Constantin Sima

Procuror șef serviciu la

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Summary:

The author analyses the complex issues of unity and plurality of crimes considering the new criminal legislation coming into force

Tags: simple crime, continuous crime, continued crime, complex crime, progressive crime, crime as a habit

§1. Generalități privind unitatea și pluralitatea de infracțiuni.

221. Noțiunea de unitate de infracțiuni. Constituie unitate de infracțiuni activitatea desfășurată de o persoană în care identificăm conținutul unei singure infracțiuni.

Constituie pluralitate de infracțiuni activitatea unei persoane în care identificăm conținutul a două sau mai multe infracțiuni.

Problema unității sau pluralității de infracțiuni este determinată de existența unui complex de acte sau activități săvârșite de aceeași persoană, cu privire la care trebuie să se stabilească dacă formează o singură infracțiune ori două sau mai multe infracțiuni.

Unitatea sau pluralitatea de infracțiuni este condiționată de o legătură personală (in personam) între actele sau activitățile desfășurate, constând în aceea că două sau mai multe acțiuni sau acte sunt săvârșite de același autor ori de aceleași persoane.[1]

222. Categorii și tipuri de unitate infracțională.

Unitatea infracțională poate rezulta din unitatea acțiunii sau inacțiunii și în acest caz ne aflăm în fața unei unități naturale de infracțiuni sau din voința legiuitorului, când o pluralitate de acțiuni sau inacțiuni sunt incriminate ca o singură infracțiune, caz în care ne aflăm în fața unei unități legale de infracțiuni.

Cea mai mare parte a infracțiunilor care constituie unități naturale sunt infracțiuni simple, care se pot realiza printr-o singură acțiune sau inacțiune. Astfel pentru comiterea omorului s-a tras un singur foc de armă sau săvârșirea furtului s-a realizat printr-un act unic și s-a luat un singur obiect.

Chiar în situația când acțiunea este formată din mai multe acte este posibil să nu-și piardă caracterul unitar: în cazul faptei inculpatului care, după ce a pătruns prin efracție în locuința părții vătămate a ales bunurile pe care și-a propus să le sustragă, dar din cauza volumului mare al acestora, le-a ridicat în mod succesiv, în două rânduri, transportându-le la locuința sa.[2]

Toate aceste acte materiale nu au autonomie juridică, ci sunt părți componente ale acțiunii unice incriminate, formând o unitate naturală de infracțiune.[3]

Dacă în cazul unității naturale există o concordanță între unitatea juridică și unitatea de fapt sau reală, în cazul unității legale nu există o astfel de concordanță. Unitatea juridică nu mai reprezintă în acest din urmă caz, o recunoaștere și o consacrare pe plan juridic a unității de fapt, ca în cazul unității naturale, fiind creată de legiuitor dintr-o pluralitate de fapte și împotriva pluralității juridice.[4]

În cadrul unității naturale de infracțiuni se face distincție între trei tipuri de unitate infracțională: infracțiunea simplă, infracțiunea continuă și infracțiunea deviată.

În cadrul unității legale de infracțiuni se face distincția între patru tipuri de unitate infracțională: infracțiunea complexă, infracțiunea continuată, infracțiunea progresivă și infracțiunea de obicei.

§2. Unitatea naturală de infracțiuni

223. Infracțiunea simplă. Infracțiunea al cărei element material constă într-o activitate unică sau într-un fapt simplu, adică într-o acțiune sau o inacțiune instantanee care produce rezultatul prevăzut în norma de incriminare a fost denumită în doctrina penală infracțiune simplă.[5]

Cel mai adesea, comportamentul infracțional nu cuprinde decât un singur act material, instantaneu sau de scurtă durată: uciderea unei persoane prin descărcarea unui foc de armă, vătămarea corporală prin aplicarea unei lovituri de cuțit.

În doctrina franceză infracțiunea simplă este definită în opoziție cu infracțiunea complexă: infracțiunea este simplă când este constituită dintr-un act unic și este complexă când conține în elementul material mai multe acte.[6]

Infracțiunea simplă este de cele mai multe ori instantanee.[7] Infracțiunea instantanee este definită, pe baza criteriului duratei, în opoziție cu infracțiunea continuă și cu infracțiunea continuată: „O infracțiune este momentană (instantanee) atunci când elementul material al infracțiunii sfârșește, se epuizează de la sine, prin însăși consumarea infracțiunii”; dimpotrivă, „o infracțiune este continuă atunci când elementul său obiectiv, odată ajuns la momentul consumativ, trebuie, în mod firesc, să se prelungească în timp.”[8]

La infracțiunea simplă instantanee în momentul consumării infracțiunii acțiunea sau inacțiunea a încetat, iar rezultatul s-a produs integral.[9]

Elementul material al infracțiunii simple se caracterizează printr-o acțiune sau inacțiune unică: acela care, descărcând un revolver asupra unei persoane o ucide, săvârșește infracțiunea simplă de omor, cel care ia un bun din posesia altuia, cu scopul de a și-l însuși pe nedrept, comite infracțiunea simplă de furt. Acțiunea sau inacțiunea unică ce caracterizează infracțiunea simplă poate fi uneori divizată în mai multe acte legate între ele în mod natural. S-a apreciat că în acest caz ne aflăm în fața unei pluralități interne intrinseci conținutului infracțiunii care nu poate forma o pluralitate de infracțiuni.[10] Ne aflăm în fața unei unități naturale de infracțiuni, diferită de unitatea juridică sau legală de infracțiuni.[11]

În cadrul unității naturale distingem infracțiunea simplă, infracțiunea continuă, infracțiunea complexă cu absorbție naturală, infracțiunea deviată.

Tot ca unitate naturală este considerată infracțiunea simplă a cărei acțiune sau inacțiune se realizează printr-o multitudine de acte similare, cvasisimultane, săvârșite cu aceeași ocazie, în virtutea aceleiași rezoluții.[12] Această formă de unitate naturală a fost denumită unitate naturală colectivă.[13]

Infracțiunea simplă – pentru a cărei existență este suficientă o singură acțiune și un rezultat unic – se realizează în cazul unității naturale colective printr-o serie de acte de același fel, care pot produce mai multe rezultate care se integrează în rezultatul unic.

Furtul, spre exemplu, se poate realiza nu numai prin săvârșirea unui singur act de luare a unui lucru ce nu aparține făptuitorului, dar și printr-o acțiune prelungită, compusă dintr-o pluralitate de acte de sustragere săvârșite cu aceeași ocazie și purtând asupra unor bunuri diferite, care nu afectează caracterul unic al infracțiunii de furt.[14]

Pentru a constitui parte componentă a unei acțiuni unice, iar nu acțiuni de sine stătătoare, actele naturale trebuie să apară datorită săvârșirii lor neîntrerupte, precum și unei unități de timp și de loc – ca o unică realizare materială a hotărârii infracționale, ca un produs execuțional unic al acțiunii incriminate.[15]

Jurisprudența a statuat că există unitate naturală de infracțiune: atunci când s-au aplicat mai multe lovituri asupra aceleiași persoane, cu aceeași ocazie[16]; în cazul sustragerii din aceeași unitate, a unor saci și a unei cantități de pâine pe care inculpatul a transportat-o în sacii furați[17]; în cazul în care inculpatul pătrunzând fără drept într-un magazin universal, și-a însușit, în cadrul unei activități neîntrerupte, mai multe bunuri din încăperile a două raioane, chiar dacă prin aceasta a cauzat pagube la două gestiuni diferite[18].

În astfel de cazuri unitatea de infracțiuni se constituie în mod natural și este recunoscută ca atare.

În cazul în care diferitele acte săvârșite cu aceeași ocazie, într-o strânsă legătură între ele și exteriorizând un proces intențional unic, aparțin unor conținuturi diferite ale aceleiași infracțiuni, acest ansamblu de activități constituie o singură infracțiune, o unitate infracțională naturală și nu o pluralitate de infracțiuni. Astfel, fapta unei persoane de a se introduce prin violență în domiciliul alteia și de a refuza să părăsească locul la invitația expresă a acesteia constituie o singură infracțiune de violare de domiciliu, actele săvârșite în cadrul celor două modalități alternative ale infracțiunii reunindu-se în mod firesc și dând naștere unei unități naturale de infracțiuni.[19]

Aceeași situație urmează a fi adoptată și atunci când conținuturile alternative sunt caracterizate nu prin modalități diferite ale acțiunilor săvârșite, ci prin modalități diferite ale rezultatelor produse de o acțiune unică. Astfel, dacă aceeași încălcare a îndatoririlor de serviciu a produs atât o tulburare însemnată bunului mers al unității cât și o pagubă avutului public, nu ne găsim în fața unui concurs de infracțiuni, ci în fața unei infracțiuni unice care a produs două rezultate din cele prevăzute alternativ de infracțiunea de abuz în serviciu. Împrejurarea că pentru existența infracțiunii este suficient ca numai unul din aceste conținuturi să fie realizat, nu este de natură a înlătura unitatea infracțională în cazul în care au fost realizate amândouă.[20]

Pentru ca actele aparținând unor modalități alternative de săvârșire să se poată integra într-o unitate naturală de infracțiuni este necesar, în principiu, ca ele să fie săvârșite cu aceeași ocazie, într-o coeziune obiectivă și subiectivă care le reunește într-o activitate infracțională unică. Dacă se comit la intervale mai mari de timp, acțiunile alternative pot constitui fie o unitate legală de infracțiuni, de tipul infracțiunii continuate, fie un concurs real de infracțiuni.

Există totuși situații când conținuturile alternative reprezintă trepte succesive, distincte, dar legate între ele de realizarea unui iter criminis, unitatea infracțiunii rămânând neștirbită chiar dacă între momentele realizării acestor modalități alternative se interpune câte un interval mai mare de timp. Astfel, în cazul luării de mită, dacă funcționarul pretinde o sumă de bani pentru a face un act privitor la îndatoririle sale de serviciu și apoi, după un  interval de timp, primește această sumă, cele două acte – pretinderea și primirea – deși prevăzute ca modalități alternative de săvârșire a infracțiunii, sunt în realitate două faze succesive ale unei activități infracționale unice.

Trecerea unui interval de timp mai mare între realizarea modalităților alternative nu exclude unitatea infracțiunii nici în cazul în care modalitățile alternative sunt prevăzute sub forma unor rezultate diferite pe care le poate produce aceeași acțiune sau inacțiune. Indiferent de împrejurarea că un rezultat se produce într-un anumit moment, iar altul la un interval mai îndelungat după producerea primului, cele două rezultate se îmbină între ele caracterizând aceeași infracțiune unică. Astfel, dacă prin lovirea unei femei însărcinate se cauzează acesteia o infirmitate, iar după un interval de timp, din cauza aceleiași lovituri, femeia avortează, cele două rezultate – infirmitatea și avortul – se înscriu în raportul cauzal al aceleiași infracțiuni.[21]

Doctrina s-a pronunțat ferm că, chiar dacă este vorba de rezultate multiple care, în cadrul unor modalități alternative se „produc” în momente diferite, acestea se integrează în conținutul unic al laturii obiective a unei infracțiuni nu numai simple, dar și instantanee.[22]

224. Infracțiunea continuă. Legea penală nu definește infracțiunea continuă, această sarcină fiind lăsată de legiuitor doctrinei.

În doctrină infracțiunea continuă a fost definită fie ca o stare antijuridică[23], o stare delictuală sau criminală[24], o stare permanentă de criminalitate[25], fie ca aptitudinea acțiunii sau inacțiunii de a se prelungi în timp fără ca prin aceasta să se altereze unitatea infracțiunii[26].

În doctrina penală română infracțiunea a fost definită ca fiind acea infracțiune la care acțiunea se continuă neîntrerupt o durată oarecare de timp[27] sau ca infracțiunea al cărei element material, constând într-o acțiune sau inacțiune, se prelungește în timp în chip natural, chiar după momentul consumării până la un moment al epuizării, când încetează activitatea infracțională.[28]

Specific infracțiunii continue este că în desfășurarea acțiunii sau inacțiunii ce constituie elementul material al infracțiunii există un moment în care acumulările cantitative fac ca rezultatul, până atunci nerelevant din punct de vedere penal, să dobândească relevanța penală.

Acest moment a fost denumit momentul consumativ.[29]

Spre deosebire de infracțiunea instantanee unde momentul consumativ reprezintă punctul final al activității infracționale, la infracțiunea continuă momentul consumativ reprezintă un punct intermediar întrucât de la acest punct acțiunea sau inacțiunea constitutivă pe de o parte și procesul de producere a rezultatului, pe de altă parte sunt susceptibile de prelungire până când autorul însuși ori o intervenție externă le pune capăt.

Sub raportul structurii infracțiunile continue sunt infracțiuni simple, numai în mod excepțional infracțiunile continue au un caracter complex.

Infracțiunea continuă simplă poate fi caracterizată ca o formă de unitate infracțională perfectă, în sensul că în conținutul său nu există elemente de pluralitate internă relevante din punct de vedere penal.

Sub raportul laturii obiective infracțiunea continuă simplă se caracterizează printr-o simplă acțiune sau o singură inacțiune și printr-un singur rezultat; sub aspectul laturii subiective îi este proprie o singură hotărâre infracțională.

În cazul infracțiunilor continue succesive elementul material este alcătuit dintr-o pluralitate de acte materiale similare.

La infracțiunea continuă complexă apar elemente de pluralitate: unei acțiuni principale i se poate adăuga o acțiune adiacentă, iar unui rezultat principal i se poate adăuga un rezultat adiacent.

În doctrină se face distincție între infracțiuni continue permanente și infracțiuni continue succesive[30]. Infracțiunile continue permanente se caracterizează printr-o activitate continuă, fără momente de discontinuitate. Sunt infracțiuni permanente nerespectarea regimului armelor și munițiilor în varianta „deținerii” (art. 342 C.p.), sustragerea de energie electrică [art. 228 alin. (3) C.p.], lipsirea de libertate în mod ilegal (art. 205 C.p.).

În aceste cazuri întâlnim o infracțiune unică, în al cărei conținut intră o acțiune unică, un rezultat unic prin care se aduce atingere unui singur obiect social-juridic. Infracțiunile continue succesive se caracterizează prin anumite întreruperi care survin în desfășurarea activității infracționale, determinate de natura acesteia, fără ca întreruperile să transforme unitatea infracțională într-o pluralitate de infracțiuni sau într-o infracțiune continuată. Sunt infracțiuni continue succesive portul fără drept de uniforme sau semne distinctive ale unei autorități publice [art. 258 alin. (3) C.p.], nerespectarea regimului armelor și munițiilor în varianta „portului ilegal de arme” (art. 342 C.p.)[31], abandonul de familie în varianta neplății cu rea credință a pensiei de întreținere stabilită pe cale judecătorească [art. 378, alin. (1) lit. c) C.p.][32]. În cazul infracțiunilor continue succesive diferitele întreruperi sunt inerente acțiunii sau inacțiunii, țin de natura faptei și nu modifică caracterul continuu al infracțiunii și unitatea naturală a acesteia.

Infracțiunea continuă este o formă atipică a infracțiunii caracterizată prin prelungirea elementului material peste momentul consumării până la un moment denumit al epuizării faptului. În mod firesc efectele pe care legea penală le leagă de momentul consumării infracțiunii, în cazul infracțiunilor continue sunt legate de momentul epuizării, al încetării activității infracționale. Infracțiunea continuă se consideră săvârșită în momentul încetării acțiunii sau inacțiunii infracționale, oricare ar fi durata acesteia. În raport de acest moment al încetării activității infracționale se determină legea penală aplicabilă, se stabilește incidența unei legi de amnistie, grațiere sau prescripție.[33]

În teoria dreptului penal[34] se recomandă drept criteriu formal de identificare a infracțiunilor continue stabilirea naturii indicate de verbum regens prin care se descrie elementul material al infracțiunii. Dacă elementul material indică o acțiune de durată, cum ar fi reținerea, deținerea, lipsirea, rămânerea, purtarea etc. infracțiunea poate fi continuă. Acest criteriu trebuie completat cu analiza acțiunii sau inacțiunii care constituie elementul material al infracțiunii, reținând drept infracțiune continuă numai pe aceea al cărei element material nu se poate realiza decât prin durată[35].

Noțiunea de infracțiune continuă, așa cum o cunoaștem astăzi a fost elaborată de penalistul francez Joseph Ortolan[36]. Definind infracțiunile continue, J. Ortolan a arătat că „chiar după prima lor săvârșire sunt de natură a continua identice cu ele însele, un timp mai mult sau mai puțin îndelungat, poate chiar nedefinit”[37].

Distingând continuitatea materială, caracteristică infracțiunii continue, de continuitatea morală, caracteristică infracțiunii continuate. J. Ortolan a desprins, pentru prima dată, infracțiunea continuă de infracțiunea continuată.[38]

225. Infracțiunea deviată. Unitatea de infracțiune este formată dintr-o activitate unică, iar unității de fapt îi corespunde o singură infracțiune din punct de vedere juridic.[39] În conceptul de unitate al infracțiunii intră atât unitatea naturală, cât și unitatea legală de infracțiune.[40]

Infracțiunea deviată este acea formă a unității naturale de infracțiune caracterizată prin devierea faptei materiale de la obiectul sau persoana împotriva căreia era îndreptată, datorată erorii făptuitorului, asupra altei persoane sau altui obiect decât acela pe care voia să îl vatăme, ori prin devierea acțiunii de la un obiect sau o persoană asupra căreia era îndreptată, asupra altui obiect sau asupra altei persoane, datorită greșelii făptuitorului.[41]

Infracțiunea deviată se prezintă, așadar, prin două forme:

a) infracțiunea săvârșită prin devierea acțiunii autorului datorită erorii acestuia în executarea acțiunii, spre un alt obiect sau persoana decât cea vizată (error in personam);

b) infracțiunea săvârșită prin devierea acțiunii, datorită greșelii autorului, spre o altă persoană sau un alt obiect decât cel vizat (aberratio ictus).

Cu privire la infracțiunea deviată, în știința dreptului penal, continuă să se pună problema dacă în situația cu care aceasta se săvârșește nu există în realitate o pluralitate de infracțiuni formată din tentativa infracțiunii pe care autorul se hotărâse să o săvârșească și infracțiunea consumată săvârșită prin devierea acțiunii.

Într-o primă opinie, majoritară în doctrină[42] și însușită de jurisprudență[43] se susține că în cazul infracțiunii deviate fie că este vorba de o eroare asupra identității persoanei, fie de devierea acțiunii, există o singură infracțiune, aceea săvârșită prin devierea de la proiectul inițial, deoarece rezoluția infracțională unică a fost elaborată integral, iar faptul că infractorul, de exemplu, a ucis sau lovit o altă persoană, pe care a confundat-o cu cea pe care o urmărea să o lovească este fără importanță pentru existența unei infracțiuni unice întrucât legea apără viața oricărei persoane și nu a unei anumite persoane.

Hotărârea de a ucide, a lovi sau a fura fiind realizată integral, tentativa de săvârșire a infracțiunii asupra persoanei vizată de făptuitor se absoarbe, în mod natural în infracțiunea fapt consumat.

Într-o a doua opinie, se susține că în cazul devierii acțiunii, ori de câte ori se constată pe lângă infracțiunea consumată săvârșită prin devierea acțiunii, a elementelor constitutive ale unei tentative pedepsibile, trebuie să se rețină nu o infracțiune unică, ci un concurs de infracțiuni format din tentativa infracțiunii proiectate de făptuitor și infracțiunea consumată săvârșită ca urmare a devierii acțiunii. În cazul devierii acțiunii, când se constată existența unei tentative pedepsibile, absorbirea acesteia în tentativă fapt consumat apare ca artificială și contrarie legii, care nu prevede o astfel de absorbție și lasă nesancționată tentativa.[44]

Ne exprimăm rezerve față de această din urmă opinie, ca fiind lipsită de consecvență sub aspect teoretic: câtă vreme există o singură intenție, o singură acțiune și un singur rezultat material, nu putem avea o pluralitate de infracțiuni. În măsura în care acțiunea deviată a unei persoane produce două rezultate materiale, spre exemplu uciderea unei persoane și rănirea alteia, discuția iese din cadrul unității naturale de infracțiuni și intră în domeniul pluralității de infracțiuni.

§3. Unitatea legală de infracțiuni

226. Noțiune și forme. Unitatea legală de infracțiuni este o creație a legiuitorului, care din motive de politică legislativă și pentru o aplicabilitate mai facilă a reținut în conținutul aceleiași infracțiuni mai multe fapte distincte.

Temeiurile care l-au determinat pe legiuitor să creeze o infracțiune unică din două sau mai multe acțiuni care ar putea constitui infracțiuni distincte au fost atât legătura materială obiectivă, existența între acestea cât și legătura subiectivă.[45]

Ca și în cazul unității naturale de infracțiuni, unitatea legală de infracțiuni se caracterizează prin unitate de subiect activ și unitatea de rezoluție infracțională, deosebirea constând în existența mai multor acțiuni, fiecare putând constitui o infracțiune distinctă.[46]

227. Infracțiunea continuată. Noțiune. Infracțiunea continuată este definită de art. 35 alin. (1) C.p. care prevede că „infracțiunea este continuată când o persoană săvârșește la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții și împotriva aceluiași subiect pasiv, acțiuni sau inacțiuni care prezintă fiecare în parte conținutul aceleiași infracțiuni”.

Față de Codul penal anterior, care definea infracțiunea continuă în cuprinsul art. 41 alin. (2) și față de Codul penal de la 1936 care definea infracțiunea continuă în art. 107, Codul penal în vigoare a introdus condiția unității de subiect pasiv.

Infracțiunea continuată în reglementarea Codului penal în vigoare se caracterizează printr-o pluralitate de acte materiale legate între ele printr-o cvadruplă unitate: personală (același subiect activ), psihică (aceeași rezoluție infracțională), unitate de subiect pasiv (același subiect pasiv) și omogenitate juridică (acțiuni sau inacțiuni care prezintă fiecare în parte conținutul aceleiași infracțiuni).[47]

228. Condițiile infracțiunii continuate. Din definiția infracțiunii continuate, prevăzută de art. 35 alin. (1) C.p. rezultă condițiile necesare existenței acesteia:

a) unitate de subiect activ. Acțiunile sau inacțiunile care prezintă fiecare în parte conținutul aceleiași infracțiuni trebuie săvârșite de una și aceeași persoană, aceasta fiind o condiție impusă de textul legal.

Mai exact, acțiunile sau inacțiunile trebuie săvârșite de același subiect activ pentru că infracțiunea continuată nu exclude posibilitatea săvârșirii ei în participație penală sub toate formele (coautorat, instigare, complicitate).[48]

Jurisprudența a statuat că există infracțiune continuată și în cazul în care o persoană, acționând în baza aceleiași rezoluții, participă la săvârșirea uneia din acțiunile componente ale infracțiunii în calitate de coautor, iar la altele în calitate de complice; în acest caz forma de participație mai ușoară se absoarbe în cea mai gravă.[49]

b) săvârșirea la diferite intervale de timp a mai multor acțiuni sau inacțiuni. Pentru existența infracțiunii continuate este necesar ca subiectul activ să săvârșească mai multe acțiuni sau inacțiuni, căci numai în acest caz se pune problema unității legale de infracțiune. Pentru existența infracțiunii continuate este necesar ca acțiunile sau inacțiunile să fie cel puțin două și fiecare din ele să prezinte conținutul infracțiunii respective, adică fiecare să prezinte elementele caracteristice necesare pentru existența elementului constitutiv al infracțiunii; precum și pe cele privitoare la obiectul juridic, la subiect ori la locul și timpul săvârșirii infracțiunii.[50]

În ceea ce privește intervalul de timp la care trebuie să se succeadă acțiunile sau inacțiunile care constituie elementul material al infracțiunii, acestea trebuie să fie rezonabile sub aspectul duratei încât să nu existe îndoieli sub aspectul menținerii rezoluției infracționale.

Astfel, s-a reținut că săvârșirea a două infracțiuni de tâlhărie, la interval de 3 zile, nu are semnificația unei infracțiuni continuate dacă faptele au fost comise pe baza unor rezoluții spontane în împrejurări și împotriva unor persoane diferite.[51]

Există infracțiune unică continuată, indiferent dacă unele dintre actele infracționale sunt consumate, iar altele sunt rămase în faza de tentativă, și de câte ori inculpatul a săvârșit actele respective pe baza aceleiași hotărâri infracționale.[52]

Dacă unele dintre acțiunile componente ale infracțiunii continuate au fost comise pe când inculpatul era minor, având însă răspunderea penală, iar celelalte după împlinirea vârstei de 18 ani, inculpatul va răspunde pentru întreaga infracțiune continuată potrivit prevederilor privind răspunderea penală a persoanelor majore.[53]

c) acțiunile sau inacțiunile să prezinte fiecare în parte conținutul aceleiași infracțiuni. Existența infracțiunii continuate nu este condiționată de omogenitatea faptică a acțiunilor componente. Este doar necesar pe de o parte, ca deosebirile de ordin material dintre diversele acțiuni să nu afecteze omogenitatea juridică a acestora, iar pe de altă parte, deosebirile să fie compatibile cu unitate de rezoluție.

Acțiunile plurale, atunci când prezintă elementele aceleiași infracțiuni tip, alcătuiesc o infracțiune continuată și nu trebuie să fie neapărat identice sub aspectul realizării lor materiale.[54]

Omogenitatea juridică ce o implică infracțiunea continuată nu exclude posibilitate ca în conținutul unei asemenea infracțiuni să intre, cu valoare de părți componente, acte de participare neomogene, de autorat, de instigare, de complicitate, atâta vreme cât se raportează la acțiuni ce relatează fiecare în parte conținutul aceluiași tip particular de infracțiune și au fost săvârșite în baza unei rezoluții unice.[55]

Unitatea de conținut pe care o implică infracțiune continuată nu este afectată în cazul în care unele din faptele săvârșite de inculpat sunt susceptibile de încadrare în textul care prevede infracțiunea de bază, iar altele în texte ce prevăd diferite forme calificate ale acesteia.[56]

d) unitatea de rezoluție infracțională. Infracțiunea continuată are ca factor determinant poziția subiectivă specială a autorului, pe care art. 35 alin. (1) C.p. o subliniază cerând ca acțiunile sau inacțiunile care prezintă fiecare în parte conținutul aceleiași infracțiuni să fie săvârșite în realizarea aceleiași rezoluții infracționale.[57]

În doctrină s-a prevăzut că, în absența rezoluției unice, infracțiunile săvârșite la intervale de timp diferite de către subiect ar reprezenta entități infracționale independente, o pluralitate de infracțiuni autonome aflate în concurs.[58]

Jurisprudența a statuat că neavând o reprezentare inițială a infracțiunilor succesive, cele două fapte constituie o pluralitate de infracțiuni.[59] Pentru existența infracțiunii continuate este necesar sub aspect subiectiv, ca autorul să-și fi reprezentat în momentul luării hotărârii, activitatea infracțională în ansamblul ei. Această reprezentare nu implică o imagine exactă a acțiunilor – inacțiunilor ce urmează a se înfăptui, a condițiilor săvârșite sau urmărilor ce vor surveni, ci este suficientă chiar și o prevedere în linii generale a activității infracționale.[60] Unicitatea de rezoluție nu este condiționată de unitatea de obiect, acțiunile – inacțiunile ce alcătuiesc infracțiunea continuată putând să poarte și asupra unor obiecte diferite, atâta vreme cât autorul a avut de la început reprezentarea lor, în ansamblu, iar nu neapărat în individualizarea lor strictă.[61]

Unitatea de rezoluție rezultă din modul cum au fost săvârșite diferitele acțiuni sau inacțiuni, ce compun infracțiunea continuată și din durata intervalelor de timp la care acestea au fost săvârșite.[62]

e) unitatea de subiect pasiv. Este o condiție nouă introdusă de legiuitor, prin care s-a dorit să se pună capăt controversei referitoare la identitatea subiectului pasiv al acțiunilor sau inacțiunilor componente unei infracțiuni continuate indiferent dacă este vorba de infracțiuni contra persoanei sau contra patrimoniului.[63]

În doctrină s-au exprimat rezerve cu privire la oportunitatea adoptării acestei soluții legislative care va duce la restrângerea considerabilă a cazurilor de infracțiune continuată.[64]

229. Stabilirea datei când se consideră săvârșită infracțiunea continuată. Potrivit art. 154 alin. (2) C.p. data săvârșirii infracțiunii continuate este aceea a săvârșirii ultimei acțiuni sau inacțiuni. Ca și la infracțiunea continuă, toate consecințele juridice care sunt legate în mod normal de momentul consumării infracțiunii sunt legate și în cazul infracțiunii continuate de momentul epuizării.

În raport de data ultimei acțiuni sau inacțiuni se stabilește legea penală incidentă, se analizează aplicabilitatea unei legi de amnistie sau grațiere și începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale.

230. Pedeapsa pentru infracțiunea continuată. Potrivit art. 36 alin. (1) C.p., infracțiunea continuată se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită al cărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul pedepsei închisorii, respectiv cu cel mult o treime în cazul pedepsei amenzii.

Din această reglementare rezultă că infracțiunea continuată este o cauză reală de agravare facultativă a pedepsei; spre deosebire de concursul de infracțiuni, care, potrivit concepției exprimate de autorii Codului penal în vigoare, este o cauză de agravare obligatorie a pedepsei.

Aplicând prevederile legale referitoare la infracțiunea continuată este posibil ca instanța să aplice o pedeapsă situată între minimul special și maximul special prevăzut de lege pentru infracțiunea săvârșită fără să majoreze pedeapsa, urmând să recurgă la această majorare numai dacă maximul special este neîndestulător.

În cazul infracțiunilor continuate, prin sintagma „maxim special prevăzut de lege pentru infracțiunea săvârșită” se înțelege maximul special prevăzut de lege fără luarea în considerare a cauzei de majorare a pedepsei prevăzută pentru infracțiunea continuată.[65]

231. Infracțiunea complexă. În conformitate cu elementele definitorii prezentate de art. 35 alin. (2) C.p. putem defini infracțiunea complexă ca o formă a unității legale de infracțiune în conținutul căreia intră ca element constitutiv sau ca element circumstanțial agravant o acțiune care constituie prin ea însăși o faptă prevăzută de legea penală.

Infracțiunea complexă este un tip de unitate infracțională creată de legiuitor prin absorbirea în conținutul acesteia a uneia sau a unor fapte diferite, care reprezintă fiecare în parte conținutul unei anumite infracțiuni, dar care, prin voința legiuitorului, fiind inclusă în conținutul infracțiunii complexe își pierd autonomia infracțională originară, devenind, după caz, fie un simplu element constitutiv, în conținutul de bază al infracțiunii complexe, fie un element circumstanțial în conținutul agravat sau calificat al acesteia.[66]

În doctrina franceză infracțiunea complexă este definită ca fiind acea infracțiune a cărei realizare necesită îndeplinirea unor acte materiale de natură diferită. Exemplul clasic este înșelăciunea, care presupune reunirea a două elemente materiale distincte: folosirea mijloacelor frauduloase și obținerea de fonduri sau servicii ca urmare a acestor practici frauduloase.[67]

232. Forme ale infracțiunii complexe.

În funcție de rolul pe care îl îndeplinește infracțiunea absorbită în conținutul infracțiunii complexe, aceasta se prezintă sub două forme diferite: infracțiunea complexă ca infracțiune tip și infracțiunea complexă ca variantă agravată.

a) Infracțiunea complexă ca infracțiune tip este creată prin includerea în conținutul său ca element constitutiv a unei acțiuni sau inacțiuni, care constituie prin ea însăși o faptă prevăzută de legea penală. Au această formă toate infracțiunile complexe propriu-zise dintre care pot fi menționate: atentatul care pune în pericol securitatea națională [art. 401 C.p.], actele de diversiune [art. 403 C.p.], tâlhăria [art. 233 C.p.], purtarea abuzivă [art. 296 C.p.] etc.

În cazul acestei forme a infracțiunii complexe, lipsa din conținutul ei a infracțiunii absorbite duce la inexistența infracțiunii complexe. Astfel, în cazul infracțiunii de tâlhărie, dacă se constată că furtul a fost comis fără violențe sau amenințări, nu există tâlhărie.

Infracțiunile complexe, ca infracțiuni tip, pot avea, la rândul lor, variante agravate sau calificate în al căror conținut poate intra o acțiune sau inacțiune ce constituie prin ea însăși o faptă prevăzută de legea penală. Aceasta înseamnă că infracțiunea complexă tip poate exista și în forma infracțiunii complexe ca variantă agravată.[68]

b) Infracțiunea complexă agravată se caracterizează prin absorbirea ca element circumstanțial agravant, în conținutul unei infracțiuni de bază a unei acțiuni sau inacțiuni care constituie ea însăși infracțiune. Legislația noastră penală cunoaște astfel de infracțiuni care în configurația lor tipică sunt infracțiuni simple, dar care în variantele lor agravate sau calificate sunt infracțiuni complexe: lipsirea de libertate în mod ilegal [art. 205 C.p.], actul sexual cu un minor [art. 220 C.p.], furtul calificat [art. 229 C.p.].

Această formă a infracțiunii complexe poate exista și în cazul în care infracțiunea, în configurația ei tipică este tot o infracțiune complexă: tâlhăria calificată [art. 234 C.p.], pirateria [art. 235 alin. (2) și (3) C.p.].

233. Modalități ale infracțiunii complexe. În ambele sale forme infracțiunea complexă se prezintă în câte două modalități diferite. În cazul formei simple sau de bază prima modalitate este formată prin reunirea a două infracțiuni distincte rezultând o nouă infracțiune, cum este tâlhăria [art. 233 C.p.] cea de-a doua modalitate există atunci când în conținutul infracțiunii intră o altă infracțiune fără să se creeze a treia infracțiune distinctă, cum este infracțiunea de atentat care pune în pericol securitatea națională [art. 401 C.p.].

În cazul formei agravate sau calificate prima modalitate se realizează atunci când o infracțiune simplă include o altă infracțiune ca circumstanță agravantă. Spre exemplu, furtul devine infracțiunea complexă de furt calificat prin efracție, prin absorbția de către infracțiunea de furt [art. 228 C.p.] a infracțiunii de distrugere [art. 253 alin. (1) C.p.].

A doua modalitate apare când o infracțiune complexă în formă simplă include o altă infracțiune ca circumstanță agravantă, de exemplu pirateria care a avut ca urmare vătămarea integrității corporale [art. 235 alin. (3) C.p.].[69]

234. Structura infracțiunii complexe. Infracțiunea complexă este rezultatul reunirii în conținutul unei infracțiuni unice a două sau mai multe infracțiuni care, deși își pierd autonomia, se regăsesc totuși, prin elementele lor constitutive în conținutul infracțiunii complexe.

Astfel, în elementul material al infracțiunii complexe vom regăsi elementul material al infracțiunilor absorbite. În cazul infracțiunii formate prin reunirea a două infracțiuni cum este tâlhăria, elementul material al infracțiunii absorbante formează corp comun cu elementul material al infracțiunii absorbite în așa măsură că lipsa unuia din elemente duce la inexistența infracțiunii complexe.

În ceea ce privește legătura subiectivă a infracțiunii complexe, aceasta se caracterizează prin vinovăție sub forma intenției, făptuitorul fiind conștient de semnificația acțiunilor săvârșite, urmărind rezultatul acestor acțiuni.

Obiectul juridic principal este acela avut în vedere prin săvârșirea infracțiunii absorbante, iar obiectul juridic secundar este cel avut în vedere prin săvârșirea infracțiunii absorbite. Conținutul constitutiv prezintă trăsături caracteristice fiecăruia din infracțiunile componente.

Infracțiunea complexă este susceptibilă de săvârșire în participație sub toate formele.[70]

235. Natura juridică a infracțiunii complexe. Infracțiunea complexă este o creație a legiuitorului, determinată de realități obiective și subiective, între care există strânse legături care prin reglementarea infracțiuni complexe primesc consacrarea legală.[71]

Reunind în conținutul său elementele constitutive ale altor infracțiuni, infracțiunea complexă are un obiect juridic complex deoarece aduce atingere valorilor sociale protejate prin normele de incriminare ale infracțiunilor reunite.

Unitatea de subiect și unitatea de rezoluție infracțională sunt alte elemente care fundamentează această unitate legală de infracțiune.

Infracțiunea complexă este o infracțiune unică ce nu implică o prelungire în timp a acțiunii sau inacțiunii ori a consecințelor acesteia.

Infracțiunile absorbite își pierd complet autonomia infracțională, neproducând efecte juridice separate, ci doar în cadrul infracțiunii complexe. Infracțiunile absorbite nu pot cădea separat sub incidența unor acte de clemență, ci numai în cadrul infracțiunii complexe.

Infracțiunea complexă se consumă în momentul realizării elementului material al infracțiunii și producerii rezultatului necesar pentru existența acesteia.[72]

236. Pedeapsa pentru infracțiunea complexă

Potrivit art. 36 alin. (2) infracțiunea complexă se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune. Spre deosebire de infracțiunea continuată, infracțiunea complexă nu este o cauză de agravare sau de modificare a pedepsei, astfel că aceasta se aplică în limitele prevăzute pentru infracțiunea săvârșită. Absorbind în conținutul său două sau mai multe infracțiuni, legiuitorul a ținut seama de acest aspect cu ocazia individualizării legale.

Ca și în Codul penal anterior care prevedea în art. 43 posibilitatea recalculării pedepsei, pentru infracțiunea continuată sau complexă, Codul penal în vigoare a prevăzut această posibilitate în art. 37: în cazul în care cel condamnat definitiv pentru o infracțiune complexă este ulterior judecat pentru alte acțiuni sau inacțiuni care intră în conținutul aceleiași infracțiuni, ținându-se seama de infracțiunea săvârșită în întregul ei se stabilește o pedeapsă corespunzătoare. Această pedeapsă nu poate fi mai ușoară decât cea prevăzută anterior.

237. Complexitatea naturală. Există complexitate naturală când elementele obiective ale unei infracțiuni sunt cuprinse, prin firea lucrurilor, în conținutul altei infracțiuni.[73]

Specific complexității naturale este existența unor acte de executare cu o dublă semnificație: pe de o parte ele reprezintă o infracțiune autonomă, privită în mod izolat, iar pe de altă parte sunt trepte de realizare a unei infracțiuni consumate.[74]

Astfel, infracțiunea de omor, pentru a se consuma conține elementele infracțiunii de lovire sau alte violențe și ale infracțiunii de vătămare corporală gravă.[75] În cazul complexității naturale ne aflăm în prezența unei infracțiuni simple care cuprinde în elementul său material și elementul material al unei infracțiuni simple, mai puțin gravă.[76] Complexitatea naturală nu produce consecințele complexității legale, distincția prezintă interes deoarece în cazul când nu se poate reține în sarcina autorului infracțiunea mai gravă, acesta va răspunde pentru infracțiunea mai puțin gravă.[77]

238. Infracțiunea progresivă. În doctrină, infracțiunea progresivă a fost definită ca fiind acea formă a unității legale de infracțiune a cărei latură obiectivă, după ce a atins momentul consumativ corespunzător unei anumite infracțiuni, se amplifică progresiv, fără intervenția făptuitorului, fie prin agravarea urmării produse, fie prin producerea de noi urmări vătămătoare, corespunzătoare unei infracțiuni mai grave.[78] Astfel, în situația în care inițial s-a apreciat că plaga cauzată de inculpat victimei va necesita îngrijiri medicale de numai 9 zile, însă ulterior au intervenit complicații care au impus un tratament medical de mai mult de 60 de zile, încadrarea juridică a faptei în vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. (1) C.p. anterior este corectă; în adevăr în situația de mai sus este vorba de o infracțiune progresivă, la care urmările se prelungesc după consumare, prin amplificarea lor progresivă, astfel că încadrare juridică este determinată de durata îngrijirilor medicale până la momentul epuizării faptei, adică până când urmările subsecvente consumării infracțiunii au încetat.[79] Infracțiunile mai grave, realizate ca urmare a amplificării progresive a rezultatului absorb în conținutul lor infracțiunile mai ușoare. Această absorbție are loc prin voința legiuitorului, care prevede ca infracțiuni de sine stătătoare diverse etape pe care le parcurge în evoluția sa rezultatul inițial.[80]

Infracțiunea progresivă se caracterizează prin durata în timp, în sensul că urmarea mai gravă se produce după un anumit interval de timp de la săvârșirea infracțiunii inițiale. Infracțiunea progresivă se deosebește de alte infracțiuni ce durează în timp (infracțiunea continuată, continuă, de obicei) prin aceea că dacă în cazul acestora autorul continuă să desfășoare acțiunea prin derularea faptelor (infracțiunea continuată) sau prelungirea activității (infracțiune continuă), în cazul infracțiunii progresive activitatea făptuitorului ia sfârșit odată cu terminarea acțiunii inițiale, după care autorul nu mai desfășoară nici o activitate, însă urmarea se amplifică și se distanțează de fapta inițială.[81]

239. Data săvârșirii infracțiunii progresive. Potrivit unei opinii, momentul consumării infracțiunii progresive coincide cu momentul epuizării rezultatului, momentul ulterior săvârșirii faptei și determinat de încetarea oricărei evoluții a rezultatului.[82] Tot de la momentul epuizării rezultatului se calculează, potrivit unei alte opinii, termenul de prescripție a răspunderii penale, legea penală aplicabilă și incidența unor eventuale acte de clemență.[83]

În doctrină s-a exprimat și o altă opinie, potrivit căreia ceea ce trebuie să aibă pondere în aprecierea momentului săvârșirii infracțiunii progresive este acțiunea realizată de autor și nu rezultatul apărut ulterior, asupra căruia autorul nu mai poate interveni în nici un fel.

Aprecierea săvârșirii faptei trebuie să aibă în vedere momentul săvârșirii faptei și nu al producerii rezultatului pentru că se leagă de condiția persoanei în momentul săvârșiri acțiunii.[84]

Astfel, dacă acțiunea este săvârșită în timpul minorității, iar rezultatul mai grav se produce în perioada când făptuitorul a devenit major, regimul de sancționare va fi cel specific minorității întrucât în această etapă a vieții a fost săvârșită infracțiunea și nu după majorat.[85]

Aceasta din urmă opinie a fost însușită și de jurisprudență care a stabilit că „fapta de lovire a unei persoane, care a avut ca urmare, prin depășirea intenției inițiale, moartea acesteia, survenită după o perioadă mai îndelungată de timp, se va considera săvârșită la data actului de executare, dar va fi încadrată în infracțiunea de lovituri cauzatoare de moarte și nu în infracțiunea de lovire sau alte violențe.”[86]

240. Infracțiunea de obicei. Codul penal nu cuprinde în partea generală, o definiție legală a infracțiunii de obicei și nici o altă referire privitoare la aceasta. În partea specială a Codului penal și în alte norme penale speciale au fost consacrate tipuri particulare de infracțiuni denumite <<de obicei>> sau <<din obișnuință>>.[87]

Sub această denumire sunt cunoscute în doctrină acele forme ale unității de infracționale care se săvârșesc prin repetarea de un număr de ori suficient de mare pentru ca din această repetare să rezulte că făptuitorul desfășoară activitatea infracțională respectivă de obicei, din obișnuință sau ca îndeletnicire.[88]

Infracțiunea de obicei presupune realizarea mai multor acte care, luate izolat, nu pot fi sancționate penal. Astfel, exercitarea ilegală a profesiei de medic.[89]

În conținutul legal al acestor infracțiuni este inclusă cerința repetării faptei, elementul material fiind alcătuit din acțiuni repetate care evidențiază faptul că în conduita autorului o astfel de activitate a căpătat caracter de obișnuință.[90]

Infracțiunea de obicei se compune din mai multe acțiuni care, apreciate separat, nu intră sub incidența legii penale, dar care se integrează în infracțiunea unică de obicei după acumularea unui număr suficient de repetări, din care rezultă obișnuința.[91]

Infracțiunea de obicei este o succesiune obiectivă de acte materiale, repetate cu o anumită regularitate și la intervale relativ apropiate pentru a releva caracterul unui obicei, al unei deprinderi care este incriminată.

Infracțiunea de obicei se deosebește de infracțiunea complexă și de infracțiunea continuată. Infracțiunea complexă presupune mai multe acte materiale diferite în timp ce infracțiunea de obicei nu există din punct de vedere penal decât începând cu reiterarea primului act îndeplinit. În ceea ce privește infracțiunea continuă, aceasta face posibilă sancționarea penală chiar și a primului act în timp ce la infracțiunea de obicei primul act nu are relevanță penală.[92]

O singură acțiune luată separat nu constituie infracțiune, ci doar pluralitatea, suma lor și o anumită regularitate care să indice obișnuința, deprinderea, îndeletnicirea.[93]

În tăcerea legii s-a ridicat problema momentului de la care infracțiunea de obicei poate fi sancționată. Jurisprudența franceză a statuat că obiceiul poate fi constatat odată cu cel de-al doilea act[94], doctrina mai veche propune reținerea infracțiunii de obicei odată cu cel de-al treilea act[95] în timp ce doctrina modernă înțelege să lase la aprecierea judecătorului numărul de acte începând cu care poate fi reținută infracțiunea de obicei.[96]

241. Data săvârșirii infracțiunii obicei. Infracțiunea de obicei este o formă atipică a infracțiunii care nu este susceptibilă de tentativă[97], dar este susceptibilă de o formă mai mult ca perfectă, în sensul că se prelungește în timp după ce a atins momentul consumării, înglobând în continuare în conținutul său noile repetări ale faptei.[98] Consecințele legale ale săvârșirii infracțiunii de obicei sunt legate de momentul epuizării faptei. Acest moment este marcat de săvârșirea ultimei repetări, fată în raport de care se determină legea aplicabilă, incidența unor acte de clemență, data la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale. În doctrină s-a subliniat că oricâte acțiuni succesive vor exista, acestea realizează un singur conținut de infracțiune.

Dacă s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă, aceasta pune capăt activității infracționale, actele care se comit după această dată urmând să intre în conținutul altei infracțiuni, săvârșită în stare de recidivă.[99]

[1] C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 497.

[2] C.A. București, s.I. p.d. 75/1997, R.D.P. nr. 2/1998, p. 140.

[3] M. Basarab, Drept penal, partea generală, Lumina Lex, București, 2001, vol. II., p. 88.

[4] C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 498.

[5] R. Merle, A. Vitu, op. cit., p. 406; F. Desportes, F. Le Gunerec, op. cit., p. 380: J. Pradel, op. cit., p. 334; C. Bulai, op. cit., p. 499.

[6] G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, op. cit., p. 206.

[7] V. Papadopol, D. Pavel – Formele unității infracționale în dreptul penal român, Casa de editură și presă „Șansa” SRL, București, 1992, p. 35.

[8] V. Dongoroz – Drept penal, București, 1939, p. 310.

[9] V. Papadopol, D. Pavel, op. cit., p. 37.

[10] Ibidem, p. 38.

[11] I. Fodor în Explicații teoretice ale Codului penal român, op. cit., p. 281.

[12] C. Bulai – Infracțiunea simplă ca formă a unității naturale de infracțiune, S.C.J. nr. 1/1985, p. 69.

[13] V. Papadopol, D. Pavel, op. cit., p. 39.

[14] V. Papadopol – Considerații asupra infracțiunilor cu conținuturi alternative, R.R.D. nr. 8/1967, p. 66.

[15] V. Papadopol, D. Pavel, op. cit., p. 40.

[16] A. Glăvan, notă la d.p. nr. 392/1972 a Tg. Buzău, RRD nr. 11/1972, p. 122.

[17] T.J. Suceava , d.p. 82/1969, R.R.D. nr. 3/1969, p. 179.

[18] T.S., sp. d. 1655/198, R.R.D. nr. 6/1981, p. 87.

[19] T.p. Drăgășani, s.p. 460/1964, cu notă de J. Papadopol, I.N. nr. 1/1965, p. 53.

[20] D. Pavel – Considerații teoretice și practice privind infracțiunile de serviciu, R.R.D. nr. 1/1967, p. 38

[21] V. Papadopol, D. Pavel, op. cit., p. 43

[22] Ibidem, p. 44

[23] R. Garraud – Traite théorique et pratique du droit pénal français, vol. I, Paris, 1913, p. 2447

[24] H. Donnedieu de Vabres, op. cit., p. 111

[25] M. Donnier – Les infractions continus, Revue de science criminelle et de droit pénal comparé, nr. 4/1958, p. 749

[26] G. Vidal, J. Magnol – Cours de droit criminel et de science pénitentiaire, Paris, 1935, p. 115

[27] Tr. Pop, op. cit., p. 62

[28] C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 500

[29] V. Papadopol, D. Pavel, op. cit., p. 61

[30] V. Dongoroz – Drept penal, București, 1939, p. 311; M. Zolyneak, op. cit., p. 456

[31] V. Pasca, op. cit., p. 310

[32] V. Papadopol, notă la decizia nr. 497/1997 a C.A. București, Culegere de practică judiciară penală pe anul 1997, Holding Reporter, București, 1998, p. 9

[33] C.Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 501.

[34] V. Dongoroz, Drept penal, București, 1939, p. 311.

[35] C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 501.

[36] Joseph Louis Elzear Ortolan (1802-1873) s-a născut la Toulon ca fiu al unui judecător de pace. A studiat dreptul la Aix en Provence și Paris dobândind rapid notorietate datorită publicării lucrărilor „Explication historique des Institutes de Justitien (1827) și Histoire de la législation romaine (1828). A ținut cursuri de drept constituțional și de drept penal comparat la Universitatea din Paris.

[37] J. Ortolan – Eléments de droit pénal, tome premier, Henri Pion, Libraire Editeur, troisième édition, Paris, 1863, p. 319.

[38] V. Papadopol, D. Pavel, op. cit., p. 68.

[39] Tr. Pop, op. cit., p. 601.

[40] G. Paraschiv – Unitatea naturală de infracțiune. Reflecții, RDP nr. 4/2000, p. 72.

[41] C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 502.

[42] V. Dongoroz – Drept penal, București, 1939, p. 423; Tr. Pop, op. cit., vol. II, p. 423; I. Oancea, op. cit., p. 221; P. Bouzat, J. Pinatel – Traté de droit pénal et de criminologie, vol. I, Dalloz, Paris, 1963, p. 193; R. Pannain – Manuale di diritto penale, parte generale, Torino, 1962, p. 576.

[43] T.S. c.p., d. 1903/1968, C.D.; p. 314; T.S., s.p., d. 783/1975, C.D.,p. 329.

[44] L. Biro, M. Basarab – Curs de drept penal, partea generală, Editura didactică și pedagogică, București, 1963, p. 153; C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 503; C. Niculeanu – Despre infracțiunea deviată, Dreptul nr. 2/2002, p. 174.

[45] V. Pașca, op. cit., p. 312.

[46] M. Basarab, op. cit., vol. II, p. 92.

[47] Traian Dima – Noul Cod penal comentat, op. cit., p. 262.

[48] Pentru detalii a se vedea C. Duvac în Explicații preliminare ale noului Cod penal, op. cit., vol. I, p. 338.

[49] T.S., s.p., d. 1670/1971, RRD nr. 1/1972, p. 155

[50] C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 506

[51] C.S.J., s.p. d.p. 364/1996, Dreptul nr. 7/1997, p. 120.

[52] T.S., s.p. d.1974/1979, RRD nr. 12/1996, p. 180.

[53] T.j Cluj, d.p. 1115/1970, RRD nr. 8/1972, p. 139.

[54] C.A. Constanța, d.p. 11/1997, Dreptul nr.  6/1197, p. 117.

[55] C.A. Constanța, d.p. 238/1995, Dreptul nr. 3/1996, p. 110.

[56] T.S., s.p. D. 241/1971, R.R.D. nr. 4/1972, p. 107

[57] T. Dima, op. cit., p.263.

[58] V. Papadopol – Unitatea de rezoluție, criterii de deosebire a infracțiunii continuate de concursul de infracțiuni, RRD nr. 8/1985, p. 19.

[59] C.S.J., s.p., d.p. 364/1996, Dreptul nr. 7/1997.

[60] T.S., s.p., d. 3886/1971, RRD nr. 10/1972, p. 181

[61] T.S, c.p, d. 35/1981, RRD nr. 12/1952, p. 73.

[62] TS, s.p., d. 447/1981, RRD nr. 3/1982, p. 64: Față de numărul mare de sustrageri pe care l-au comis din vagoanele CFR, de caracterul organizat al acestor sustrageri, de folosirea unor metode identice sau asemănătoare, se învederează că inculpații au acționat în baza unei singure rezoluții infracționale.

[63] Pentru detalii, a se vedea C. Duvac – Pluralitatea de subiecți pasivi în cazul infracțiunii continuate, Dreptul nr. 7/2009, p. 119.

[64] T. Dima, op. cit., p. 266

[65] Î.C.C.J, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, d.7 din 26 mai 2014, w.w.w.scj.ro.

[66] C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 510.

[67] R. Merle, A. Vitu, op. cit., p. 401

[68] Ibidem, p. 512.

[69] C. Butiuc în Codul penal comentat, op.cit., p. 269; C. Bulai, B.N. Bulai, op.cit., p. 513; V. Pasca, op.cit., p. 319

[70] C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 514.

[71] V. Pașca, op. cit., p. 320.

[72] C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 514.

[73] V. Dongoroz – Explicații teoretice ale Codului penal român, op. cit., vol. I, p. 292.

[74] C. Duvac – Pluralitatea aparentă de infracțiuni, Universul juridic, București, 2008, p. 239.

[75] F. Dima, op. cit., p. 269; C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 515.

[76] V. Dongoroz, op.cit., p. 292

[77] C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 515.

[78] C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 516

[79] T.J. Iași, d.p. 720/1972, R.R.D. nr. 2/1973, p. 160

[80] C. Bulai, B.N. Bulai, op.cit., p. 516

[81] M. Zolyneak, op. cit., p. 456

[82] C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 516

[83] V. Papadopol în Codul penal comentat și adnotat, op. cit., p. 639

[84] M. Zolyneak, op. cit., p. 457

[85] T.S., d.î. 9/1972, p. 56, RRD nr. 5/1973, p. 91

[86] T.S., d.î. 1/1987, RRD nr. 8/1987, p. 45

[87] M. Zolyneak, op. cit., p. 452 .

[88] C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 517.

[89] J. Pradel, op. cit., p. 335.

[90] V. Papadopol – Contribuții  la studiul infracțiunii colective, RRD nr. 9/1981, p. 9.

[91] Fapta unei persoane de a săvârși în mod repetat, fără drept, acțiuni specifice exercitării profesiei de avocat, constituie o singură infracțiune prevăzută de art. 281 C.p.; în asemenea situație nu sunt aplicabile dispozițiile art. 33 lit. a sau ale art. 41 alin. 2 C.p. deoarece săvârșirea unei pluralități de acțiuni caracteristice exercitării unei anumite profesii este implicată de expresia <<exercitarea fără drept a unei profesii>> folosită în cuprinsul art. 281 din acel cod pentru a desemna elementul material al infracțiunii incriminate (T.m. București, secția a II-a penală, decizia nr. 770/1976, RRD nr. 8/77, p. 67).

[92] J. Pradel, op. cit., p. 336.

[93] M. Basarab – Drept penal, partea generală, Lumina Lex, București, 2005, p. 74.

[94] Crim., 24 mars 1944, D.A., 1944.75; 3 mars 1971, R.S.C., 1971.939

[95] R. Garraud, op.cit., p. 250.

[96] J. Pradel, op.cit., p. 336; R. Merle, A. Vitu, op. cit., p. 619.

[97] A. Boroi – Drept penal, partea generală, C.H. Beck, București, 2014, p. 238.

[98] C. Bulai, B.N. Bulai, op.cit., p. 517.

[99] T.S., C7, d. 74/1976, R.R.D. nr. 5/1977, p. 65.