Cristinel Hrițcu*

In this chapter we find analysed the types of legal offence unity, making a brief presentation of the existing definitions in the doctrine regarding these, and then analyses the features of the rules that regulate the types of legal offence unity. From their analysis we conclude that the rules regulating the legal offence unity does not have an independent character, they cannot be applied independently as the incriminating rules, but they have a secondary character, derived, complementary, being applied in connection with the incriminating rules. The opinion expressed in the Romanian doctrine is suggestive, because the character of legal offence unity results from the rule of complex incrimination, the legislator may be absolved of defining the complex offence in the general part of the Criminal Code. Then, it is presented in opposition – the natural unity and the legal unity of the offence, some pertinent solutions being motivated also with judicial practice in this matter. In the last section of this chapter is presented the legal unity and the concurrence of offences, being enumerated the criteria of difference between the two judicial institutions, but also between the forms of legal unity and the concurrence of offences.

A. Definiția unității legale de infracțiune, tipuri de unitate legală de infracțiune.

1. Noțiunile de unitate și pluralitate sunt folosite și în limbajul curent: o entitate pe care o evaluăm constituie o unitate dacă, raportând-o la o entitate de bază conchidem că trăsăturile acesteia se regăsesc o singură dată în conținutul unității pe care o evaluăm. Există pluralitate, atunci când ceea ce evaluăm constituie, dimpotrivă, în raport cu baza de evaluare, două sau mai multe unități, două sau mai multe entități[1]. Raționamentul este valabil în parte și în dreptul penal. Dacă trăsăturile esențiale ale infracțiunii – ca bază de evaluare – se regăsesc o singură dată în entitatea respectivă, atunci există o unitate de infracțiune. Dacă trăsăturile esențiale ale infracțiunii se regăsesc de mai multe ori în entitatea evaluată atunci există o pluralitate de infracțiuni.

Ideile profesorului reflectă realitatea doar într-o anumită măsură în cazul unei fapte penale, deoarece în conceptul de unitate de infracțiune, literatura de specialitate cuprinde nu doar faptele penale concrete în conținutul cărora se regăsesc o singură dată trăsăturile esențiale ale infracțiunii, ci se amplifică mult acest concept, apropiindu-se de conceptul pluralității de infracțiuni. Astfel, în conceptul de unitate de infracțiune este cuprinsă unitatea naturală și unitatea legală de infracțiune.

2. Referindu-ne la unitatea legală de infracțiune, constatăm că, în practica legislativă și în jurisprudență, problematica unității legale de infracțiune ocupă un loc important prin consecințele pe care le atrage asupra răspunderii penale a subiectului activ, dar și prin diversificarea aspectelor sub care se înfățișează. Însă legea penală română nu conține dispoziții care să clarifice conceptul de unitate legală de infracțiune și nici dispoziții care să reflecte sfera de cuprindere a acestui concept. Există doar o singură dispoziție în art. 35 N.C.p. care definește infracțiunea complexă și infracțiunea continuată ca forme de unitate legală de infracțiune, fiind descrise trăsăturile specifice ale acestora și modalitățile de sancționare, iar în art. 154 alin. (2) și (3) N.C.p., referitoare la termenele de prescripție sunt menționate infracțiunile continuă, continuată, de obicei și progresivă doar pentru a sublinia specificul cursului termenului de prescripție a răspunderii penale în aceste cazuri.

În lipsa unei definiții exprese a unității legale de infracțiune, doctrina penală română a fost destul de variată în a defini acest concept și în a-i contura sfera de cuprindere.

Unele forme de unitate legală de infracțiune au constituit obiectul analizei doctrinei penale încă din perioada antebelică. Astfel, Ioan I. Tanoviceanu[2], a propus să se renunțe la infracțiunea continuată considerând teoria continuității o teoria obscură și plină de controverse, arătând că aceasta a fost creată de practicieni în interesul apărării infractorilor, spre a-i scăpa de rigorile legii care pedepsea cu moartea a treia infracțiune. Doctrina ulterioară a respins teza formulată de Ioan I. Tanoviceanu, toți autorii admițând că infracțiunea continuată corespunde unei categorii de unitate infracțională bine delimitată.

Vintilă Dongoroz[3] a susținut că infracțiunea continuată își are originea în spiritul de îndulcire a pedepselor. Cu această teorie s-a încercat în interesul apărării infractorilor, a se înlătura pedeapsa cu moartea pentru al treilea furt însă magistrații au întors teoria în contra infractorilor, întinzând durata prescripției și făcând ca ea să înceapă de la ultimul moment și nu de la primul moment al infracțiunii continuate.

Un alt autor[4] denumea infracțiunea continuată ca infracțiune continuă improprie, sugerând ca denumirea acesteia să fie infracțiune instantanee continuată. Referindu-se la diferențierile între infracțiunea continuă și infracțiunea continuată, profesorul arăta că în cazul infracțiunilor continue, actele materiale identice sunt fără individualitate legală-penală în timp ce în cazul infracțiunilor continuate, actele materiale identice au individualitate legală-penală, fiind distincte și prin urmare o infracțiune instantanee poate deveni continuată. Profesorul Nicolae Buzea, fiind sub influența doctrinei italiene, exemplifică infracțiunea permanentă ca fiind o specie a infracțiunii continuate. Argumentele menționate au generat confuzii, făcând ca infracțiunea continuată să se confunde cu infracțiunea continuă. În perioada de referință, doctrina nu făcea distincție între unitatea naturală și unitatea legală de infracțiune, făcând trimitere doar la anumite tipuri de infracțiuni create prin voința legiuitorului, fără ca aceste concepte să fie pe deplin clarificate.

O primă clarificare a conceptului în doctrina română a făcut-o profesorul Vintilă Dongoroz, care referindu-se la modalitățile unității și pluralității de infracțiuni, a distins situațiile reale de situațiile aparente, cele de fapt de cele de drept, stabilind existența a trei tipuri de unități: tipul unității perfecte și simple (infracțiunea simplă, continuă, deviată și de obicei), tipul unității juridice și subiective, însă o pluralitate obiectivă (infracțiunile complexe, continuate și progresive) și tipul unității juridice, însă o pluralitate de rezoluții delictuoase și a mai multor acțiuni[5]. Aceleași idei au fost reluate 30 de ani mai târziu, în lucrarea Explicații Teoretice ale Codului Penal Român, unde se subliniază din nou opoziția dintre unitatea naturală și cea legală de infracțiune în raport cu factorii unificatori diferiți care operează în fiecare din aceste modalități[6]. Ulterior, doctrina română a inclus în sfera unității legale de infracțiune și infracțiunea de obicei, dând prioritate modului în care se exprimă legiuitorul în conținutul unor norme de incriminare (în viziunea majorității autorilor români).

3. La o trecere în revistă a definițiilor existente în literatura de specialitate română, conchidem că fiecare autor definește în mod specific unitatea legală de infracțiune, însă toate definițiile converg către aceeași finalitate. Astfel, unitatea legală este o creație a legiuitorului pe baza unei pluralități de fapte fiind creată de legiuitor dintr-o pluralitate de fapte și împotriva unei pluralități juridice[7].

Un alt autor[8], arată că unitatea legală de infracțiune există numai ca o creație a legii penale și se caracterizează prin reunirea în conținutul și structura uneia și aceleiași infracțiuni a două sau mai multe acțiuni sau inacțiuni ori acte care uneori pot constitui, fiecare în parte, infracțiuni de sine stătătoare, dar săvârșite împreună își pierd individualitatea proprie devenind părți strict corelate ale conținutului și structurii unei unități infracționale independente constituite prin voința legii.

Alt autor[9], arată că unitatea legală de infracțiune are la bază voința legiuitorului, pentru că aparent există o pluralitate de infracțiuni. El a înțeles să creeze o infracțiune unică din două sau mai multe acțiuni, care ar putea constitui infracțiuni distincte fie datorită legăturii existente între ele în plan material, fie datorită legăturii subiective, iar sub aspectul strict al reglementării, unitatea legală este și o problemă de tehnică legislativă.

După cum se observă, niciuna dintre definițiile formulate nu cuprinde toate trăsăturile care particularizează conceptul de unitate legală de infracțiune, astfel încât să se realizeze o diferențiere clară față de unitatea naturală de infracțiune și concursul de infracțiuni.

4. În doctrina penală, conceptul și structura unității legale de infracțiune îmbracă forme diferite, nu numai în legislațiile existente, dar și în cadrul aceleiași legislații, însă în perioade de referință diferite. Așa cum s-a arătat la începutul acestui capitol, în doctrina română interbelică, sfera unității legale de infracțiune cuprindea infracțiunea complexă, infracțiunea continuată, infracțiunea progresivă și infracțiunea de obicei, susținându-se că aceasta presupune o repetare a faptului determinat de lege[10]. Ulterior, în Tratatul de drept penal din 1939, profesorul a inclus infracțiunea de obicei (din obișnuință sau colectivă) în sfera unității naturale de infracțiune, considerând că actele repetate care formează conținutul acestei categorii de infracțiuni nu sunt unite prin voința legiuitorului, ci printr-un proces natural, adică năravul (obiceiul, îndeletnicirea) făptuitorului care și-a creat o anumită obișnuință, o tendință de a repeta faptele – aceasta devenind o trăsătură a caracterului său.

Aceleași idei au fost reluate 30 de ani mai târziu în lucrarea Explicații Teoretice ale Codului Penal Român, în care infracțiunea de obicei constituie o formă a unității naturale de infracțiune.

Doctrina ulterioară majoritară s-a îndepărtat de la caracterizarea infracțiunii de obicei ca formă a unității naturale de infracțiune, incluzând-o în sfera unității legale de infracțiune argumentând că o atare infracțiune ar putea consta și din acte care se repetă la diferite intervale de timp fără nici o legătură cu un eventual obicei sau nărav al autorului, unitatea infracțiunii de obicei nefiind asigurată de un proces natural, ci de voința legiuitorului. Ca atare, infracțiunea de obicei a fost înscrisă în sfera unității legale de infracțiune, avându-se în vedere modul în care se exprimă legiuitorul în conținutul normei de incriminare.

Astfel, Codul penal român din 1969 și noul Cod penal român din 2009 au consacrat următoarele tipuri de unitate legală de infracțiune: infracțiunea continuată, infracțiunea complexă, infracțiunea progresivă și infracțiunea de obicei (cu varianta infracțiunii de îndeletnicire), iar Codul penal din 1936 cunoștea în plus și forma infracțiunii de acțiuni sau inacțiuni repetate, acestea fiind considerate ca făcând parte din categoria infracțiunilor colective (de pildă – art. 571 din C. p. din 1936 – delictul de joc la bursă, art. 572 din C.p. din 1936 – delictul de speculă contra economiei publice)[11].

Însă sfera unității legale de infracțiune diferă nu numai în cadrul aceleiași legislații, de la o perioadă istorică la alta, ci chiar de la o legislație la alta, în aceeași perioadă de referință. De pildă, în doctrina italiană, ca formă a unității legale de infracțiune este inclusă și infracțiunea deviată, pe care legea penală română o enumeră printre formele unității naturale de infracțiune[12].

B. Trăsături ale normelor care reglementează tipurile de unitate legală de infracțiune. Controverse și contradicții.

1. Atât în literatura juridică din țara noastră cât și din alte țări, conceptul de unitate legală de infracțiune, s-a cristalizat destul de greu lipsind o unanimitate de opinii între autori cu privire la conținutul și structura conceptului, dar și cu privire la fixarea sferei de cuprindere și funcției acestei forme de unitate de infracțiune.

Unitatea de infracțiune, după cum se cunoaște, a făcut obiectul a numeroase controverse atât în practica judiciară cât și în doctrină, și ca o consecință a faptului că legea penală română nu conține prevederi care să clarifice cele două tipuri de unitate de infracțiune și nici dispoziții care să delimiteze clar sfera lor de cuprindere.

Se cunoaște faptul că în legea penală în vigoare, nu există decât o singură prevedere care reglementează unitatea de infracțiune și anume în art. 35 N.C.p., care definește infracțiunea continuată și infracțiunea complexă – ca forme ale unității legale de infracțiune – fără a defini și celelalte tipuri de unitate legală de infracțiune și lipsind orice trimitere la unitatea naturală de infracțiune.

2. Dar problema reglementării unității legale de infracțiune nu se limitează doar la a decide dacă se impune ori nu definirea conceptului ori a formelor sale într-o normă legală, ci privește și locul pe care aceasta trebuie să-l ocupe în ansamblul dispozițiilor din Codul penal, adică modul de sistematizare. Ordonarea dispozițiilor penale este necesară nu numai pentru logica internă a ansamblului de prevederi, dar și de necesitatea ca acestea să fie ușor de identificat, de cunoscut și de aplicat, adică să fie funcționale. Modul de sistematizare a dispozițiilor poate influența și ordinea în care aceste instituții sunt tratate în cursurile universitare. Din acest punct de vedere, în legea penală română, instituția unității legale de infracțiune este reglementată în cadrul dispozițiilor referitoare la infracțiune, în timp ce alte legislații o reglementează în capitolul referitor la pedeapsă (de pildă legea penală franceză sau germană), iar alte aspecte care țin de instituția unității infracțiunii sunt abordate în alte legislații în cadrul teoriei normei penale (de pildă aspectele referitoare la concursul de norme penale)[13].

Noul Cod penal din 2009, a păstrat soluția Codului penal din 1969, urmând aceeași sistematizare a instituției unității legale, în cadrul titlului referitor la infracțiune. Urmare a sugestiilor doctrinei, în noul Cod penal, s-a inversat ordinea celor două instituții respectiv pluralitatea și unitatea de infracțiuni, fiind reglementată mai întâi unitatea de infracțiune în art. 35 – 37 N.C.p. și după aceasta instituția pluralității de infracțiuni. De asemenea, nomenclatura capitolului a fost completată, acesta fiind intitulat ,,Unitatea și pluralitatea de infracțiuni” modificarea fiind argumentată în expunerea de motive prin aceea că ,,în realitate se reglementează ambele instituții”[14]. Motivarea este exagerată deoarece în realitate în acest capitol nu este reglementată în totalitate instituția unității de infracțiune, ci doar infracțiunea continuată și infracțiunea complexă ca forme ale unității legale de infracțiune. Probabil că soluția legislativă aleasă de legiuitor a avut în vedere și forța tradiției, impunându-se păstrarea unei anumite continuități cu trecutul în sistematizarea dispozițiilor penale.

3. În doctrină s-a afirmat că dispozițiile Codului penal (n.n. Codul penal din 1968) nu reglementează întreaga materie a unității de infracțiune, ci doar cazul acelor situații oarecum îndoielnice care aveau nevoie de o precisă caracterizare.[15]

Ca atare, s-a observat că normele enumerate în art. 35 alin. (1) și (2) N.C.p., deși nu constituie norme de incriminare propriu-zise, acestea constituie însă norme penale care însă fac parte din categoria celor care precizează sensul atribuit de lege diferitelor expresii și diferiților termeni. Această categorie de norme nu are caracter autonom, regulile respective nu se pot aplica de sine stătător ca normele de incriminare, ci ele au caracter secundar, derivat, complementar, fiind aplicate în legătură sau alături de normele de incriminare[16]. Aceste norme nu cuprind reguli de conduită impuse de autoritatea publică; cu privire la ele nu apare necesitatea de a deosebi existența unei structuri după tipul regulii de conduită componentă a normei de incriminare, ci ele intră, sub o formă sau alta, în structura acestor norme, explicând conținutul lor, arătând limitele lor de aplicare ori reglementând diferitele ipostaze în care se pot afla persoanele care au încălcat norma ori acțiunile (inacțiunile) desfășurate de acestea[17]. Alături de normele din partea specială există și norme care precizează sfera de aplicare a acestora sau disciplinează aplicarea lor. Astfel de norme sunt și cele care reglementează unitatea legală de infracțiune, respectiv art. 35-37 N.C.p. În doctrină, astfel de norme poartă denumirea de norme integratoare, fiind prezentate în antiteză cu normele de incriminare[18]. Normele integratoare sunt norme care nu impun o anumită conduită subiecților și nu instituie sancțiuni, menirea lor fiind aceea de a facilita aplicarea normelor de incriminare. Ele mai sunt numite și norme de gradul II.

S-a semnalat că, în procesul de aplicare a legii penale, fapta concretă se confruntă doar cu norma de incriminare a infracțiunii complexe și nu cu norma generală prevăzută în art. 35 alin. (2) N.C.p., în timp ce la infracțiunea continuată după confruntarea faptei concrete cu norma de incriminare, aceasta se confruntă și cu norma cu caracter general din art. 35 alin. (1) N.C.p.

Astfel, în ipoteza infracțiunii complexe, caracterul de unitate legală, rezultă din norma de incriminare a acestui tip de unitate legală de infracțiune. Această particularitate a infracțiunii complexe a determinat doctrina să afirme că ,,în măsura în care acest caracter rezultă din normă, legiuitorul poate să se dispenseze de a mai defini în partea generală conținutul unității legale în modalitatea respectivă[19]. Astfel infracțiunea complexă rezultând din modul de descriere a faptei incriminate, legiuitorul ar putea să se lipsească de definiția legală din art. 35 alin. (2) N.C.p.

Dezvoltând sugestia autorului, opinăm că aceasta necesită anumite reflecții și ar putea fi argumentată atât cu referințe din dreptul comparat, dar și cu referințe din dreptul nostru tradițional.

Astfel, în Codul penal italian (în vigoare din 1931), art. 84 care reglementează infracțiunea complexă, a fost introdus în dispozițiile legii penale ca urmare a propunerilor doctrinei. Până la reglementarea explicită a acestei instituții, legea penală nu conținea o definiție explicită a infracțiunii complexe deși doctrina și jurisprudența italiană nu au avut niciodată îndoieli cu privire la conceptul de infracțiune complexă, însă datorită specificului acestui tip de unitate legală de infracțiune, aceasta putea fi considerată o normă specială în raport cu infracțiunile componente, urmând a fi incidente regulile principiului specialității (art. 15 C.p. italian)

Proiectele de Cod penal din Italia, respectiv proiectul Grosso, Proiectul Pagliari și Proiectul Nordio, nu conțineau vreo prevedere cu caracter general cu privire la infracțiunea complexă.

În prezent, în literatura de specialitate italiană, se susține că este inutil să se mențină dispozițiile art. 84 C.p. care definește conceptul de infracțiune complexă, curentul aboliționist fiind îmbrățișat de unele manuale universitare recent publicate[20]. De asemenea, nici Codul penal german, nici Codul penal francez sau codul penal spaniol nu conțin prevederi similare cu cele ale art. 84 din Codul penal italian ori art. 35 alin. (2) din noul Cod penal român, revenindu-i astfel doctrinei, rolul de a defini și a contura sfera de cuprindere a acestui concept.

Din punct de vedere al dreptului tradițional, conchidem că nici Codul penal din 1864 ori Codul penal din 1936, nu defineau infracțiunea complexă, deși această formă a unității legale de infracțiune era cunoscută în  doctrină și aplicată în jurisprudență[21], în ambele coduri fiind incriminate diferite infracțiuni complexe. Nici chiar după introducerea în art. 107 din Codul penal din 1936 a conceptului de infracțiune continuată, nu a fost definită explicit infracțiunea complexă, ceea ce denotă faptul că deși conceptul nu era definit în legea penală, acest fapt nu a creat îndoieli cu privire la sfera de cuprindere a acestuia. Ca atare, în activitatea practică se utiliza noțiunea de infracțiune complexă chiar fără a fi reglementat în mod explicit. Datorită acestor argumente, ne întrebăm dacă este imperativ necesar ca legiuitorul să definească în mod expres această formă a unității legale de infracțiune sau dacă este într-adevăr utilă definirea conceptului doar pentru a completa în mod formal sistemul de concepte cu care operează dreptul penal și în vederea respectării principiului previzibilității legii penale.

4. Tot din norma de incriminare rezultă caracterul de unitate legală a infracțiunii de obicei a cărei model legal de incriminare prevede în mod expres cerința repetării. De pildă, infracțiunea de nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului – prevăzută în art. 379 alin. (2) N.C.p. – este infracțiune de obicei, aceasta rezultând în mod explicit din norma de incriminare care prevede cerința repetării. În această situație, textul de incriminare se aplică autonom, fără să fie necesară referirea la definiția legală a infracțiunii de obicei, care de altfel nici nu există.

În doctrină, infracțiunea complexă și infracțiunea de obicei care cuprinde cerința repetării sunt sistematizate în modelul legal unificat de incriminare explicit[22], fiind prezentate în antiteză cu modelul legal simplu de incriminare explicit și modelul legal compus de incriminare explicit.

Nu același lucru se poate afirma și în legătură cu infracțiunea continuată – ca formă a unității legale de infracțiune – unde definirea explicită a conceptului este absolut necesară deoarece trăsăturile acesteia nu rezultă din norma de incriminare a unei infracțiuni, ci numai prin referire la definiția legală generală din art. 35 alin. (1) N.C.p.. Ca atare, legiuitorul penal nu poate renunța la definirea acestui concept. Această formă a unității legale de infracțiune ar putea constitui un model legal compus de incriminare explicit.

La fel, pentru cea de-a doua formă a infracțiunii de obicei, respectiv infracțiunea de obicei, în care cerința repetării nu rezultă explicit din norma de incriminare, ci implicit (de pildă, infracțiunea de exercitarea fără drept a unei profesii sau activități, prevăzută în art. 348 N.C.p.) se impune definirea explicită în partea generală a Codului penal, a caracterului repetat al infracțiunii de obicei în conținutul normei de incriminare. Deoarece actele materiale componente infracțiunii de obicei, nu au valență infracțională proprie – comparativ cu celelalte forme ale unității legale de infracțiune – constatăm că normele de incriminare ale infracțiunilor de obicei, consacră caracterul de drept sancționator al dreptului penal (norme care asigură o sancționare mai aspră a unor reguli de comportare din alte domenii de relații sociale), în timp ce normele de incriminare a celorlalte tipuri de unitate legală de infracțiune consacră caracterul normativ al dreptului penal (norme care sancționează fapte grave contra unor valori care nu sunt ocrotite decât prin normele penale).

În privința normelor de incriminare ale infracțiunilor de obicei, se observă că acestea constituie o excepție de la modalitatea tipică de legiferare a normelor penale, deoarece la un examen sumar al textelor de incriminare prevăzute în Codul penal și în legile speciale cu dispoziții penale , constatăm că legiuitorul a incriminat ca infracțiuni doar fapte singulare și ca excepție a prevăzut cerința repetării sau a comiterii actelor în mod obișnuit sau ca îndeletnicire. De multe ori norma de incriminare este mai exigentă, nefiind suficientă repetarea actului, ci cere în plus ca actele materiale succesive să fie comise în mod obișnuit ori ca îndeletnicire.

De asemenea, se constată că toate normele de incriminare din Codul penal și din legile speciale cu dispoziții penale săvârșite cu forma de vinovăție ,,intenție” pot fi incidente în cazul infracțiunii continuate (cu excepția infracțiunilor de obicei și a infracțiunilor de omor), aceasta având o sferă de aplicabilitate mai largă comparativ cu celelalte forme ale unității legale de infracțiune.

Din punct de vedere al evoluției, constatăm că în procesul de legiferare și-au făcut apariția pentru prima dată normele de incriminare ale unității naturale de infracțiune și abia ulterior, legiuitorul constatând necesitatea unificării, a procedat la edictarea normelor de incriminare care fac parte din sfera unității legale de infracțiune. Din punct de vedere al apariției unității legale de infracțiune trebuie să avem în vedere două aspecte ale aceleiași noțiuni: unitatea legală privită ca o sumă de infracțiuni care sunt comise de aceeași persoană și unitatea legală de infracțiune privită ca și concept juridic. Cu privire la prima accepțiune este evident că aceasta este la fel de veche ca și infracțiunea, însă din punct de vedere juridic unitatea legală de infracțiune a fost conceptualizată mult mai târziu.

Faptul că aceeași infracțiune poate constitui fie unitate naturală fie unitate legală de infracțiune, în funcție de condițiile concrete de realizare, nu constituie un non sens, ci exprimă tocmai aptitudinea normei juridice de a caracteriza, cu aceeași valență juridică aspecte concrete diferențiate.

În privința raportului între norma generală și norma de incriminare a infracțiunii complexe, comparativ cu infracțiunea continuată se conchide că la infracțiunea complexă norma din partea generală a Codului penal preexistă normelor de incriminare a infracțiunilor complexe, constituind un model (tipar) de incriminare, care trebuie să îndeplinească toate cerințele normei de sine stătătoare. În schimb, la infracțiunea continuată, norma de incriminare din partea specială preexistă definiției legale a conceptului. La fel, modalitatea concretă de comitere a infracțiunii continuate are în vedere norma din partea generală respectiv art. 35 alin. (1) N.C.p., în timp ce modalitatea concretă de comitere a infracțiunilor complexe se face prin raportare la normele din partea specială a Codului penal.

O altă caracteristică a normelor generale care reglementează infracțiunea complexă este caracterul de stabilitate al conceptului, majoritatea legislațiilor definind conceptul într-un mod aproape identic. În schimb, normele generale care reglementează infracțiunea continuată sunt mai dinamice , existând diferențe de concept de la o legislație la alta și în diferite perioade istorice corespunzătoare. Acest fapt ar putea constitui pentru legiuitor o necesitate în reglementarea explicită a conceptului de infracțiune continuată indiferent de perioada istorică sau de aria geografică.

5. Cu privire la o altă formă a unității legale de infracțiune, respectiv infracțiunea progresivă, deoarece unificarea treptelor autonome diferite de realizare a infracțiunii, nu aparține proceselor naturale, ci voinței implicite unificatoare a legiuitorului și în această ipoteză, norma de incriminare are un rol preponderent. În doctrina penală, s-a arătat că infracțiunea progresivă face parte din modelul unificat implicit de incriminare[23].

Din punct de vedere al elementelor care se regăsesc în structura normelor ce reglementează unitatea legală de infracțiune, constatăm că normele care incriminează infracțiuni complexe și infracțiuni progresive sunt norme incomplete, având caracter de norme de referire în raport cu norma complinitoare (infracțiunea absorbită în ipoteza infracțiunii complexe și infracțiunea de bază în cazul infracțiunii progresive).

În cazul infracțiunii complexe, caracterul de norme de referire derivă din trăsăturile normei de incriminare a infracțiunii complexe, respectiv caracterul determinat-determinabil al infracțiunii absorbite (împreună cu caracterul legal și de reunire al complexității), același caracter determinat al infracțiunii de bază existând și în cazul infracțiunii progresive. În cazul infracțiunilor progresive, atât infracțiunea de bază cât și infracțiunea finală fac parte din titlul referitor la infracțiunile contra persoanei având același obiect juridic, însă în cazul infracțiunii complexe, obiectul juridic principal și secundar pot fi diferite, dar această diferențiere nu exclude ca infracțiunea progresivă să se formeze după același mecanism care creează și infracțiunea complexă prin absorbire: la ambele forme există o infracțiune de bază la care se adaugă fie un element supraordonat (ca în cazul infracțiunii complexe) și o împrejurare exterioară acțiunii, independentă de voința agentului, care determină amplificarea rezultatului inițial.

Ca atare, trăsăturile variate ale normelor de incriminare care reglementează unitatea legală de infracțiune, a determinat legiuitorul în definirea explicită doar a tipurilor de unitate legală în care normele de incriminare din partea specială a Codului penal nu au un rol exclusiv și preponderent. Acolo unde trăsăturile tipului de unitate legală nu rezultă în mod explicit din norma de incriminare, legiuitorul a creat norme complinitoare în partea generală a Codului Penal, care completează normele din partea specială. În altă ordine de idei, cele două forme de unitate legală reglementate expres, constituie o excepție de la instituția concursului de infracțiuni. Întrucât excepțiile sunt de strictă interpretare, legiuitorul a simțit nevoia reglementării acestora în mod explicit.

Bineînțeles că în spiritul respectării principiului previzibilității legii penale, ar fi fost de dorit ca legiuitorul să se facă bine înțeles în definirea fiecărui tip de unitate legală de infracțiune, definițiile normative ale acestor forme de unitate infracțională, fiind utile pentru a completa cel puțin în mod formal sistemul, dar și pentru aceea că, prin definirea explicită a conceptelor se permite o rezolvare mai consecventă a unor eventuale disfuncții ce ar putea să apară în aplicarea normelor penale. Totuși legiuitorul român a înțeles să reglementeze în partea generală a Codului penal doar tipurile de unitate legală de infracțiune „care aveau nevoie de o precisă caracterizare” motiv pentru care a fost necesară edictarea de norme complinitoare în art. 35 alin. (1) și (2) N.C.p., care să definească conceptele de infracțiune continuată și infracțiune complexă.

C. Unitatea naturală și unitatea legală de infracțiune.

A situa fiecare infracțiune concretă într-una dintre cele două forme ale unității de infracțiune căreia i se adaptează, reprezintă una dintre cerințele aplicării corecte a legii penale, cerință care fiind îmbinată cu alte elemente de structurare infracțională, stabilește fizionomia juridică a faptei săvârșite determinând durata ori cuantumul sancțiunii aplicate. Ca atare, întrucât orice infracțiune concretă este expresia materială a unei forme de unitate infracțională (naturală sau legală), este important de clarificat criteriile de distincție între cele două forme de unitate de infracțiune.

În ceea ce privește unitatea naturală de infracțiune, specific acesteia este existența unor procese naturale care determină caracterul unitar al actului sau al ansamblului de acte săvârșite de făptuitor în realizarea unei singure urmări socialmente periculoase și cu o singură poziție subiectivă. Astfel, am putea identifica mai multe situații posibile în care se poate vorbi de existența unei unități naturale de infracțiune.[24]

Aceste procese ar putea consta dintr-un singur act ori impuls la acțiune (de pildă lovirea prin simpla ridicare a mâinii). În această ipoteză factorul care conferă unitate infracțională este însuși actul fizic, mișcarea unică musculară de la baza actului (criteriul fiziologic de identificare a unității naturale de infracțiune) precum și rezoluția unică, iar norma juridică nu are o contribuție unificatoare, ci oferă haină juridică corespunzătoare unui conținut care este unic prin natura sa.

Celelalte ipoteze au în vedere diferite procese care constau în existența mai multor acte respectiv:

1. Mai multe acte neomogene ale făptuitorului, fiecare în parte fără vreo relevanță penală autonomă, constituind trepte de realizare ale actului final (de pildă făptuitorul urmărește victima, se apropie de ea și îi bagă mâna în buzunar), săvârșind mai multe acte fizice neomogene, însă infracțiunea va fi unică. În această situație, unitatea infracțiunii este asigurată atât de similitudinea actelor fizice realizate, de factorul de unitate de scop al actelor multiple cât și de progresivitatea diferitelor acte nerelevante penal care se produc neîntrerupt până la finalizarea actului. În această situație, scopul are semnificația de factor unificator al actelor multiple. Această pluralitate de acte nerelevante penal poate caracteriza unitatea naturală atât în forma simplă cât și în tipurile de unitate deviată sau continuă. Doctrina penală română[25] denumește acest proces integrator o unitate în cadrul unei pluralități interne de acte.

2. O altă ipoteză de unitate naturală de infracțiune există în situația mai multor acte fizice identice între ele care deși au izolat relevanță penală, fiecare în parte nu a reușit să producă rezultatul aflat în reprezentarea făptuitorului (faptele apar ca încercări repetate de a produce un rezultat determinat, de pildă absorbirea actelor de participație în forma mai gravă sau existența mai multor acte de tentativă la infracțiune, când se desfășoară neîntrerupt sau la o distanță rațională de timp, pentru a nu fi exclusă unitatea naturală de infracțiune). În această situație, pluralitatea de acte apare ca unificată natural atât prin identitatea actului fizic, material cât și prin scopul urmărit[26].

3. Tot unitate naturală de infracțiune există și în ipoteza unor acte fizice repetate consumate, fiecare cu relevanță juridică proprie, dar în vederea realizării unui rezultat mai grav. În această ipoteză, distingem două aspecte:

– când pluralitatea de acte este constituită din mai multe categorii de acte, fiecare cu relevanță penală proprie și care deși diferite, conduc la atingerea aceleiași valori sociale (de pildă, autorul pentru a ucide victima o lovește, apoi îi produce vătămări corporale, după care o ucide). În această ipoteză există o complexitate naturală, fiecare  din actele făptuitorului constituie, în concepția doctrinei[27], acte de executare calificate, adică acte care au un dublu rol. Pe de o parte, fiecare act este incriminat distinct de legea penală, având relevanță penală proprie, constituind infracțiune de sine stătătoare, iar pe de altă parte acesta constituie actul de executare a unei infracțiuni mai grave, căpătând calificarea alternativă de acte de executare ale acesteia (tentativă calificată). În ipoteza în care rezultatul mai grav se produce, actele anterioare sunt absorbite ca acte de executare în infracțiunea consumată. Dacă rezultatul nu se produce, acestea își redobândesc autonomia. În această ipoteză, factorul unificator îl constituie scopul urmărit de făptuitor.

– când pluralitatea de acte este constituită din acte neomogene, fiecare cu relevanță penală proprie, dar care aduc atingere unor valori sociale distincte (de pildă autorul sustrage o armă și apoi comite un omor). În acest caz, scopul urmărit de autor nu mai servește ca factor unificator, ci va exista o pluralitate de infracțiuni (conexitate etiologică).

4. O altă ipoteză în care există unitatea naturală de infracțiune este contextualitatea. (pluralitatea de acte identice, omogene, într-o unitate de timp și de loc, fiecare cu relevanță penală proprie, atunci când acestea au loc neîntrerupt și cu aceeași ocazie, ca și cum toate acestea ar fi comise cu o unică respirație).

În cadrul contextualității distingem mai multe situații:

– când actele repetate identice sunt îndreptate spre aceeași victimă sau asupra unor lucruri ce aparțin aceleiași persoane (subiect pasiv este aceeași persoană). Factorul unificator nu este unitatea de act a făptuitorului întrucât ne aflăm în fața mai multor acte și nici unitatea de scop întrucât autorul nu acționează în vederea atingerii unei finalități diferite de aceea pe care o presupune rezoluția inițială și nici numai contextualitatea deoarece aceasta ar putea unifica și acte îndreptate împotriva unor bunuri aparținând unor subiecți pasivi diferiți.

În această situație, factorul unificator ar fi pe lângă contextualitate și voința autorului de a face mai pregnant actul său. Repetarea actului scoate în evidență voința autorului de a da o anumită direcție și intensitate contracției musculare, dorind să-i imprime faptei un caracter mai grav și mai hotărât, amplificând conținutul actului prin repetare ca și cum un act unic nu l-ar satisface.

– când actele repetate săvârșite nemijlocit și cu aceeași ocazie, sunt îndreptate împotriva unor persoane diferite. În această situație, soluția justă este aceea a abandonării unității naturale de infracțiune reținându-se un concurs real de infracțiuni, deoarece în raport cu fiecare victimă autorul ia o rezoluție delictuoasă distinctă. Contextualitatea nu constituie factorul unificator, ci necesitatea care impune o poziție psihică autonomă în raport cu fiecare victimă[28].

– când actele repetate comise cu aceeași ocazie și neîntrerupt privesc lucruri ce aparțin unor persoane diferite. În această ipoteză, există autori (Matei Basarab, Narcis Giurgiu, Florin Streteanu, Gavril Paraschiv) care îmbrățișează soluția concursului real de infracțiuni (soluție identică cu aceea a pluralității de subiecți pasivi), însă s-a exprimat și părerea existenței unității naturale de infracțiune (Ioan Tanoviceanu, Vintilă Dongoroz, Constantin Mitrache, Vasile Papadopol, Costică Bulai, George Antoniu). În privința acestei ultimei soluții, s-a argumentat că pe ecranul conștiinței subiectului activ, ceea ce apare este lucrul, tendința de a acționa asupra obiectului, persoana proprietarului fiindu-i indiferentă chiar dacă ar fi cunoscută. Agentul acționează cu o intenție unică de pradă, iar acesta acționează asupra unei pluralități de obiecte materiale și nu asupra unei pluralități de obiecte juridice.

– când actele repetate săvârșite concomitent, deși nu sunt identice sunt substituibile între ele, sunt fungibile, având absolut aceeași semnificație (este cazul modalităților alternative de existență a elementului material al laturii obiective). În această situație, dacă actele fungibile aduc atingere aceleiași persoane sau bun va exista o unitate naturală simplă de infracțiune. Dacă va fi o pluralitate de proprietari ai lucrurilor, soluția este unitatea naturală simplă de infracțiune, iar dacă sunt subiecți pasivi multipli va fi o pluralitate de infracțiuni.

În doctrină[29] s-a arătat că pentru a distinge unitatea de pluralitatea de infracțiuni, este necesară să se facă distincția între acțiune – ca element al infracțiunii, pe de o parte și act – ca parte componentă a acțiunii, pe de altă parte. Astfel, acțiunea interzisă de lege se poate realiza, fie printr-un singur act fie prin mai multe acte materiale care apar ca elemente ale acțiunii interzise, având trăsăturile fie ale unor acte de pregătire fie ale actelor de executare. În cazul actelor de executare, elementul material al infracțiunii este constituit fie dintr-o singură acțiune – în cazul formei tipice a infracțiunii – fie aceasta este constituită din mai multe acte de executare repetate, care apar ca și părți componente ale acțiunii. Astfel că, pentru a distinge în mod corect dacă o pluralitate de acte materiale constituie un concurs de infracțiuni sau o unitate naturală sau legală de infracțiune, organele judiciare trebuie să analizeze dacă între acestea există sau nu vreo legătură, iar în caz afirmativ să identifice caracterul legăturii. Astfel că, în ipoteza infracțiunii simple constituită dintr-o pluralitate de acte, săvârșite neîntrerupt și cu aceeași ocazie (contextualitate), dar și în ipoteza infracțiunii continuate, actele sunt unite printr-o rezoluție delictuoasă unică, acesta fiind elementul esențial de distincție între contextualitate ca formă a unității simple de infracțiune și infracțiune continuată – pe de o parte – și concursul de infracțiuni, pe de altă parte. Întrucât însă unitatea de rezoluție caracterizează deopotrivă infracțiunea simplă și infracțiunea continuată, acest criteriu este inoperant pentru delimitarea lor[30], fiind necesar a se apela la criterii obiective, unul dintre acestea fiind comiterea actelor deodată, în aceeași împrejurare, fără intervale între ele. În ipoteza în care actele de executare sunt comise la diferite intervale de timp și chiar în împrejurări schimbate (în baza aceleiași rezoluții infracționale) și împotriva aceluiași subiect pasiv, există infracțiune continuată, iar în ipoteza în care acestea sunt comise în aceiași împrejurare și fără intervale de timp între ele, există unitate naturală de infracțiune (infracțiune simplă colectivă), relevante fiind astfel mai multe hotărâri definitive pronunțate sub imperiul Codului penal din 1968. Astfel, pretinderea și primirea de mai multe ori, la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții, a unor sume de bani, de către persoana care lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar, pentru a-l determina să facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu, constând în aprobarea unei cereri de angajare, constituie infracțiunea de trafic de influență în forma continuată, prevăzută în art. 257 alin. (1) C.p., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același cod[31]. Într-o altă speță s-a decis că împrejurarea în care inculpatul a pătruns într-o unitate service, având astfel reprezentarea că autoturismul din care a încercat să sustragă radiocasetofonul care aparține altei persoane decât unității căreia i-a sustras patru anvelope, nu constituie un argument pentru a încadra cele două acte materiale într-un concurs de infracțiuni ori într-o infracțiune continuată de furt, deoarece din momentul pătrunderii inculpatul a desfășurat o singură activitate, nefiind posibilă o disociere în timp a actelor sale. În acest caz, întrucât intervalul de timp dintre acțiuni este prea mic, există o singură infracțiune sub forma unității naturale, avându-se în vedere și faptul că în cazul infracțiunilor contra patrimoniului, nu are relevanță sub aspectul încadrării juridice, faptul că în același timp și loc sunt sustrase bunuri din patrimonii diferite.[32]

Distincția corectă între unitatea naturală și infracțiunea continuată – ca formă a unității legale de infracțiune – este importantă nu doar din punct de vedere al tratamentului sancționator al infracțiunii continuate, ci și din punct de vedere al dreptului procedural, întrucât reținerea sau, după caz, înlăturarea dispozițiilor art. 41 alin. (2) C.p.(din 1968) referitoare la infracțiunea continuată privește încadrarea juridică a faptei și, în consecință, atrage incidența prevederilor art. 334 C.p.p. care reglementează schimbarea încadrării juridice[33] (n.n. – art. 386 N.C.p.p.).

Este de menționat că în cazul infracțiunilor contra persoanei, unicitatea subiectului pasiv constituie o condiție pentru existența unității naturale de infracțiune. Chiar în ipoteza în care actele de lovire sau de violență au fost comise în aceeași împrejurare, în aceleași timp și cu aceeași ocazie față de două sau mai multe persoane, acestea nu mai constituie o infracțiune simplă, ci formează un concurs de infracțiuni.

După cum am arătat în acest subcapitol, în cazul infracțiunilor contra patrimoniului, pluralitatea subiecților pasivi nu constituie un impediment pentru constituirea unității naturale de infracțiune (în concepția doctrinei majoritare), argumentându-se că valoarea socială ocrotită este aceeași , iar pluralitatea de subiecți pasivi nu afectează unitatea naturală de infracțiune, fiindcă nu dă naștere unor relații de apărare socială diferite, aceasta nefiind afectată nici de diversitatea obiectului material al infracțiunii.

Însă unitatea de obiect juridic constituie o condiție de existență atât în cazul unității naturale de infracțiune cât și în cazul infracțiunii continuate.

În doctrina română[34], unitatea naturală de infracțiune a fost sistematizată în trei categorii, în funcție de procesele care o constituie. Astfel, există o unitate naturală pură sau propriu-zisă, atunci când autorul acționând cu o formă unică de vinovăție săvârșește o acțiune (inacțiune) unică, cu o singură contracție musculară, care se epuizează instantaneu, producând o unică urmare imediată asupra obiectului material aflat în reprezentarea făptuitorului, apoi există o unitate naturală alterată – fie prin aceea că acțiunea nu se epuizează instantaneu, ci prin natura ei durează în timp, luând forma infracțiunii continue, fie prin aceea că urmarea imediată se răsfrânge asupra altui obiect material decât cel aflat în reprezentarea făptuitorului, când tentativa asupra obiectului material avut în reprezentarea făptuitorului nu este pedepsibilă (infracțiunea deviată) sau când fapta consumată din culpă asupra obiectului material lezat efectiv nu se pedepsește – în cazul respectiv existând un concurs de infracțiuni.

Există și o formă improprie a unității naturale de infracțiune, atunci când acțiunea unică (ce se epuizează instantaneu, provocând o urmare unică imediată și este comisă cu o formă unică de vinovăție) este compusă din acte repetate asupra aceluiași obiect material sau asupra unor obiecte materiale diferite, în condițiile contextualității. Caracterul impropriu îl dobândește unitatea naturală de infracțiune în mod nelimitat adică în raport cu orice obiect material (lucruri sau persoane) când actele repetate se realizează asupra aceluiași obiect (aplică mai multe lovituri aceleiași victime ori lovește cu ciocanul de mai multe ori pentru a putea distruge aceeași statuie) și numai limitat (în concepția doctrinei majoritare)[35], când este vorba de acțiuni repetate asupra mai multor obiecte materiale, deoarece acțiunile repetate cu aceeași ocazie și neîntrerupt, asupra unor persoane diferite (spre deosebire de lucruri) vor constitui întotdeauna un concurs de infracțiuni și nu o unitate naturală de infracțiune.

La o trecere în revistă a formelor pe care le îmbracă unitatea naturală de infracțiune și a criteriilor de diferențiere enunțate, constatăm că este destul de dificil de a identifica un criteriu de diferențiere între cele două forme de unitate de infracțiune, în ipotezele în care elementul material este multiplu și, chiar denumirea de unitate naturală de infracțiune este exagerată deoarece doar în parte elementul unificator din cadrul unității naturale de infracțiune rezultă din natura lucrului sau din materialitatea actului.

Pe de altă parte, nu trebuie ignorat nici criteriul normativ, deoarece cu ajutorul acestuia, constatăm existența unei infracțiuni determinate, raportând situația de fapt la norma de incriminare. Astfel că orice complex de date ale realității constituie unitate sau pluralitate numai raportat la norma de incriminare de referință, rezultând că elementul normativ este prezent în toate formele de unitate de infracțiune (chiar dacă are contribuții diferite în raport cu fiecare modalitate de unitate).

Ca atare, este destul de dificil de identificat ce anume caracterizează conținutul unității de infracțiune față de alte concepte, din punct de vedere normativ, deoarece în toate cazurile există o normă de incriminare unică sau mai multe norme de incriminare incidente.

Astfel, în cazul unității naturale de infracțiune, deși rolul normei de incriminare nu poate fi negat, ceea ce conferă acest caracter acestei fapte concrete este manifestarea unică sau repetată, declanșată de anumite procese naturale (contracții naturale, impuls la acțiune) și unitatea subiectivă, conferind unitate întregului ansamblu. În cazul unității legale de infracțiune există o pluralitate de unități naturale[36] unificate prin voința legiuitorului într-o normă de incriminare.

Pe de altă parte, este de remarcat rolul diferit pe care îl are norma de incriminare în ceea ce privește cele două forme de unitate de infracțiune. Astfel, în cazul unității naturale de infracțiune, norma de incriminare doar constată și consacră unitatea naturală a actelor componente (unitate preexistentă normei) sau evidențiază existența unei pluralități de procese naturale (în cazul contextualității) unite obiectiv, pe când în cazul unității legale, norma de incriminare dă naștere, creează unitatea legală de infracțiune (unitatea juridică este ulterioară normelor ce o compun).

Astfel, dacă în cazul unității naturale de infracțiune, norma de incriminare are un singur rol – acela de a institui cadrul juridic de existență a unor acte singulare ori plurale, cu relevanță penală (fapta concretă se raportează la un model legal de incriminare) – unitatea internă a faptelor datorându-se unor procese naturale străine normei – în cazul unității legale, norma penală pe lângă rolul menționat, îl are și pe acela de a constitui caracterului unitar al ansamblului de unități naturale[37]. Astfel, criteriul normativ nu este suficient pentru diferențierea modalităților unităților naturale de infracțiune, urmând ca aceste criterii de diferențiere să fie cele naturale. Însă, chiar factorul natural, nu are decât un rol preponderent și nu exclusiv, în ipoteza unității naturale de infracțiune, deoarece în situația contextualității/alternativității operează și alți factori extranaturali respectiv evaluarea normativă sau interpretativă (cea efectuată de doctrină sau de organul judiciar și care este extinsă și la alte ipoteze prin adăugarea unor temeiuri raționale ce întregesc procesele naturale).

În concepția doctrinei germane, chiar în cazul unității naturale de infracțiune (caracterizată prin acte omogene, toate executate neîntrerupt, unitate de voință și care după experiența de viață apar ca o unică acțiune) o importanță hotărâtoare o are tot norma de incriminare, deoarece unitatea de acțiune presupune o evaluare normativă, o dimensiune normativă[38]. În aceeași situație este și unitatea naturală de infracțiune, formată dintr-o pluralitate de acte neomogene, strâns legate între ele, fiecare constituind o treaptă de realizare a actului final.

De asemenea, în cazul unității legale de infracțiune, deși predomină factorul normativ, nu se exclude factorul natural (de pildă legătura de la mijloc la scop în cazul infracțiunilor absorbite și care compun infracțiunea complexă).

Ca atare, dacă admitem că orice complex de date ale realității constituie unitate sau pluralitate de infracțiune, numai raportat la norma de incriminare, deducem că elementul normativ este prezent în toate formele de unitate de infracțiune, însă norma de incriminare are contribuții diferite în raport cu fiecare dintre cele două forme ale unității de infracțiune.

D. Unitatea legală și concursul de infracțiuni.

1. Ambele instituții penale au ca fundament existența mai multor infracțiuni, cu deosebirea că instituția concursului de infracțiuni presupune o pluralitate de infracțiuni autonome care ar trebui să atragă o răspundere penală multiplă a subiectului activ, dacă nu ar exista posibilitatea aplicării unei singure sancțiuni pentru toată pluralitatea. Concursul de infracțiuni se compune dintr-o pluralitate externă, caracterizată prin însumarea unităților, în timp ce unitatea legală de infracțiune se constituie dintr-o pluralitate internă – o pluralitate caracterizată prin diversificarea în interiorul unității a unor elemente din care aceasta se compune.

Astfel că unitatea legală de infracțiune este o unitate constituită pe seama reunirii unor infracțiuni care pot exista autonom și în mod natural, însă datorită legăturilor obiective și subiective existente între ele, legiuitorul le reunește într-o infracțiune distinctă. În lipsa voinței legiuitorului, infracțiunile ar fi autonome, constituind o pluralitate de infracțiuni (este cazul infracțiunilor complexe și continuate). În cazul infracțiunilor de obicei, întrucât în această ipoteză unitatea legală este rezultatul reunirii în conținutul și structura juridică a aceleiași infracțiuni, a mai multor acțiuni sau inacțiuni, care nu prezintă relevanță penală proprie, însă prin repetarea lor de un număr semnificativ de ori, acestea dobândesc un pericol social ridicat ce necesită intervenția legiuitorului, în ipoteza în care legea penală nu ar reuni aceste acțiuni sau inacțiuni, ele rămân simple acte nerelevante penal.

Astfel unitatea legală de infracțiune (respectiv cele două forme reglementate explicit în Codul penal), în lipsa voinței legiuitorului de a crea această unitate juridică de infracțiune, ar constitui o pluralitate de infracțiuni, urmând a se aplica câte o pedeapsă pentru fiecare infracțiune componentă a pluralității, conform art. 39 și 40 N.C.p.. Ca atare, cele două forme explicite, constituie o derogare de la instituția pluralității de infracțiuni, aceste forme de unitate legală de infracțiune constituind însă și o pluralitate aparentă de infracțiune.

Astfel metaforic se poate afirma că unitatea legală de infracțiune și concursul de infracțiuni, constituie două fețe ale aceluiași obiect constituit din mai multe infracțiuni: o parte a obiectului constituie pluralitatea de infracțiuni și cealaltă față a obiectului constituie unitatea legală creată de legiuitor. Însă pentru a reliefa trăsăturile distinctive ce particularizează ambele instituții, este necesar ca acestea să fie tratate separat pentru fiecare tip de unitate legală de infracțiune, respectiv concurs de infracțiuni.

2. Cu privire la delimitarea între infracțiunea complexă și concursul de infracțiuni, în doctrină[39] s-a arătat că delimitarea se face după următoarele criterii: caracterul necesar al absorbției, caracterul determinat/determinabil al infracțiunii absorbite și gradul de pericol social al infracțiunii absorbite/absorbante. Cu privire la caracterul necesar al absorbției, pentru a exista infracțiune complexă trebuie ca în conținutul său de bază sau agravat, să se regăsească o infracțiune, iar infracțiunea absorbantă să se consume odată cu consumarea faptei absorbite. În cazul concursului de infracțiuni, reunirea infracțiunilor este rezultatul unei conjuncturi faptice care este creată prin voința părților, în timp ce la infracțiunea complexă, reunirea infracțiunilor nu este rezultatul unei conjuncturi faptice, ci necesității impuse de incriminarea legală[40]. Ca atare la infracțiunea complexă, aceasta nu se poate considera săvârșită dacă nu se comite și infracțiunea absorbită în același timp, însă la concursul de infracțiuni este posibilă consumarea uneia din infracțiuni, fără a se consuma cealaltă infracțiune.

Cel de-al doilea criteriu de diferențiere, constă în aceea că legiuitorul în opera de creare a infracțiunii complexe trebuie să prevadă în mod explicit infracțiunea absorbită în conținutul normei de incriminare a infracțiunii absorbante sau din termenii întrebuințați de legiuitor să se poată deduce clar intenția acestuia de a absorbi infracțiunea respectivă chiar dacă nu este indicată în mod expres. Infracțiunea absorbită poate fi indicată în conținutul infracțiunii complexe fie prin însăși denumirea ei, fie prin indicarea doar a laturii obiective a infracțiunii absorbite, fie doar prin indicarea rezultatului.

Cel de-al treilea criteriu de distincție respectiv gradul de pericol social al infracțiunii absorbite/absorbante, este explicat prin aceea că gradul de pericol social al infracțiunii complexe este mai mare decât al fiecăreia dintre infracțiunile componente, deoarece printr-o asemenea faptă sunt puse în pericol sau se vatămă cel mai adesea mai multe obiecte juridice care prezintă în mod abstract un grad de pericol social mai redus al infracțiunii absorbite. În caz contrar, există concurs de infracțiuni. În doctrină[41] sunt evidențiate și alte criterii complementare de diferențiere respectiv simultaneitatea rezoluțiilor infracționale, conexitatea etiologică sau unitatea spațio-temporară.

Cu privire la corelațiile dintre infracțiunile mijloc și infracțiunile scop, este de menționat că acestea pot constitui fie un concurs de infracțiuni cu conexitate etiologică [art. 38 alin. (1) teza a II-a N.C.p.] fie o unitate legală de infracțiune sub forma infracțiunii complexe, sfera celei dintâi fiind mult mai largă decât sfera acestui tip de unitate legală. Cu privire la această corelație, relevată fie sub forma concursului de infracțiuni fie sub forma infracțiunii complexe, prima infracțiune joacă rolul unui mijloc sau a unei pregătiri ori înlesniri în vederea comiterii unei alte infracțiuni.

Apropierea între infracțiunea complexă și concursul de infracțiuni, rezultă și din faptul că în raport cu infracțiunea complexă, concursul de infracțiuni poate lua naștere în două ipoteze: când nu sunt întrunite elementele infracțiunii complexe și când una dintre infracțiunile absorbite de infracțiunea complexă generează și o infracțiune de sine stătătoare pe care nu o poate absorbi fie datorită enunțului restrictiv al normei de incriminare fie datorită limitelor pedepsei legale.

3. Cu privire la infracțiunea continuată, se constată că din punct de vedere al incriminării/calificării, toate faptele penale care compun infracțiunea continuată, constituie – prin dispozițiile legii – o singură infracțiune, deși în realitate ele reprezintă o pluralitate de infracțiuni. Astfel că, infracțiunea continuată are unele elemente de pluralitate (existența mai multor infracțiuni, evaluarea cauzelor justificative și cele de neimputabilitate în raport cu fiecare infracțiune în parte, evaluarea circumstanțelor atenuante și agravante în raport cu fiecare infracțiune componentă), dar și elemente de unitate (rezoluția delictuoasă, pedeapsa).

Referitor la diferențierea între infracțiunea continuată și concursul de infracțiuni, cele mai relevante criterii de delimitare a acestora sunt unitatea de rezoluție infracțională și unitatea de subiect pasiv în cazul acestei forme de unitate legală de infracțiune. Infracțiunea continuată constituie o formă a pluralității aparente de infracțiune, însă atunci când legiuitorul unifică prin voința sa o pluralitate de încălcări de lege care compun infracțiunea continuată, acesta ține seama nu numai de anumite necesități de politică penală (de pildă evitarea rigorilor care reglementează concursul de infracțiuni), dar și de strânsa corelație obiectivă și naturală care există între infracțiunile care compun infracțiunea continuată, ceea ce justifică tratarea acestora ca o unitate de infracțiune și nu ca o pluralitate. Tocmai această apropiere a conceptelor a determinat unii legiuitori (de pildă legiuitorul german din 1974) să sistematizeze instituția concursului real de infracțiuni – prevăzută în art. 52 C.p. german – sub nota marginală ,,unitatea de infracțiune”.

Însă infracțiunea continuată este foarte apropiată, din punct de vedere al laturii obiective a infracțiunii de concursul real simplu omogen, de care se distinge prin rezoluția unică a infracțiunii continuate și prin unicitatea subiectului pasiv al infracțiunii. Rezoluția unică nu se prezumă, ci trebuie dovedită, deoarece regula o constituie pluralitatea de infracțiuni în timp ce unitatea legală de infracțiune constituie excepția. În doctrină[42], s-a arătat că rezoluția delictuoasă, pentru a avea aptitudinea de a unifica mai multe acțiuni în structura unei infracțiuni continuate, trebuie ca aceasta să aibă caracter unitar și determinat, practica judiciară fiind relevantă în acest sens. Astfel, s-a decis că dacă infractorul a luat hotărârea generică de a comite infracțiuni de deținere de echipamente în vederea falsificării instrumentelor de plată electronică, ori de câte ori i se va ivi ocazia, fără a avea reprezentarea concretă a acestora, nu există elementul subiectiv unificator al acțiunilor care prezintă conținutul infracțiunii prevăzute în art. 25 din Legea nr. 365/2002, cerință esențială pentru a fi incidente dispozițiile art. 41 alin. (2) C.p. referitoare la infracțiunea continuată, ci un concurs omogen de infracțiuni[43], sau fapta inculpatului de a întreține raporturi sexuale cu o minoră care nu a împlinit vârsta de 15 ani, în mod repetat, la diferite intervale de timp, pe parcursul a două luni de zile, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, prin constrângerea victimei, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de viol în formă continuată, prevăzută în art. 197 alin. (1) și (3) C.p., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același cod [44].

Din conținutul art. 35 alin. (1) N.C.p. potrivit căruia acțiunile-inacțiunile trebuie să fie comise în baza aceleiași rezoluții infracționale, rezultă alte două trăsături ale acesteia, respectiv aceasta să fie anterioară acțiunilor și să se mențină pe toată durata comiterii acestora. Ca atare, din punct de vedere al rezoluției infracționale, infracțiunea continuată diferă de concursul real omogen de infracțiuni prin determinarea și anterioritatea rezoluției infracționale.

Cel de-al doilea criteriu principal de diferențiere respectiv unitatea de subiect pasiv a infracțiunii continuate, constituie o condiție de existență a acestui tip de unitate legală de infracțiune și nu un simplu element de probă a unității de rezoluție.

Ca și criterii complementare de diferențiere între infracțiunea continuată și concursul real simplu omogen de infracțiuni sunt: unitatea obiectului material, identitatea locului, existența unor intervale relativ scurte între actele componente, folosirea acelorași procedee, metode, mijloace în comiterea acțiunilor, unitatea de mobil și de scop.

Asemănările dintre infracțiunea continuată, concursul de infracțiuni și unitatea naturală colectivă ca formă a unității simple de infracțiune, prin aparența (în cadrul unității naturale și legale) unei pluralități de fapte penale, determină transformarea unei instituții juridice în celelalte forme, în funcție de celelalte condiții îndeplinite [de pildă, în cazul unității naturale colective, dacă se desface pluralitatea, aceasta se convertește fie într-o infracțiune continuată (dacă întreruperile sunt la intervale reduse de timp, care nu exclud unitatea de rezoluție delictuoasă și dacă există același subiect pasiv) fie într-un concurs de infracțiuni (dacă infracțiunile sunt comise la intervale mai mari de timp, excluzând astfel unitatea rezoluției infracționale iar subiecții pasivi sunt diferiți)]. Aceste instituții sunt într-o deplină conexiune, întrucât modificarea explicită a uneia, determină modificarea implicită a sferei de incidență a celeilalte instituții. De pildă, modificarea conceptului de infracțiune continuată, prin adăugarea condiției unității de subiect pasiv (micșorându-i astfel sfera de incidență) determină mărirea sferei de incidență a concursului de infracțiuni.

Analiza de față a abordat și criteriile de diferențiere între diferite forme ale unității legale de infracțiune și concursul de infracțiuni. Însă încercând să generalizăm criteriile folosite pentru a deosebi unitatea legală de infracțiune de concursul de infracțiuni, conchidem că toate criteriile folosite au o aplicare limitată la anumite tipuri de unitate legală de infracțiune și tipuri de concurs de infracțiuni, motiv pentru care acestea nu pot fi extinse la toate situațiile.

Astfel, criteriul urmărilor produse, criteriul fiziologic al contracției musculare și criteriul numărului de încălcări ale legii penale nu pot fi aplicate la toate tipurile de concurs de infracțiuni sau de unitate legală de infracțiune. Ca atare, trebuie identificat un alt criteriu care prezintă caracteristici pentru toate tipurile particulare.

În doctrina italiană[45] se subliniază însemnătatea criteriului normativ, deoarece în aceste limite, existența unității și pluralității de infracțiune depinde de voința legiuitorului, întrucât norma de incriminare este unitatea de referință la care se raportează datele realității. Astfel că rolul normei de incriminare în determinarea sferei de incidență a formelor de unitate și pluralitate de infracțiune, ne determină să afirmăm că elementul normativ este prezent în toate formele de unitate de infracțiune, chiar dacă norma de incriminare are contribuții diferite în raport cu fiecare modalitate de unitate.

Astfel, în cadrul formelor explicite de unitate legală de infracțiune (infracțiunea continuată și infracțiunea complexă), norma are rolul de a constitui caracterul unitar al ansamblului de unități naturale, însă criteriul normativ se completează cu alte criterii, în funcție de tipul de unitate legală. Astfel, în situația infracțiunii complexe, criteriul secundar de diferențiere este un criteriu obiectiv, constând din legătura de ordin material care există între cele două infracțiuni componente, în timp ce în cazul infracțiunii continuate criteriul normativ se completează cu criteriul rezoluției infracționale și criteriul identității de subiect pasiv.

Bibliografie

1. Antolisei Francesco, Manuale di diritto penale, parte generale, sedicesima edizione, aggiornata e integrata la L. Conti, Milano, Dott. A. Giuffre Editore, 2003;

2. Antoniu George, Unitatea de infracțiune. Contribuții, Revista de drept penal nr. 3/1999;

3. Antoniu George, Reflecții asupra normei penale, în Revista de drept penal nr. 3-2004;

4. Basarab Matei, Pașca Viorel, Mateuț Gheorghiță, Butiuc Constantin, Codul penal comentat, vol. I, Partea generală, Ed. Hamangiu, 2007;

5. Bulai Costică, Bulai Bogdan, Manual de drept penal, partea generală, Ed. Universul juridic, București, 2007;

6. Buzea Nicolae, Curs de drept penal, Universitatea Mihăileană, Iași, Curs litografiat, 1934-1935;

7. F.M. Conde, M.G.Aran, Derecho penal, parte general,Editorial Tirant 10, Valencia, 2002;

8. Constantinescu M.G., Codul penal Carol al II-lea din 18 martie 1936, cu modificările din 24 septembrie 1938, Ed. Ziarul Universul, 1938;

9. Dongoroz Vintilă, Tratat de drept și procedură penală, vol. II, 1924, Tipografia Curierul judiciar, București;

10. Dongoroz Vintilă, Drept penal (Reeditare ediție din 1939), București, 2000;

11. Dongoroz Vintilă, Explicații Teoretice ale Codului Penal român, vol. I, Editura Academiei Române, București, 2003;

12. Fodor Iosif, în Explicații Teoretice ale Codului Penal român. Partea generală, vol. II, de Vintilă Dongoroz și colaboratorii, Editura Științifică, București, 2003;

13. Giurgiu Narcis, Drept penal general, Doctrină legislație, jurisprudență, Ed. Sunset, Iași, 1997;

14. Papadopulu Mihail, Codul penal adnotat, Editura Națională, București, 1930;

15. Paraschiv Gavril, Unitatea naturală de infracțiune, Editura Cartea Universitară, București, 2005;

16. Tanoviceanu Ioan, Curs de drept penal, vol. I, 1912;

17. Tommaso Sorrentino, Il reato complesso-aspecti problematici, G. Giappichelli Editore, Torino, 2006, pag. 124;

18. Expunere de motive, în Codul Penal, Editura C.H. Beck, București, 2009.

*Bursier postdoctorand, Institutul de Cercetări Juridice ,,Acad. Andrei Rădulescu” în cadrul proiectului ,,Studii doctorale și postdoctorale Orizont 2020: promovarea interesului național prin excelență, competitivitate și responsabilitate în cercetarea științifică fundamentală și aplicată românească” număr de identificare contract POSDRU/159/1.5/S/140106. Proiectul este cofinanțat din Fondul Social European prin Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013. Investește în oameni!.

[1] Vintilă Dongoroz, Drept penal (Reeditare ediție din 1939), București, 2000, pag. 262.

[2] Ioan I. Tanoviceanu, Curs de drept penal, vol. I, 1912, pag. 558-559.

[3] Vintilă Dongoroz, Tratat de drept și procedură penală, vol. II, 1924, Tipografia Curierul judiciar, București, pag. 90.

[4] Nicolae Buzea, Curs de drept penal, Universitatea Mihăileană, Iași, Curs litografiat, 1934-1935, pag. 52-53

[5] Vintilă Dongoroz, Drept penal (Reeditare ediție din 1939), București, 2000, pag. 263-267.

[6] George Antoniu, Unitatea de infracțiune. Contribuții, Revista de drept penal nr. 3/1999, pag. 10.

[7] Costică Bulai, Bogdan Bulai, Manual de drept penal, partea generală, Ed. Universul juridic, București, 2007, pag. 498.

[8] Narcis Giurgiu, Drept penal general, Doctrină legislație, jurisprudență, Ed. Sunset, Iași, 1997, pag. 212.

[9] Matei Basarab, Viorel Pașca, Gheorghiță Mateuț, Constantin Butiuc, Codul penal comentat, vol. I, partea generală, Ed. Hamangiu, 2007, pag. 265.

[10] Vintilă Dongoroz, în Ion Tanoviceanu, Tratat de drept și procedură penală, vol. II, 1925, Tipografia Curierul judiciar, București, pag. 97.

[11] M.G. Constantinescu, Codul penal Carol al II-lea din 18 martie 1936, cu modificările din 24 septembrie 1938, Ed. Ziarul Universul, 1938, pag. 133.

[12] George Antoniu, Unitatea de infracțiune. Contribuții, Revista de drept penal nr. 4/1999, pag. 24.

[13] Ibidem, pag. 9

[14] Expunere de motive, în Codul Penal, Editura C.H. Beck, București, 2009, pag. 17

[15] Iosif Fodor, în Explicații Teoretice ale Codului Penal român. Partea generală, vol. II, de Vintilă Dongoroz și colaboratorii, Editura Științifică, București, 2003, pag. 228.

[16] George Antoniu, Reflecții asupra normei penale, în Revista de drept penal nr. 3/2004, pag. 31.

[17] Ibidem, pag. 31, F.M. Conde, M.G. Aran, Derecho penal, parte general, Editorial Tirant 10, Valencia, 2002, pag. 67.

[18] Francesco Antolisei, Manuale di diritto penale, parte generale, sedicesima edizione, aggiornata e integrata la L. Conti, Milano, Dott. A. Giuffre, Editore, 2003, pag. 57. Autorul clasifică normele integratoare în norme directive, norme declarative sau aplicative, norme interpretative, norme de atenționare, norme extensive/limitative, norme de coliziune și norme de rechemare. Din acest punct de vedere normele care reglementează infracțiunea continuată și infracțiunea complexă sunt norme integratoare interpretative.

[19] Gavril Paraschiv, Unitatea naturală de infracțiune, Editura Cartea Universitară, București, 2005, pag. 31.

[20] Nerhot, Diritto Storia, Padova, 1994, pag. 35, op. cit., în Tommaso Sorrentino, Il reato complesso – aspecti problematici, G. Giappichelli Editore, Torino, 2006, pag. 124 În același sens, Pagliaro, Principii di diritto penale, Milano, 1988, pag. 666, citat de Tommaso Sorrentino, op. cit., pag. 130. Autorul arată că dacă se aplică art. 15 din Codul penal italian (principiul specialității) , norma din art. 84 alin. (1) C.p., devine inutilă în a se aplica, ducând la un rezultat identic cu cel obținut prin aplicarea principiului specialității.

[21] Papadopulu Mihail, Codul penal adnotat, Editura Națională, București, 1930, pag. 27, Decizia nr. 444/1923 a Tribunalului Dâmbovița, secția a II-a.

[22] Gavril Paraschiv, Unitatea naturală de infracțiune, Editura Cartea Universitară, București, 2005, op. cit., pag. 30-31.

[23] Ibidem, pag. 34.

[24] George Antoniu, Unitatea de infracțiune. Contribuții, op. cit., pag. 9-43.

[25] Vasile Papadopol, Doru Pavel, op. cit., pag. 38-39.

[26] Costică Bulai, Infracțiunea simplă ca formă a unității de infracțiune, S.C.J. nr. 1/1985, pag. 69, citat de George Antoniu în Unitatea de infracțiune. Contribuții, op. cit., pag. 14.

[27] Vintilă Dongoroz, Explicații Teoretice ale Codului Penal român, vol. I, Editura Academiei Române, București, 2003, pag. 156.

[28] Costică Bulai, Infracțiunea simplă ca formă a unității de infracțiune, S.C.J. nr. 1/1985, pag. 69, citat de George Antoniu în Unitatea de infracțiune. Contribuții, op. cit., pag. 14.

[29] Costică Bulai, Unitatea simplă ca formă a unității naturale de infracțiune, Studii și Cercetări Juridice, nr. 1/1985, Editura Academiei Republicii Socialiste România, pag. 66

[30] Ibidem, pag. 67.

[31] I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 4171 din 7 decembrie 2011, publicată pe site-ul Î.C.C.J.

[32] Curtea de Apel Brașov, decizia nr. 453/R/11.08.2005, publicată pe site-ul C.A. Brașov

[33] Î.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 3202/21.10.2013, publicată pe site-ul Î.C.C.J.

[34] Gavril Paraschiv, op. cit., pag. 19.

[35] Ibidem, pag. 19. Această soluție, în viziunea unor autori (Matei Basarab, Gavril Paraschiv, Narcis Giurgiu, Florin Streteanu) s-ar extinde și în cazul unor lucruri aparținând unor proprietari diferiți.

[36] Ibidem, pag. 22.

[37] Ibidem, pag.22.

[38] George Antoniu și colectiv, Reforma legislației penale, Editura Academiei Române, 2003, pag. 113

[39] Doru Pavel, Infracțiunea Complexă, J.N. nr. 11/1964, pag. 59-73.

[40] Constantin Butiuc, Infracțiunea complexă, Editura C.H. Beck, 1999, pag. 140.

[41] Florin Streteanu, Concursul de infracțiuni, Editura Lumina Lex, 1998, pag. 184.

[42] Ibidem, pag. 225-227

[43] I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 850 din 21 martie 2012, publicată pe site-ul Î.C.C.J.

[44] I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 724 din 24 februarie 2011, publicată pe site-ul Î.C.C.J.

[45] George Antoniu și colectiv, Reforma legislației penale, Editura Academiei Române, București, 2003, pag. 105.