacă actele de executare privesc persoana prevăzută în hotărârea de condamnare, dar din greșeală executarea este îndreptată împotriva altei persoane, contestația la executare va fi admisă, iar executarea față de această persoană va înceta.

Prin contestația la executare se poate stabili doar identitatea persoanei; nu se va analiza dacă este sau nu vinovată.

Totodată, prin contestația la executare nu se poate viza analiza încadrării juridice a faptei, cuantumul sancțiunii aplicate la judecata în fond a unei cauze, înlăturarea unui spor de pedeapsă ori a stării de recidivă, deoarece nu sunt expres prevăzute de Codul de procedură penală drept motive de contestație, dar și pentru că s-ar crea astfel un paralelism între căile ordinare de atac și aspecte vizând executarea hotărârilor penale[11].

Starea de recidivă nu constituie împrejurare intervenită în timpul executării pedepsei, aceasta fiind cunoscută la judecarea cauzei, iar reținerea ei de către instanțe are autoritate de lucru judecat care nu poate fi îndepărtată pe calea contestației la executare[12].

Contestația la executare prevăzută de art. 598 alin. (1) lit. c) C.pr.pen. – când există vreo nelămurire cu privire la hotărârea ce se execută sau vreo împiedicare la executare

Ipotezele vizate de acest caz de contestație la executare sunt diferite de cele care pot fi soluționate prin procedura îndreptării erorilor materiale sau a înlăturării unor omisiuni vădite.

Potrivit art. 278 C.pr.pen.: (1) Erorile materiale evidente din cuprinsul unui act procedural se îndreaptă de însuși organul de urmărire penală, de judecătorul de drepturi și libertăți sau de cameră preliminară ori de instanța care a întocmit actul, la cererea celui interesat ori din oficiu. (2) În vederea îndreptării erorii, părțile pot fi chemate spre a da lămuriri. (3) Despre îndreptarea efectuată organul judiciar întocmește, după caz, un proces-verbal sau o încheiere, făcându-se mențiune și la sfârșitul actului corectat.

Conform art. 279 C.pr.pen.: Dispozițiile art. 278 se aplică și în cazul când organul judiciar, ca urmare a unei omisiuni vădite, nu s-a pronunțat asupra sumelor pretinse de martori, experți, interpreți, avocați, potrivit art. 272 și 273, precum și cu privire la restituirea lucrurilor sau la ridicarea măsurilor asigurătorii.

Acest motiv poate fi invocat atât cu privire la latura penală, cât și cu privire la latura civilă a cauzei, de exemplu pentru constatarea unui impediment la expulzare pe motiv de punere în pericol a vieții în statul unde urmează a fi realizată expulzarea sau în cazul omisiunii deducerii duratei reținerii persoanei condamnate prin hotărâre definitivă ori în cazul schimbării numelui persoanei condamnate (pe cale administrativă sau ca urmare a încheierii, desfacerii căsătoriei, adopției) anterior punerii în executare a mandatului de executare a pedepsei închisorii[13].

Există acest caz și atunci când s-a dispus confiscarea unor bunuri, însă în dispozitivul hotărârii nu sunt suficiente date cu privire la identificarea lor[14], ori atunci când un înscris a fost declarat fals în parte, fără a se menționa care parte a acestuia a fost anulată.

Se mai consideră că acest caz de contestație la executare mai vizează și situațiile în care instanța de judecată a omis să stabilească prin hotărârea de suspendare sub supraveghere a executării pedepsei închisorii obligațiile ce trebuie respectate de către condamnat în temeiul art. 93 C.pen., ori organul care urmează să efectueze supravegherea[15].

Prin Decizia nr. 9/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recurs în interesul legii, s-a statuat că hotărârile definitive prin care o persoană care a săvârșit o infracțiune și uzând în mod fraudulos de identitatea altei persoane sa a unei persoane inexistente a fost condamnată sub o identitate nereală sunt supuse cazului de contestație la executare privind un impediment la executare.

Prin decizia nr. 15/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recurs în interesul legii, s-a legitimat posibilitatea analizării legalității privării de libertate pe calea contestației la executare formulate în temeiul art. 598 alin. 1 lit. c teza a II-a Cod procedură penală dacă în cursul procesului penal organele judiciare nu s-au pronunțat cu privire la aceasta.

În ipoteza admiterii cererii de extrădare, omisiunea instanței de a dispune arestarea persoanei extrădate în vederea predării, conform art. 43 alin. 6 din Legea 302/2004, constituie o împiedicare la executarea hotărârii definitive de extrădare, în accepțiunea dispozițiilor art. 598 alin. 1 lit. c Cod procedură penală, întrucât absența dispoziției de arestare împiedică executarea dispoziției de admitere a cererii de extrădare. În consecință, arestarea persoanei extrădate în vederea predării se poate dispune pe calea contestației la executare, întemeiată pe cazul prevăzut în art. 598 alin. 1 lit. c Cod procedură penală, arestarea în vederea predării reprezentând o punere în executare a dispoziției de admitere a cererii de extrădare[16].

Obligația de a frecventa unul sau mai multe programe de reintegrare socială, prevăzută în art. 93 alin. 2 lit. b Cod penal, și obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, prevăzută în art. 93 alin. 3 Cod penal, dispuse în cadrul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, pot fi executate până la expirarea termenului de supraveghere și, în consecință, starea de sănătate a persoanei condamnate, care nu îi permite executarea obligațiilor la un anumit moment pe parcursul termenului de supraveghere, dar care este supusă unei noi evaluări în interiorul termenului de supraveghere, nu determină existența unei împiedicări la executare în sensul dispozițiilor art. 598 alin. 1 lit. c teza a II-a Cod procedură penală[17].

Contestația la executare prevăzută de art. 598 alin. (1) lit. d) C.pr.pen. – când se invocă amnistia postcondamnatorie, prescripția executării pedepsei, grațierea postcondamnatorie sau altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei

Acest caz de contestație la executare nu poate viza executarea dispozițiilor civile dintr-o hotărâre penală; în privința dispozițiilor civile ale hotărârii penale se poate formula contestație la executare doar în temeiul art. 598 alin. (1) lit. a) și c) C.pr.pen.

Din analiza acestui caz de contestație la executare remarcăm că pe calea contestației la executare nu pot fi invocate amnistia antecondamnatorie, grațierea antecondamnatorie ori prescripția răspunderii penale, acestea putând fi invocate după rămânerea definitivă a hotărârii, pe calea contestației în anulare.

Constituie o cauză de micșorare sau, după caz, de stingere a pedepsei și incidența dispozițiilor art. 55¹ din Legea nr. 254/2013 privind recursul compensatoriu.

Grațierea pedepsei se aplică de către judecătorul delegat cu executarea dacă a intervenit pe perioada executării hotărârii. Dacă rezolvarea dată de către acesta nu este corectă, poate fi contestată în condițiile art. 598 alin. 1 lit. d Cod procedură penală. Invocând acest caz de contestație la executare, nu se poate reduce însă restul de pedeapsă rezultat în urma revocării grațierii din cauza săvârșirii din nou a unei infracțiuni în termenul de supraveghere, deoarece s-ar aduce atingere autorității de lucru judecat[18].

Intervenția unei legi sau a unei decizii a Curții Constituționale de dezincriminare a faptei intră în această categorie, prin contestația la executare solicitându-se încetarea executării pedepsei.

În schimb, dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, nu reprezintă o cauză de micșorare a pedepsei în sensul art. 598 alin. 1 lit. d Cod procedură penală[19].

Computarea duratei măsurilor preventive privative de libertate dispuse într-o cauză nesoluționată definitiv privind o infracțiune concurentă judecată ulterior rămânerii definitive a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii nu poate fi realizată pe calea contestației la executare în sensul art. 598 alin. 1 lit. d Cod procedură penală[20].

Pe calea contestației la executare nu pot fi administrate probe care tind să pună în discuție ceea ce s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, printr-o hotărâre definitivă[21].

Concluzii

Ceea ce se impune a fi reținut este că prin intermediul contestației la executare nu se pot supune atenției instanței de judecată aspecte ce țin de fondul cauzei, întrucât s-ar tinde la negarea autorității de lucru judecat a unei hotărâri definitive; în schimb, ceea ce se poate solicita pe calea contestației la executare sunt aspecte punctuale prevăzute de art. 595 C.pr.pen. și care intervin înainte ori în timpul executării hotărârii penale definitive sau după executarea hotărârii penale definitive, dar în legătură cu aceasta. Prin urmare, contestația la executare nu se dorește a fi o cale extraordinară de atac împotriva unei hotărâri definitive, ci o cale de soluționare a unor impedimente/incidente ce intervin pe parcursul executării unei hotărâri penale definitive.

* Judecător – Judecătoria Târnăveni, doctorand în cadrul Universității ”Lucian Blaga” din Sibiu, asistent universitar la Universitatea de Medicină, Farmacie, Științe și Tehnologie ”George Emil Palade” din Târgu Mureș, e-mail: sabau_alexandra3@yahoo.com.

[1] M. Udroiu, Procedură penală. Partea specială, ediția 6, Editura C.H. Beck, București, 2019, p. 1040.

[2] M. Udroiu, Fișe de procedură penală. Partea specială, ediția a III-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2018, p. 326.

[3] A. Crișu, Drept procesual penal. Partea specială conform noului Cod de procedură penală, ediția a 2-a revizuită și actualizată, Editura Hamangiu, București, 2020, p. 548.

[4] M. Udroiu, Fișe de procedură penală. Partea specială, ediția a III-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2018, p. 324.

[5] Ibidem, p. 325.

[6] Hotărârea din 2 octombrie 2012, definitivă la 2 ianuarie 2013, cererea nr. 41242/08, disponibilă pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-113293.

[7] Hotărârea din 28 august 2012, cererea nr. 71407/10, disponibilă pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-113093.

[8] Hotărârea din 8 aprilie 2004, cererea nr. 71503/01, disponibilă pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-66255.

[9] Înalta Curte de Casație și Justiție, S. pen., Dec. nr. 870/21.09.2017, disponibilă la http://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery %5B0%5D.Value=138463, accesată la 20 iulie 2022.

[10] A. Crișu, Drept procesual penal. Partea specială conform noului Cod de procedură penală, ediția a 2-a revizuită și actualizată, Editura Hamangiu, București, 2020, p. 549.

[11] Înalta Curte de Casație și Justiție, Sec. pen., Dec. nr. 5643/2004 disponibilă la https://legeaz.net/spete-penal/aspecte-ce-tin-de-fondul-5643-2004, accesată la 20 iulie 2022.

[12] Înalta Curte de Casație și Justiție, S. pen., Dec. nr. 2148/2005 (nepublicată).

[13] M. Udroiu, Fișe de procedură penală. Partea specială, ediția a III-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2018, p. 325.

[14] Înalta Curte de Casație și Justiție, S. pen., Dec. nr. 718/2005 citată în A. Crișu, Drept procesual penal. Partea specială conform noului Cod de procedură penală, ediția a 2-a revizuită și actualizată, Editura Hamangiu, București, 2020, p. 549.

[15] A. Crișu, Drept procesual penal. Partea specială conform noului Cod de procedură penală, ediția a 2-a revizuită și actualizată, Editura Hamangiu, București, 2020, p. 549-550.

[16] Înalta Curte de Casație și Justiție, S. pen., Dec. nr. 892/26.09.2017 (nepublicată).

[17] Înalta Curte de Casație și Justiție, S. pen., Dec. nr. 482/5.05.2017 (nepublicată).

[18] C. Ap. București, S. a II-a pen., Dec. nr. 847/1997 (nepublicată).

[19] Decizia nr. 4/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală (nepublicată).

[20] Înalta Curte de Casație și Justiție, S. pen., Dec. nr. 870/2017.

[21] C. Ap. București, S. I pen., Dec. nr. 166/2003 (nepublicată).