Vid legislativ? Despre (in)aplicabilitatea art. 152 şi art. 170 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură penală
Liviu Popescu
Legal vacuum? No.
În analiză, problema accesului organelor de urmărire penală la datele informatice stocate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau de către furnizorii de servicii de comunicații electronice, altele decât conținutul comunicațiilor și decât cele prevăzute în art. 138 alin. (1) lit. j) din C. proc. pen. și, respectiv, în art. 152 din același act normativ[1], după Decizia Curții Constituționale nr. 440/8 iulie 2014.
*
* *
1. Decizia Curții Constituționale nr. 440/2014 are ca obiect excepția de neconstituționalitate a:
– Legii nr. 82/2012;
– art. 152 din C. proc. pen. (care se referă la Legea nr. 82/2012);
În consecință, și dispozitivul Deciziei (în două puncte) se referă la:
– Legea nr. 82/2012 (pct. 1);
– art. 152 din C. proc. pen. (pct. 2);
2. Rezultă că Decizia nr. 440/2014 nu are ca obiect niciun alt tip de date informatice eventual generate/stocate de către operatori în baza altor temeiuri de drept care nu au legătură cu Legea nr. 82/2012, de exemplu:
– conținutul comunicațiilor;
– datele informatice supuse regimului juridic al Legii nr. 506/2004, deținute în temei contractual și în scopuri comerciale (facturare, plăți etc.).
3. În temeiul art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992:
„Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.”
Așadar, la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 440/8 iulie 2014, Legea nr. 82/2012 și-a încetat efectele juridice, fiind declarată neconstituțională.
4. Totodată, deși constituțional, art. 152 din C. proc. pen. rămâne fără aplicabilitate practică urmând a deveni incident imediat ce este adoptată o nouă lege specială referitoare la reținerea datelor (conform paragrafului 80 din Decizia Curții Constituționale nr. 440/2014 [2] – în acest sens, a se vedea mai jos pct. 9 și nota de subsol nr. 4).
În consecință, datele informatice acolo menționate (Legea nr. 82/2012 și art. 152 din C. proc. pen.) nu mai pot fi reținute de către operatori (pe Legea nr. 82/2012) și, deci, nu mai pot fi solicitate de către organele de urmărire penală (pe art. 152 din C. proc. pen.).
*
* *
5. Art. 170 din C. proc. pen. nu a făcut obiectul vreunei decizii a Curții Constituționale.
Art. 170 din C. proc. pen. nu a fost declarat nici neconstituțional și nici „constituțional, dar fără aplicabilitate practică”.
Nici Decizia Curții Constituționale nr. 440/2014 nu dispune asupra art. 170 din C. proc. pen..
Art. 170 alin. (2) lit. „b” din C. proc. pen. stipulează :
„Predarea obiectelor, înscrisurilor sau a datelor informatice […]
(2) De asemenea, în condițiile alin. (1), organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate dispune ca: […]
b) orice furnizor de rețele publice de comunicații electronice sau furnizor de servicii de comunicații electronice destinate publicului să comunice anumite date referitoare la abonați, utilizatori și la serviciile prestate, aflate în posesia sau sub controlul său, altele decât conținutul comunicațiilor și decât cele prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. j).”
Art. 170 din C. proc. pen. este în vigoare și produce efecte juridice.
6. Datele vizate de art. 170 alin. (2) lit. „b” din C. proc. pen. sunt toate datele informatice reținute de către furnizori, mai puțin cele privind :
a) conținutul comunicațiilor;
b) datele reținute în temeiul Legii nr. 82/2012 și vizate prin art. 138 alin. (1) lit. „j” (și, respectiv, art. 152) din C. proc. pen..
În fapt, această din urmă excepție are zero conținut întrucât niciun fel de date informatice nu mai sunt reținute în baza acestui temei normativ (neconstituțional sau, după caz, rămas „fără aplicabilitate practică”).
7. Toate aceste date informatice mai sus evocate (pct. 6)[3] trebuie puse, la solicitare, de către furnizori, la dispoziția organelor de urmărire penală sau a instanțelor, în temeiul art. 170 C. proc.pen..
*
* *
8. Împotriva acestei concluzii pare a se ridica, totuși, un contra-argument rezultat din analiza Deciziei Curții Constituționale nr. 440/2014.
Acest contra-argument este, însă, neîntemeiat.
9. Pe scurt, acest contra-argument se întemeiază pe forța general-obligatorie atașată atât dispozitivului cât și considerentelor unui act jurisdicțional.[4]
10. Or, Decizia Curții Constituționale nr. 440/2014 consacră, în paragraful 79 teza a II-a, următoarele :
„79. […] De asemenea, organele judiciare și cele cu atribuții în domeniul siguranței naționale nu au temei legal și constituțional nici pentru accesarea și utilizarea datelor reținute de către furnizori pentru facturare, plăți pentru interconectare ori în alte scopuri comerciale, pe care să le folosească în cadrul activităților de prevenire, de cercetare, de descoperire și de urmărire penală a infracțiunilor grave sau pentru rezolvarea cauzelor cu persoane dispărute ori pentru punerea în executare a unui mandat de arestare sau de executare a pedepsei, tocmai datorită caracterului, naturii și scopului diferit al acestora, așa cum este prevăzut de Directiva 2002/58/CE. De altfel, chiar Legea nr. 82/2012 stabilește în art. 11 că aceste ultime date reținute sunt exceptate de la prevederile legii, având un alt regim juridic, fiind supuse prevederilor Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice.”
11. Două observații se impun în raport de acest considerent (paragraful 79 teza a II-a din Decizia Curții Constituționale nr. 440/2014) :
a) Conține o constatare[5] incorectă, inexactă din punct de vedere factual. Există un temei legal în vigoare (care nu a fost declarat nici neconstituțional și nici „constituțional, dar fără aplicabilitate practică”, nici prin Decizia Curții Constituționale nr. 440/2014 și nici anterior).
Acesta este art. 170 din C. proc. pen..
b) Nu are nicio legătură cu Legea nr. 82/2012 și nici cu obiectul Deciziei nr. 440/2014 (a se vedea pct. 1, supra), în raport de care nu are nicio justificare argumentativă, nici măcar tangențială.
Dacă art. 170 din C. proc. pen. ar fi avut vreo legătură, chiar și doar colaterală, cu art. 138 alin. (1) lit. „j” din C. proc. pen. (respectiv, cu art. 152 din același act normativ) atunci, în temeiul[6] art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, în mod obligatoriu, Curtea Constituțională s-ar fi pronunțat și asupra acestui articol. Nu a făcut-o. Pe bună dreptate, pentru că nu are nicio legătură cu obiectul sesizării, dispozitivul Deciziei Curții Constituționale nr. 440/2014 nu se referă la art. 170 din C. proc. pen..
Din același motiv nu se va putea susține nici că o constatare/argumentație care să vizeze, fie și implicit, art. 170 din C. proc. pen. (par. 79 teza a II-a din considerente), sprijină dispozitivul Deciziei Curții Constituționale nr. 440/2014.
Nu îl sprijină, pentru că nu are nicio legătură cu acesta, după cum nu are cu Legea nr. 82/2012.
12. Însă, care considerente au aceeași forță general-obligatorie ca și dispozitivul (a se vedea pct. 9, supra) ?
Răspunsul ni-l oferă Decizia Plenului Curții Constituționale nr. I din 17 ianuarie 1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunțate în cadrul controlului de constituționalitate:
„[…] puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta. Soluția este aceeași și pentru efectul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale.”
13. În consecință, considerentul reținut în paragraful 79 teza a II-a din Decizia nr. 440/2014 nu are forță general-obligatorie pentru că nu sprijină dispozitivul.
14. De lege ferenda, art. 170 alin. (2) lit. „b” din C. proc. pen. ar trebui revizuit în sensul de a se consacra un control judecătoresc asupra solicitărilor formulate de către organele de urmărire penală[7]; în lipsa acestuia norma pare neconstituțională.
Totodată, se impune și reconsiderarea art. 170 alin. (25) din C.proc.pen., care nu are niciun înțeles[8].
[1] Art. 138 alin. (1) lit. „j” din C. proc. pen. stipulează: „(1) Constituie metode speciale de supraveghere sau cercetare următoarele: […]
j) obținerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, altele decât conținutul comunicațiilor, reținute de către aceștia în temeiul legii speciale privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului.”
Art. 152 din C. proc. pen. stipulează: „(1) Organele de urmărire penală, cu autorizarea prealabilă a judecătorului de drepturi și libertăți, pot solicita unui furnizor de rețele publice de comunicații electronice sau unui furnizor de servicii de comunicații electronice destinate publicului transmiterea datelor reținute, în baza legii speciale privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, altele decât conținutul comunicațiilor, în cazul în care există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni și există temeiuri pentru a se crede că datele solicitate constituie probe, pentru categoriile de infracțiuni prevăzute de legea privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului. […]”
[2] Care stipulează: „80. […] Este evident că, în condițiile inexistenței unei legi care să reglementeze procedura reținerii și stocării datelor, art. 152 din Codul de procedură penală rămâne fără aplicabilitate practică, dar această împrejurare nu se constituie într-un viciu de neconstituționalitate, textul urmând a deveni incident imediat ce este adoptată o nouă lege referitoare la reținerea datelor.”
[3] În fapt, nu altele decât cele prevăzute în Legea nr. 82/2012 (doar temeiul juridic al reținerii/stocării diferă).
[4] Este firesc să fie așa. Deciziile stau sau cad împreună cu rațiunile pe care se fundamentează, pentru că împreună sunt sudate într-un bloc jurisdicțional. Autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești are la bază prezumția (relativă) de adevăr judiciar, de corectitudine rațională bazată pe argumente, a deciziilor prin care se face dreptate. Numai printr-o fractură logică deciziile (dispozitivul) corecte (așa cum sunt prezumate a fi hotărârile definitive) se pot sprijini pe rațiuni (considerente) incorecte (sau invers). Puterea general-obligatorie a dispozitivului decurge din puterea general-obligatorie a considerentelor (a rațiunilor) pe care se sprijină. Rațiunea este general obligatorie, acest efect neputând fi obstaculat și marginalizat administrativ exclusiv în limitele dispozitivului.
[5] O constatare, adică percepția asupra unei stări de fapt, în validarea căreia singurul criteriu îl reprezintă acuratețea, exactitatea.
[6] Art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 stipulează: „(2) În caz de admitere a excepției, Curtea se va pronunța și asupra constituționalității altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate prevederile menționate în sesizare.”
[7] După modelul art. 152 din C. proc. pen., constituțional, sau art. 154 alin. (6) din C.proc.pen. [cu mențiunea că acest temei normativ privește exclusiv datele informatice conservate conform ordonanței emise anterior de către procuror în condițiile alin. (1) și (2) ale aceluiași articol].
[8] Art. 170 alin. (25) din C.proc.pen. stipulează: „Aplicarea prevederilor alin. (21) – (24) se face cu respectarea procedurilor stabilite prin normele metodologice de aplicare a prezentei legi.”
