Daniela DEDIU^*

Procuror –Parchetul de pe lângă

Judecătoria Sectorului 1 București

Doctorand – Institutul de

Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu”

al Academiei Române

ABSTRACT

The alert rhythm in which the contemporary world turns into an “informational” marks all the fields of society. In this context, judicial proceedings cannot stand aside from technology involvement. An equally interesting and topical aspect concerns the use of videoconference in criminal proceedings.

The author analyzes the issues of videoconference, highlighting valuable ideas in the field.

Key words: international judicial cooperation in criminal matters, fair trial, criminal proceedings, criminal trial, videoconference.

Introducere. Ritmul alert în care lumea contemporană se transformă într-una „informațională” marchează toate domeniile societății. În acest context, procedurile judiciare nu pot sta deoparte de implicarea tehnologiei. Deși justiția se face de către oameni și pentru oameni, utilizarea tehnologiei este o realitate a zilelor noastre, având ca avantaje reducerea costurilor procedurilor judiciare, celeritatea, dar și accesul mai facil al justițiabilului la acestea. Drept urmare, noile tehnologii informaționale determină adaptarea metodelor de lucru ale ,,actorilor” justiției, dar, în egală măsură, marchează o reconsiderare a modalităților de exercitare a drepturilor părților implicate în procedurile judiciare.

Un aspect deopotrivă interesant și de actualitate se referă la folosirea videoconferinței în cadrul proceselor penale. Videoconferința prezintă avantajul de a facilita audierile la distanță, evitându-se astfel deplasările inutile, reducerea costurilor procedurilor penale, micșorarea termenelor și evitarea unor probleme de securitate. Din aceste motive, folosirea videoconferinței s-a generalizat în diferitele sisteme de justiție atât în procedurile interne, cât și în cele de cooperare judiciară internațională.

Îndeosebi la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene, folosirea tehnologiilor informaționale, în general, și a videoconferinței, în special, este încurajată. Spre exemplu, prin Planul de acțiune multianual 2014-2018 privind e-justiția europeană^[1], s-a instituit printre obiective și acela potrivit căruia utilizarea pentru audieri a videoconferinței, a teleconferinței sau a altor mijloace adecvate de comunicare la distanță ar trebui extinsă, după caz, pentru a se evita necesitatea deplasării în instanță cu scopul de a participa la procedurile judiciare, mai ales în cazurile transfrontaliere^[2]. De asemenea, în același document este prevăzut și faptul că ar trebui continuată dezvoltarea comunicării electronice între autoritățile judiciare ale statelor membre, în special în cadrul instrumentelor adoptate în spațiul judiciar european în domeniul dreptului civil, penal și administrativ (de exemplu, prin intermediul videoconferințelor sau al schimburilor electronice securizate de date)^[3].

Folosirea videoconferinței în cadrul proceselor penale prezintă totuși dezavantajele implementării sistemului tehnologic, dar, mai ales, cel al restrângerii drepturilor persoanelor implicate în procedura respectivă.

În acest context, dorim să analizăm regulile incidente în materia videoconferinței prevăzute de legislația procesual penală internă aplicabilă în raport cu procedurile interne, dar și cele efectuate în cadrul cooperării judiciare internaționale în materie penală, prin referire la standardele ce se pot desprinde din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare C.E.D.O. sau Curtea de la Strasbourg) în materie.

1. Videoconferința în jurisprudența C.E.D.O. Această Curte a avut ocazia să se pronunțe în câteva cauze cu privire la compatibilitatea videoconferinței cu dreptul la un proces echitabil recunoscut de către art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare Convenția). În esență, C.E.D.O. a arătat că folosirea videoconferinței în cadrul procesului penal este în sine compatibilă cu dreptul la un proces echitabil, însă a arătat o deosebită atenție garanțiilor care însoțesc folosirea unui astfel de procedeu în procesul penal.

Într-o serie de cauze contra Italiei, legate de procese în care au fost implicați membrii mafiei, C.E.D.O. s-a pronunțat cu privire la conformitatea art. 6 din Convenție cu utilizarea videoconferinței^[4].

În cauza M. V. contra Italiei, s-a constatat de către C.E.D.O. că reclamantul fusese acuzat în Italia la data de 16 martie 1992 de asociere în vederea comiterii de infracțiuni de tip mafiot și de omor, fiind arestat preventiv. Începând cu anul 2000, reclamantul a fost plasat sub un regim carceral strict, care implica, printre altele, restricții cu privire la contactele cu exteriorul. Din acest motiv, acesta nu a mai fost transferat din penitenciar în sala de judecată, dar a avut totuși posibilitatea să asiste la judecată prin intermediul unei legături audiovizuale cu sala în care au avut loc dezbaterile.

În fața Curții de la Strasbourg, reclamantul s-a plâns cu privire la faptul că a fost constrâns să participe prin intermediul videoconferinței la judecata în apel, invocând încălcarea art. 6 alin. (1) și (3) din Convenție, întrucât folosirea acestui mijloc tehnic i-a creat dificultăți în exercitarea dreptului la apărare.

C.E.D.O. a relevat că deși nu este expres prevăzută în alin. (1) al art. 6 din Convenție, posibilitatea acuzatului de a lua parte la proces rezultă din obiectul și scopul acestui articol. Astfel, din interpretarea lit. c), d) și e) ale alin. (3) al articolului sus-menționat reiese că „orice acuzat” are dreptul „să se apere el însuși”, „să întrebe sau să solicite audierea martorilor” și „să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înțelege limba folosită la audiere”, aspecte ce nu pot fi concepute fără prezența sa^[5].

Articolul 6 din Convenție, citit ca un întreg, recunoaște deci acuzatului dreptul de a participa în mod real la proces, care include, în principiu, printre altele, nu numai dreptul de a asista, dar și de a asculta și urmări dezbaterile^[6].

Apariția în persoană a acuzatului nu presupune aceeași importanță decisivă în apel ca în primă instanță, aplicarea art. 6 din Convenție în apel depinzând de rolul pe care această cale de atac o are în cadrul procesului penal potrivit ordinii juridice interne^[7].

În speța concretă în care videoconferința a fost aplicată, Curtea de la Strasbourg a observat că reclamantul era supus unui regim carceral diferențiat, și nu a indicat faptul că alte persoane care se aflau în situații asemănătoare cu a sa au fost tratate în manieră diferită^[8]. În ochii C.E.D.O., a fost de netăgăduit că transferul unui asemenea deținut antrenează luarea unor măsuri de siguranță greoaie din cauza riscului unei evadări sau a unui atentat. De asemenea, poate da ocazia deținutului de a reînnoi contactele cu asociațiile criminale cărora se presupune că este afiliat^[9].

Curtea de la Strasbourg a acceptat și alte considerații, cum ar fi necesitatea derulării procesului penal cu celeritate, astfel că posibilitatea videoconferinței prevăzute de legislația italiană vizează, printre altele, reducerea termenelor legate de transferul deținuților și deci simplificarea procesului penal^[10]. În același timp, a remarcat că reclamantul era acuzat de delicte grave legate de activitatea mafiei. Lupta împotriva acestui flagel poate în anumite cazuri să ceară adoptarea de măsuri care vizează protejarea securității și ordinii publice, ca de altfel prevenirea comiterii altor infracțiuni. Dotată cu o structură ierarhică rigidă și cu reguli stricte, bazată pe forța de intimidare și fondată pe regula tăcerii și pe dificultățile identificării adepților săi, mafia reprezintă un fel de contraputere criminală capabilă să influențeze direct sau indirect viața publică și să se infiltreze în instituții. Din acest motiv, nu este lipsit de sens să se preconizeze că acoliții săi pot, prin simpla prezență în sala de judecată, să exercite presiuni induse asupra celorlalți participanți la proces, în special asupra victimelor și martorilor pocăiți (pentiti^[11]).

Pentru aceste considerente, C.E.D.O. a apreciat că participarea reclamantului la judecata în apel prin videoconferință a urmărit scopuri legitime în lumina Convenției, legate de apărarea ordinii publice, prevenirea infracțiunilor, protecția drepturilor la viață, libertate și siguranță a martorilor și victimelor infracțiunilor, ca de altfel și respectul exigenței unui termen rezonabil al duratei procedurilor judiciare^[12].

Cu privire la exercitarea dreptului la apărare, Curtea de la Strasbourg a relevat că reclamantul a putut beneficia de o legătură audiovizuală cu sala de judecată, ceea ce i-a permis să vadă persoanele care erau prezente și să audă ceea ce se vorbea. În egală măsură, el a fost văzut și auzit de către celelalte părți, de către judecător și de către martori, având și libertatea de a face declarații în fața instanței, de la locul de detenție^[13]. Cu siguranță, este posibil ca, din cauza problemelor de natură tehnică, legătura între sala de judecată și locul de detenție să nu fie ideală, ceea ce poate antrena dificultăți de transmitere a vocii și a imaginilor. Totuși, în speță, în niciun moment al dezbaterii în apel reclamantul nu a încercat, el însuși sau prin intermediul apărătorilor săi, să informeze judecătorul cu privire la dificultățile auditive sau vizuale^[14].

C.E.D.O. a mai subliniat că apărătorul reclamantului avea dreptul să fie prezent în locul unde se afla clientul său și să ia legătura în manieră confidențială. Această posibilitate era recunoscută în egală măsură și apărătorului aflat în sala de judecată. Nimic nu demonstrează că, în speță, dreptul reclamantului de a comunica cu avocatul său fără a fi auziți de terți a fost încălcat^[15].

În aceste condiții, s-a apreciat că participarea reclamantului la judecata în apel prin videoconferință nu a plasat apărarea într-o poziție substanțial dezavantajoasă în raport cu alte părți din proces și că interesatul a avut posibilitatea să își exercite drepturile și facultățile inerente noțiunii de proces echitabil, așa cum reiese din art. 6 din Convenție, dispoziție care nu a fost încălcată^[16].

Într-o altă cauză, S. contra Rusiei^[17], Curtea de la Strasbourg a constatat că reclamantul (acuzat de uciderea tatălui și a unchiului său) a fost arestat la data de 30 aprilie 2001, fiindu-i desemnat un apărător din oficiu. La 20 decembrie 2001, tribunalul regional din Novossibirsk l-a declarat vinovat și l-a condamnat pe reclamant la pedeapsa de 18 ani de închisoare. Cu prilejul judecării apelului reclamantului de către Curtea Supremă, acesta a solicitat să fie asistat de către un alt apărător, întrucât avocatul desemnat nu putea participa, fiind implicat în alt proces. Reclamantului i s-a comunicat faptul că va participa la judecata în apel prin intermediul videoconferinței. La data de 31 octombrie 2002, Curtea Supremă a judecat apelul reclamantului, care a participat la dezbateri prin intermediul videoconferinței, fără să fie asistat de un avocat. Apelul reclamantului a fost respins.

La data de 4 iulie 2007, imediat după comunicarea plângerii reclamantului de către C.E.D.O. Guvernului rus, Curtea Supremă a admis recursul în revizuire formulat de către procurorul general adjunct, a casat hotărârea pronunțată la 1 octombrie 2002, motivat de faptul că s-a încălcat dreptul reclamantului de a fi asistat de un avocat, și a trimis cauza instanței de apel în vederea reexaminării.

Cu prilejul judecării apelului, Curtea Supremă i-a respins cererea reclamantului de înfățișare în persoană, dispunând participarea sa prin videoconferință, apreciind că aceasta este suficientă pentru a-i permite să urmărească dezbaterile și să formuleze observații, o astfel de participare nefiind considerată mai puțin efectivă ca o apariție în persoană. (Reclamantul se afla într-un centru de arest situat în orașul Novossibirsk la mai mult de 3.000 de kilometri de Moscova, unde se află sediul Curții Supreme.) Cu aceeași ocazie, i-a fost prezentat reclamantului apărătorul din oficiu desemnat, care se afla în sala de judecată, și le-a fost acordat 15 minute de a comunica confidențial prin videoconferință înainte de deschiderea dezbaterilor.

Dorind să ia legătura cu apărătorul său în persoană, reclamantul a refuzat să fie asistat de apărătorul desemnat. Totuși, Curtea Supremă a constatat că reclamantul nu era în niciun dezacord cu apărătorul cu privire la strategia de apărare și nici nu a acceptat să își aleagă un alt avocat. În aceste condiții, Curtea Supremă a respins solicitarea reclamantului, fiind reprezentat de către apărătorul inițial desemnat. În aceeași zi, Curtea Supremă a judecat apelul reclamantului, pe care l-a respins^[18].

În analiza efectuată în speță, C.E.D.O. a reamintit că relativ la dreptul de a se apăra el însuși sau de a fi asistat de un apărător, art. 6 alin. (3) din Convenție nu precizează condițiile de exercitare, lăsând la latitudinea statelor contractante alegerea mijloacelor necesare, așa încât acest drept să fie garantat de sistemele lor juridice^[19].

În plus, Curtea de la Strasbourg a mai relevat că noțiunea de proces echitabil implică, în principiu, posibilitatea acuzatului de a participa la dezbateri. Totuși, apariția personală a acestuia nu prezintă aceeași importanță în apel. De asemenea, trebuie luate în considerare particularitățile procedurale în cauză și maniera în care interesele apărării sunt expuse sau protejate în fața jurisdicției din apel, prin prisma problemelor pe care trebuie să le rezolve și a importanței lor pentru apelant^[20].

Dreptul acuzatului de a comunica cu avocatul său, în condiții de confidențialitate, figurează printre exigențele elementare ale procesului echitabil și rezultă din art. 6 alin. (3) din Convenție. Atunci când un avocat nu poate să se întâlnească cu clientul său, fără supraveghere și în condiții de confidențialitate, asistența sa își pierde mult din utilitate^[21].

În speță, reclamantul a putut comunica cu noul apărător din oficiu timp de 15 minute, chiar înaintea audierilor, durată insuficientă pentru a-i permite să discute cu acesta și să-i asigure cunoașterea dosarului și a strategiei de apărare care era adecvată^[22].

Mai mult, C.E.D.O. a considerat că nu este sigur faptul că această comunicare (prin videoconferință) oferea suficientă confidențialitate. A reamintit că, în cauza M. V. contra Italiei^[23], reclamantul putuse să comunice cu avocatul său printr-o linie telefonică protejată împotriva unei eventuale încercări de interceptare. În schimb, în speța de față, reclamantul a trebuit să utilizeze sistemul de videoconferință pe care statul îl instalase și îl controla. Prin urmare, reclamantul avea motive legitime să se simtă inconfortabil cu privirea la modalitatea de comunicare cu apărătorul său^[24].

Tot în cauza M. V. contra Italiei, s-a constatat că avocatul reclamantului a avut și posibilitatea de a lăsa un substituent în sala de videoconferință sau invers, de a se deplasa el însuși la clientul său și de a-și asigura substituirea în sala de judecată. În mod similar, în cauza G. contra Rusiei^[25], în care s-a constatat că nu a avut loc o încălcare a art. 6 din Convenție, cu prilejul procedurii prin videoconferință, întrucât cei doi avocați ai reclamantului au fost prezenți la judecata în apel și au putut fundamenta și concretiza argumentele apărării, iar reclamantul a putut să se consulte cu avocatul său în privat înainte de judecată. În plus, având doi avocați, reclamantul ar fi putut alege ca unul dintre ei să îl asiste în centrul de detenție în timpul judecății pentru a se consulta în mod confidențial. Revenind la cauza analizată, s-a observat că reclamantul nu a beneficiat de niciuna dintre aceste opțiuni, ci, dimpotrivă, fiind nevoit fie să accepte un avocat care doar era prezent, fie să urmeze procedura fără apărător^[26].

Curtea de la Strasbourg a subliniat că Guvernul nu a oferit explicații referitoare la imposibilitatea de a fi luate alte măsuri pentru asistarea reclamantului de către un apărător. Se admite că transferul acestuia din orașul Novossibirsk la Moscova pentru o întâlnire cu avocatul său ar fi fost o procedură lungă și costisitoare. Punând în evidență importanța capitală a asistării efective de către un apărător, C.E.D.O. a examinat dacă, ținând seama de aceste obstacole geografice, autoritățile au luat măsuri suficiente care să compenseze restricțiile aduse drepturilor interesatului. A menționat că nimic nu a împiedicat autoritățile să organizeze o conversație telefonică între avocat și reclamant cu puțin timp înaintea ședinței de judecată sau să desemneze un avocat din orașul Novossibirsk, care ar fi putut să se deplaseze la centrul de detenție și să îi fie alături în timpul judecății. În fine, Curtea Supremă ar fi putut amâna cauza, lăsând reclamantului un interval de timp suficient pentru a discuta cauza cu apărătorul^[27].

Pentru aceste motive, Curtea de la Strasbourg a concluzionat că procedura descrisă nu a satisfăcut exigențele art. 6 alin. (3) raportat la alin. (1) al aceluiași articol din Convenție.

Din jurisprudența C.E.D.O., în legătură cu compatibilitatea folosirii videoconferinței în cadrul procesului penal cu standardele dreptului la un proces echitabil, se pot desprinde câteva idei generale.

Astfel, videoconferința nu este în sine contrară Convenției. Totuși, prin prisma dreptului acuzatului de a participa în mod real la proces, recurgerea la o astfel de măsură trebuie să urmărească un scop legitim.

Totodată, o mare importanță trebuie acordată modalității în care videoconferința aduce atingere dreptului de acces la o instanță sau echității procesului. Pentru garantarea acestor drepturi, prezintă relevanță inclusiv condițiile tehnice în care se desfășoară judecata, așa încât accesul la instanță să fie unul efectiv pentru acuzat.

Un alt aspect care mai reiese din aceeași jurisprudență se referă la garantarea dreptului la apărare, care implică, printre altele, dreptul de a compărea în fața unei instanțe^[28]. În legătură cu problematica analizată, judecătorii Curții de la Strasbourg consideră că prezența personală a acuzatului nu prezintă aceeași importanță decisivă în apel, ca în primă instanță.

Deopotrivă, dreptul la apărare este strâns legat de asigurarea pentru acuzat a dreptului de a beneficia de un apărător și de a comunica cu acesta în condiții de confidențialitate.

2. Referințe de drept comparat. În sistemul de drept italian, folosirea videoconferinței este reglementată amănunțit, importanța acestui mecanism fiind legată de cauzele în care sunt judecați membrii mafiei.

Prin Legea nr. 11/1998, videoconferința a fost introdusă în Normele de implementare, coordonare și tranziție ale Codului de procedură penală italian, adoptate prin Decretul legislativ nr. 271/1989, art. 146 bis, care a fost modificat ulterior succesiv^[29]. În esență, potrivit acestui articol, în cadrul unei proceduri care privește infracțiuni legate de activitatea mafiei și alte infracțiuni grave, dacă persoana, indiferent de calitate, este deținută în penitenciar, participarea la ședința de judecată are loc la distanță, în următoarele cazuri: când există amenințări grave la siguranța și ordinea publică; când dezbaterile sunt în mod particular complexe și participarea de la distanță pare necesară pentru a se evita întârzierile în desfășurarea acestora. Exigența de a se evita întârzierile se evaluează și în relație cu faptul că în același timp se desfășoară față de același acuzat procese distincte, în fața unor instanțe diferite.

Participarea la judecată de la distanță este decisă din oficiu de către președintele instanței în faza actelor preliminare sau de către judecătorul cauzei în cursul judecății. Decizia se comunică părților și apărătorilor cu cel puțin 10 zile înaintea termenului.

Legea italiană prevede în mod expres că este activată o legătură audiovizuală între sala de judecată și locul de detenție, cu modalități de natură să asigure o vizualizare simultană, efectivă și reciprocă a persoanelor prezente în cele două locuri și posibilitatea de a se auzi ceea ce se vorbește. Dacă măsura privește mai mulți acuzați care se găsesc în detenție în locuri diferite, fiecare dintre aceștia, prin intermediul aceluiași dispozitiv, este în măsură să se vadă și să se audă cu ceilalți.

Apărătorul sau substituentul său are întotdeauna dreptul să fie prezent în locul în care se găsește acuzatul. Apărătorul sau substituentul său prezent în sala de judecată și acuzatul se pot consulta într-o manieră confidențială, prin intermediul unor instrumente tehnice adaptate.

Locul din care acuzatul este conectat prin legătura audiovizuală cu sala de judecată este asimilat acesteia.

Un grefier este prezent în locul unde se găsește acuzatul și certifică identitatea, precum și faptul că nu există impedimente sau limitări ale drepturilor și facultăților acestuia.

Dacă în cursul judecății este necesar a se proceda la o confruntare sau la recunoașterea acuzatului sau la un alt act ce implică observarea sa personală, judecătorul, dacă estimează că este indispensabil, după ce ia concluziile părților, ordonă prezența fizică a acuzatului în sala de judecată pentru perioada de timp necesară îndeplinirii actului.

Reglementările din legislația italiană privitoare la videoconferință au făcut inclusiv obiectul controlului de constituționalitate. Astfel, potrivit Deciziei nr. 342/1999^[30], Curtea Constituțională a Italiei a stabilit că participarea la distanță nu încalcă dreptul la apărare, garantat de către art. 24 alin. (2) din Constituția Italiei. A respins ideea că numai prezența fizică a acuzatului în sala de judecată ar asigura efectivitatea acestui drept. Articolul 146 bis nu reglementează numai mijloacele tehnice de a pune în practică legătura între sala de judecată și locul de detenție, dar, de asemenea, impune anumite rezultate, printre care participarea efectivă a acuzatului la procedură în vederea exercitării adecvate a dreptului la apărare. De exemplu, legiuitorul a garantat contactul între acuzați, dreptul apărătorului de a fi prezent în locul unde se găsește deținutul și posibilitatea de consultare între acesta din urmă și avocatul său.

Deopotrivă, conform Ordonanței Curții Constituționale a Italiei nr. 483/2002^[31], participarea la distanță are următoarele obiective: a) protejarea ordinii publice cu referire la posibilele acțiuni ale acuzatului de intimidare în raport cu celelalte părți din proces; b) evitarea ca transferul acuzatului din penitenciar în sala de judecată să devină un prilej ca acesta să reînnoiască contactele cu asociațiile criminale cărora le este afiliat; c) accelerarea desfășurării proceselor complexe și lungi care au loc în instanțe diferite. Totodată, instanța constituțională a Italiei a relevat că sistemul introdus prin Legea nr. 11/1998 garantează dreptul persoanei acuzate de infracțiuni de o gravitate excepțională de a participa la proces, punând în balanță exigențele protecției colectivității și cele ale derulării procesului.

3. Reglementarea videoconferinței în legislația României. În art. 106 alin. (2) din noul Cod de procedură penală român (în continuare C.pr.pen.), care reglementează reguli speciale privind ascultarea, se prevede că persoana aflată în detenție poate fi audiată la locul de deținere prin videoconferință, în cazuri excepționale și dacă organul judiciar apreciază că aceasta nu aduce atingere bunei desfășurări a procesului ori drepturilor și intereselor părților.

În atari condiții, dacă persoana audiată se află în vreuna dintre situațiile prevăzute în art. 90 C.pr.pen.^[32], care prevede cazurile de asistență juridică obligatorie a suspectului și inculpatului, ascultarea nu poate avea loc decât în prezența avocatului, la locul de deținere.

Ca urmare a modificărilor operate prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016^[33], au fost introduse mai multe prevederi menite să completeze regula generală enunțată în art. 106 din codul sus-menționat, cu privire la videoconferință.

Astfel, potrivit art. 204 alin. (7) C.pr.pen. (acesta reglementând calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale), soluționarea contestației se face în prezența inculpatului, în afară de cazul când acesta lipsește nejustificat, este dispărut, se sustrage ori din cauza stării sănătății ori de forță majoră sau stare de necesitate nu poate fi adus în fața judecătorului; se consideră că este prezent și inculpatul privat de libertate care, cu acordul său și în prezența apărătorului ales sau numit din oficiu și, după caz, și a interpretului, participă la soluționarea contestației prin videoconferință, la locul de deținere.

În art. 235 din codul sus-menționat, care reglementează procedura prelungirii arestării preventive în cursul urmăririi penale, se prevede că inculpatul este ascultat de către judecătorul de drepturi și libertăți asupra tuturor motivelor pe care se întemeiază propunerea de prelungire a arestării preventive, în prezența unui avocat, ales sau numit din oficiu; ascultarea inculpatului se poate face cu acordul acestuia și în prezența unui apărător ales sau numit din oficiu și, după caz, și a unui interpret, și prin videoconferință, la locul de deținere [alin. (3)]. Conform alin. (4) al aceluiași articol, în cazul în care inculpatul arestat preventiv se află internat în spital și din cauza stării sănătății nu poate fi adus în fața judecătorului de drepturi și libertăți sau când, din cauză de forță majoră ori stare de necesitate, deplasarea sa nu este posibilă, propunerea va fi examinată în lipsa inculpatului, dar numai în prezența avocatului acestuia, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii, dispozițiile art. 204 alin. (7) teza finală din același cod (referitoare la videoconferință) aplicându-se în mod corespunzător.

Potrivit art. 364 alin. (1) C.pr.pen., judecata cauzei are loc în prezența inculpatului; aducerea acestuia aflat în stare de deținere la judecată este obligatorie. În raport cu teza finală a aceluiași alineat, se consideră că este prezent și inculpatul privat de libertate care, cu acordul său și în prezența apărătorului ales sau numit din oficiu și, după caz, și a interpretului, participă la judecată prin videoconferință, la locul de deținere. Inclusiv în această situație alin. (6) al articolului sus-menționat prevede că inculpatul poate formula cereri, ridica excepții și pune concluzii.

Totodată, conform alin. (4) al art. 364 C.pr.pen., pe tot parcursul judecății, inculpatul, inclusiv în cazul în care este privat de libertate, poate cere, în scris, să fie judecat în lipsă, fiind reprezentat de către avocatul său ales sau din oficiu; în cazul în care inculpatul aflat în stare de deținere a solicitat să fie judecat în lipsă, instanța poate dispune, la cerere sau din oficiu, ca acesta să poată pună concluzii în cadrul dezbaterilor și să i se dea cuvântul prin intermediul videoconferinței, în prezența apărătorului ales sau din oficiu.

Deopotrivă, prevederi similare celor din noul Cod de procedură penală român regăsim și în cuprinsul Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de către organele judiciare în cursul procesului penal^[34], cu modificările și completările ulterioare. Astfel, art. 29 alin. (1) din această lege prevede că, în cazul în care un deținut urmează să fie audiat în cadrul unei proceduri prevăzute de prezenta lege de către personalul sau judecătorul de supraveghere a privării de libertate din alt penitenciar decât cel în care se află deținutul, audierea poate avea loc prin videoconferință; atunci când un deținut urmează să fie audiat în cadrul oricărei proceduri judiciare sau al unei proceduri prevăzute de prezenta lege, audierea poate avea loc prin videoconferință. Potrivit alin. (4) al art. 29 din legea sus-menționată, dacă deținutul este asistat de către un apărător, ales sau numit din oficiu, administrația penitenciarului va permite accesul acestuia în camera de videoconferință, alături de persoana pe care o reprezintă.

Raportat la standardele ce se pot desprinde din jurisprudența C.E.D.O. (prezentate mai sus), se constată că legiuitorul român a ales pentru garantarea dreptului la apărare a inculpatului ca utilizarea videoconferinței să aibă loc exclusiv în situația în care acesta își dă acordul și numai în prezența apărătorului său la locul de deținere.

Cu excepția celor două garanții, legea procesual penal română nu prevede condițiile tehnice și materiale în care se desfășoară judecata prin intermediul videoconferinței. Nu este prevăzută nicio reglementare din care să reiasă că persoanele implicate au posibilitatea să perceapă integral, efectiv și reciproc evenimentele care au loc în sala de judecată sau comportamentul participanților la proces. Deopotrivă, nu sunt reglementate dispoziții care să garanteze inculpatului sau apărătorului său consultarea dosarului cauzei sau posibilitatea de a depune înscrisuri, cereri sau memorii^[35].

În fine, Codul de procedură penală român nu impune niciun fel de analiză a cadrului în care este dispusă măsura relativ la necesitatea acesteia, la scopul legitim urmărit, gravitatea infracțiunii sau stadiul procesului.

4. Reglementarea videoconferinței în raport cu procedurile de cooperare judiciară internațională în materie penală. Procedurile de cooperare judiciară între autoritățile judiciare ale statelor sunt de cele mai multe ori marcate de greutatea cu care se efectuează, de perioada mare de timp în care se desfășoară. De aceea, folosirea mijloacelor moderne de comunicare facilitează cooperarea și oferă economie de mijloace și timp.

Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală^[36] creează cadrul necesar folosirii videoconferinței. Astfel, conform art. 171 din această lege, audierea prin videoconferință reprezintă una dintre formele asistenței judiciare internaționale^[37].

Procedura detaliată de efectuare a audierilor prin videoconferință este reglementată în art. 178 din Legea nr. 302/2004. Alineatul (1) al acestui articol stipulează că, atunci când o persoană care se află pe teritoriul României trebuie să fie audiată ca martor sau expert de către autoritățile judiciare ale unui stat străin și este inoportun sau imposibil pentru acea persoană să se înfățișeze personal pe teritoriul acelui stat, statul străin poate solicita ca audierea să aibă loc prin videoconferință. În mod expres se prevede în alin. (2) al articolului sus-menționat faptul că o asemenea cerere poate fi acceptată de către statul român dacă nu contravine principiilor sale fundamentale de drept și cu condiția să dispună de mijloacele tehnice care să permită efectuarea audierii prin videoconferință. Într-o speță, s-a dat relevanță regulii instituite prin acest articol, fiind respinsă cererea de asistență judiciară internațională formulată de către Tribunalul de Mare Instanță din Paris prin care a solicitat autorităților române asistență judiciară constând în expertizarea „medico-psihologică” a numitului M.M. (deținut într-un penitenciar din România), prin procedeul videoconferinței, cu motivarea că expertiza medico-legală psihiatrică, chiar dacă se efectuează și prin adresarea de întrebări inculpatului, nu reprezintă o audiere în accepțiunea art. 10 din Convenția europeană privind asistența judiciară reciprocă în materie penală între statele membre al Uniunii Europene și nu poate fi realizată prin videoconferință, ci este necesară respectarea dreptului intern privind efectuarea expertizei medico-legale psihiatrice în instituții sanitare de specialitate^[38].

În cererea de audiere prin videoconferință trebuie să se precizeze, cu excepția informațiilor prevăzute în art. 172 din Legea nr. 302/2004^[39], motivul pentru care nu este oportun sau este imposibil ca martorul sau expertul să fie prezent personal la audiere, precum și denumirea autorității judiciare și numele persoanelor care vor proceda la audiere [alin. (3) al art. 178 din Legea nr. 302/2004]. Martorul sau expertul va fi citat potrivit legii române [alin. (4) al aceluiași articol]. Autoritățile judiciare competente să execute cererile formulate de către autoritățile altor state sunt curțile de apel, în cursul judecății, respectiv parchetele de pe lângă curțile de apel, în cursul urmăririi penale, așa cum este reglementat în alin. (5) al art. 178 din Legea nr. 302/2004.

La rândul său, alin. (6) al articolului sus-menționat detaliază regulile incidente în cazul audierii prin videoconferință, și anume:

a) audierea are loc în prezența judecătorului sau procurorului român competent, după caz, asistat, după caz, de un interpret; organul judiciar verifică identitatea persoanei audiate, fiind obligat să asigure respectarea principiilor fundamentale ale legii române. În cazul în care constată că sunt încălcate aceste principii, judecătorul sau procurorul ia de îndată măsurile necesare pentru a asigura desfășurarea audierii în conformitate cu legea română;

b) autoritățile judiciare române competente și cele ale statului solicitant convin, după caz, asupra măsurilor de protecție a martorului sau expertului;

c) audierea se efectuează direct de către autoritatea judiciară competentă a statului solicitant sau sub coordonarea acesteia, potrivit legii sale interne;

d) martorul sau expertul va fi asistat, după caz, de un interpret, potrivit legii române;

e) persoana chemată ca martor sau expert poate invoca dreptul de a nu depune mărturie, care îi este conferit fie de legea română, fie de legea statului solicitat.

Potrivit art. 178 alin. (7) din Legea nr. 302/2004, fără a aduce atingere măsurilor convenite pentru protecția martorilor, autoritatea judiciară română întocmește un proces-verbal în care se consemnează data și locul audierii, identitatea persoanei audiate, informații privind depunerea jurământului și condițiile tehnice în care audierea s-a desfășurat; procesul-verbal se transmite autorității judiciare competente a statului solicitant.

Totodată, legea menționată mai sus prevede că dispozițiile Codului de procedură penală se aplică în mod corespunzător [art. 178 alin. (8) din Legea nr. 302/2004]. De pildă, într-o speță, după audierea prin videoconferință a trei martori, în baza cererii de asistență judiciară formulată de către Curtea cu Juri din N., Italia, instanța judecătorească de executare a procedat la pronunțarea în cauză a unei încheieri penale^[40].

Dispozițiile legale trecute în revistă (privind audierea prin videoconferință) se pot aplica și în cazul audierii suspecților sau inculpaților, dacă persoana în cauză consimte și dacă există un acord în acest sens între autoritățile judiciare române și cele ale statului solicitant [art. 178 alin. (9) din Legea nr. 302/2004].

Deopotrivă, așa cum este reglementat în alin. (11) al articolului sus-menționat, declarațiile suspectului sau ale inculpatului, ale celorlalte părți în procesul penal sau ale expertului care se află în străinătate, pot fi luate prin videoconferință ori de câte ori este inoportun sau imposibil pentru ca acea persoană să se înfățișeze personal pe teritoriul României; este considerată în imposibilitatea de a se înfățișa personal pe teritoriul României și persoana aflată în detenție pe teritoriul altui stat; în atari condiții, procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală ori instanța pe rolul căreia se află cauza spre soluționare întocmește și transmite, direct sau prin intermediul autorităților centrale prevăzute la art. 10 din Legea nr. 302/2004^[41], cererea de asistență judiciară internațională în materie penală; dispozițiile alin. (3) și (9) ale art. 178 din aceeași lege se aplică în mod corespunzător.

Reglementări privitoare la folosirea videoconferinței regăsim și în legătură cu alte modalități de cooperarea internațională (în particular). Astfel, în materia extrădării, potrivit art. 43 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 (care reglementează arestarea provizorie și sesizarea instanței), procurorul general competent sau procurorul desemnat de acesta procedează, în 48 de ore de la primirea cererii de extrădare și a actelor anexate, la identificarea persoanei extrădabile, căreia îi aduce la cunoștință conținutul actelor transmise de către autoritățile statului solicitant.

În conformitate cu art. 43 alin. (2) din legea sus-menționată, după identificare, procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărui circumscripție a fost prinsă persoana extrădabilă sesizează de îndată curtea de apel competentă, pentru a aprecia asupra luării măsurii arestării provizorii în vederea extrădării persoanei extrădabile și continuarea procedurii judiciare de soluționare a cererii de extrădare; în cazul prevăzut în art. 42 alin. (1¹) din aceeași lege, audierea persoanei extrădabile de către Curtea de Apel București se poate realiza și prin videoconferință; lucrările efectuate de către parchetul de pe lângă curtea de apel în a cărui circumscripție a fost prinsă persoana extrădabilă se trimit Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, imediat după audierea persoanei extrădabile.

Articolul 42 alin. (1¹) din Legea nr. 302/2004 reglementează situația în care statul solicitant solicită în același timp extrădarea a două sau mai multe persoane, cercetate în aceeași cauză penală sau în cauze conexe, care au fost localizate în circumscripțiile unor curți de apel diferite, caz în care competența soluționării cererilor de extrădare aparține Curții de Apel București.

Relativ la mandatul european de arestare, reglementări privind audierea prin videoconferință se regăsesc în art. 91 din legea menționată mai sus, acesta referindu-se la transferarea temporară sau audierea persoanei solicitate în cursul procedurii de predare în baza mandatului european de arestare. Astfel, în cazul unui mandat european de arestare emis în vederea urmăririi penale sau a judecății, transmis spre executare unei autorități din alt stat membru, față de care nu a fost luată nicio decizie ori, deși a fost luată, aceasta nu este definitivă, instanța emitentă poate solicita, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau a instanței de judecată, ca persoana față de care s-a emis respectivul mandat european de arestare să fie audiată nemijlocit de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau de către instanța de judecată prin videoconferință; cererea având ca obiect audierea prin videoconferință a persoanei solicitate se întocmește potrivit art. 172 și art. 178 din aceeași lege de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau de către instanța competentă și se transmite odată cu mandatul european de arestare ori după această dată.

În cazul supravegherii de către autoritățile altor state membre ale Uniunii Europene a respectării obligațiilor stabilite de către organele judiciare române, conform art. 170¹⁰ alin. (1) din Legea nr. 302/2004, atunci când în cursul procesului penal este necesar sau, potrivit legii române, obligatoriu ca persoana cercetată să fie ascultată, luarea declarației acesteia se poate realiza prin videoconferință; cererea având ca obiect audierea prin videoconferință se întocmește potrivit art. 172 și art. 178 din aceeași lege și se transmite direct autorității competente a statului de executare.

Alineatul (2) al art. 170¹⁰ (menționat mai sus) prevede: în ipoteza în care, în raport cu legea statului de executare, audierea prin videoconferință este condiționată de consimțământul persoanei supravegheate, iar aceasta refuză să fie audiată, organul judiciar român care a luat măsura de supraveghere:

a) poate dispune înlocuirea sau încetarea măsurii de supraveghere dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de legea română; sau

b) poate solicita ca persoana cercetată să fie audiată în prezența procurorului sau a judecătorului român competent sau, în măsura în care legislația statului de executare o permite, de către acesta.

Dispoziții cu privire la audierea prin videoconferință regăsim și în art. 170³² din Legea nr. 302/2004, care se referă la executarea măsurilor de probațiune sau a sancțiunii alternative fără asumarea deciziilor subsecvente^[42]. În această situație, conform alin. (3) al aceluiași articol, judecătorul delegat cu executarea informează autoritatea competentă a statului emitent ori de câte ori constată existența unor motive de revocare sau a unor fapte asupra cărora a solicitat să fie informată; informarea se realizează prin completarea formularului prevăzut în anexa nr. 10 la legea sus-menționată; dacă, potrivit legii statului emitent, ascultarea persoanei condamnate este obligatorie, declarația acesteia poate fi luată de către autoritățile statului emitent prin videoconferință; cererea având ca obiect audierea prin videoconferință a persoanei condamnate se întocmește potrivit dispozițiilor tratatului aplicabil între România și statul emitent sau, în lipsa acestuia, pe bază de reciprocitate, și se transmite pe canalele și prin mijloacele de comunicare prevăzute de acesta sau de prezenta lege, după caz, tribunalului în a cărui circumscripție locuiește persoana condamnată; dispozițiile art. 172 și art. 178 din aceeași lege se aplică în mod corespunzător; audierea prin videoconferință are loc în prezența unui reprezentant al serviciului de probațiune.

Deopotrivă, mențiuni privitoare la videoconferință există și în art. 170⁴² din Legea nr. 302/2004 (în care se reglementează executarea măsurilor de probațiune fără asumarea deciziilor subsecvente de către statul de executare)^[43]. Alineatul (4) din același articol statuează: dacă persoana condamnată se află în continuare în statul de executare, ascultarea acesteia poate fi efectuată prin videoconferință, potrivit dispozițiilor art. 172 și art. 178 din legea menționată anterior.

Cel mai nou instrument de cooperare judiciară în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene – ordinul european de anchetă^[44] – a fost implementat în legislația din România prin cele mai recente modificări aduse Legii nr. 302/2004^[45].

Legea română preia din directiva menționată anterior dispoziții detaliate cu privire la folosirea videoconferinței. Astfel, potrivit art. 268¹⁸ alin. (1) din Legea nr. 302/2004, atunci când o persoană se află pe teritoriul României și trebuie audiată ca martor sau expert de către autoritățile competente ale statului emitent, autoritatea competentă poate să emită un ordin european de anchetă pentru a audia martorul sau expertul prin videoconferință sau alte mijloace de transmisie audiovizuală; dispozițiile art. 178 alin. (4)-(6), alin. (8) și (10) din aceeași lege se aplică în mod corespunzător; aceste dispoziții se aplică și în cazul audierii suspecților sau inculpaților.

Totuși, pe lângă motivele de nerecunoaștere sau neexecutare^[46] prevăzute în art. 268⁸ din Legea nr. 302/2004, executarea ordinului european de anchetă poate fi, de asemenea, refuzată dacă:

a) suspectul sau inculpatul nu își dă consimțământul; sau

b) executarea unei asemenea măsuri de investigare într-un caz particular ar fi contrară principiilor fundamentale de drept ale statului român [ 268¹⁸ alin. (2) din aceeași lege].

Potrivit alin. (3) al art. 268¹⁸ din legea sus-menționată, autoritatea emitentă și autoritatea de executare convin modalitățile practice; dacă într-o anumită cauză autoritatea de executare nu dispune de mijloacele tehnice pentru o audiere prin realizarea unei videoconferințe, statul emitent poate pune la dispoziție astfel de mijloace, de comun acord. În alin. (4) al aceluiași articol se prevede: fără a aduce atingere eventualelor măsuri convenite în ceea ce privește protecția persoanelor, autoritatea de executare întocmește, la sfârșitul audierii, un proces-verbal în care consemnează data și locul audierii, identitatea persoanei audiate, identitatea și calitatea tuturor celorlalte persoane din statul de executare care au participat la audiere, eventualele depuneri de jurământ și condițiile tehnice în care s-a desfășurat audierea; documentul este trimis autorității emitente de către autoritatea de executare.

Totodată, alin. (5) al art. 268¹⁸ din Legea nr. 302/2004 stipulează: în cazul în care persoana care este audiată pe teritoriul statului român, potrivit prevederilor prezentului articol, refuză să depună mărturie atunci când are obligația să o facă sau depune mărturii false, se aplică legea română în același mod în care s-ar fi aplicat dacă audierea ar fi avut loc în cadrul unei proceduri la nivel intern. Cu privire la competența de emitere a unui ordin european de anchetă, în vederea audierii persoanelor indicate la alin. (1) al aceluiași articol, aceasta revine procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau instanței pe rolul căreia se află cauza [alin. (6) al articolului sus-menționat].

Reglementarea audierii prin videoconferință prin intermediul unui ordin european de anchetă nu a fost ferită de critici prin prisma standardelor dreptului la un proces echitabil^[47]. În acest sens, au fost exprimate opinii că Directiva 2014/41/UE a Parlamentului European și a Consiliului ar trebui să conțină referiri exprese la dreptul la tăcere, precum și la acela de a nu se autoincrimina în cazul audierii prin videoconferință, așa încât să fie satisfăcute cerințele unui proces echitabil.

Concluzii. Folosirea unor mijloace auxiliare tehnice, precum videoconferința, în cadrul procesului penal apare ca o necesitate prin prisma dezvoltării societății informaționale, dar și prin raportare la complexitatea din ce în ce mai accentuată a procedurilor care implică în numeroase cazuri participarea unor autorități judiciare aflate în locuri diferite sau chiar în alte state.

Așadar, utilizarea  videoconferinței trebuie să țină seama de normele procedurale interne, de cele prevăzute în instrumentele de cooperare judiciară internațională la care România este parte, dar deopotrivă de standardele impuse de jurisprudența Curții de la Strasbourg.

Se poate observa cu ușurință că legiuitorul român a oferit ca garanție a dreptului la un proces echitabil acordul persoanei in vinculis pentru participarea la o astfel de procedură (a videoconferinței). Totuși, pentru a satisface pe deplin exigențele art. 6 din Convenție, reglementările actuale ar trebui completate cu norme procedurale precise cu privire la desfășurarea unei atari proceduri, similar celor reglementate de către legislația italiană, așa încât videoconferința să fie deopotrivă eficientă și de natură să tindă la respectarea drepturilor persoanelor implicate în procedură.

* e-mail: dediu_daniela@mpublic.ro.

[1] Planul de acțiune multianual 2014-2018 privind e-justiția europeană, (2014/C 182/02), publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. C182/2 din 14 iunie 2014, disponibil pe site-ul http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:52014XG0614(01)&from=EN (accesat la 25 mai 2018).

[2] Idem, pct. 25.

[3] Idem, pct. 31.

[4] A se vedea C.E.D.O.: cauza M. V. contra Italiei, Hotărârea din 29 iunie 2006; C.E.D.O., cauza Z. contra Italiei, Hotărârea din 27 noiembrie 2007; cauza A. contra Italiei, Hotărârea din 27 noiembrie 2007 [disponibile în limba franceză pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int (accesat la 25 mai 2018)].

[5] C.E.D.O., cauza M. V. contra Italiei, cit. supra, paragr. 52.

[6] Idem, paragr. 53.

[7] Idem, paragr. 54-58.

[8] Idem, paragr. 68.

[9] Idem, paragr. 69.

[10] Idem, paragr. 70.

[11] Idem, paragr. 71. Nota redacției: pentiti (it.) – sunt acei membri ai Mafiei care acceptă să colaboreze cu organele judiciare, incriminându-și foștii parteneri de organizație.

[12] Idem, paragr. 72.

[13] Idem, paragr. 73.

[14] Idem, paragr. 74.

[15] Idem, paragr. 75.

[16] Idem, paragr. 76.

[17] C.E.D.O., cauza S. contra Rusiei, Hotărârea din 2 noiembrie 2010, disponibilă în limba franceză pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int (accesat la 25 mai 2018).

[18] Pentru circumstanțele cauzei, a se vedea C.E.D.O., cauza S. contra Rusiei, cit. supra, paragr. 11-30.

[19] Idem, paragr. 95.

[20] Idem, paragr. 96.

[21] Idem, paragr. 97.

[22] Idem, paragr. 103.

[23] Cit. supra.

[24] C.E.D.O., cauza S. contra Rusiei, cit. supra, paragr. 104.

[25] A se vedea C.E.D.O., cauza G. contra Rusiei, Hotărârea din 9 noiembrie 2006, disponibilă în limba franceză pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int (accesat la 25 mai 2018).

[26] Idem, paragr. 105.

[27] Idem, paragr. 106.

[28] A se vedea C.E.D.O., cauza C. contra Italiei, Hotărârea din 12 februarie 1985, disponibilă în limba franceză pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int (accesat la 25 mai 2018).

[29] Modificările sunt disponibile pe site-ul http://www.diritto24.ilsole24ore.com/guidaAlDiritto/codici/codiceProceduraPenale/articolo/1132/art-146-bis-partecipazione-al-dibattimento-a-distanza.html?refresh_ce=1 (accesat la 25 mai 2018). Cele mai recente modificări au fost operate prin art. 1 pct. 77 din Legea nr. 103/2017 [disponibilă pe site-ul http://www.gazzettaufficiale.it/eli/id/2017/07/04/17G00116/sg (accesat la 25 mai 2018)]. Pentru o analiză critică a acestor modificări în doctrina italiană, în care se arată că dispozițiile adoptate reprezintă transformarea participării la judecată prin intermediul videoconferinței din excepție în regulă, a se vedea S. Lorusso, Dibattimento a distanza vs. „autodifesa”?, în „Diritto penale contemporaneo” nr. 4/2017, p. 217-223.

[30] Disponibilă pe site-ul http://www.giurcost.org/decisioni/1999/0342s-99.html (accesat la 25 mai 2018).

[31] Disponibilă pe site-ul http://www.giurcost.org/decisioni/2002/0483o-02.html (accesat la 25 mai 2018).

[32] Art. 90. Asistența juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului

Asistența juridică este obligatorie:

a) când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenție ori într-un centru educativ, când este reținut sau arestat, chiar în altă cauză, când față de acesta a fost dispusă măsura de siguranță a internării medicale, chiar în altă cauză, precum și în alte cazuri prevăzute de lege;

b) în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu și-ar putea face singur apărarea;

c) în cursul procedurii în cameră preliminară și în cursul judecății în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani.”

[33] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016.

[34] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013.

[35] A se vedea T.-V. Gheorghe, Comentariu, în ,,Codul de procedură penală comentat”, de N. Volonciu, A.S. Uzlău (coordonatori), ediția a 3-a, revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2017, p. 296-298. Acest autor prezintă câteva soluții teoretice cu privire la acest gen de dificultăți ce pot fi întâlnite în procedura ascultării prin videoconferință.

[36] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 31 mai 2011, modificată și completată prin Legea nr. 236/2017 (aceasta fiind publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 993 din 14 decembrie 2017).

[37] ,,Art. 171. Obiectul asistenței judiciare

În sensul prezentului capitol, asistența judiciară internațională cuprinde îndeosebi următoarele activități:

a) comisiile rogatorii internaționale;

b) audierile prin videoconferință;

c) înfățișarea în statul solicitant a martorilor, experților și a persoanelor urmărite;

d) notificarea actelor de procedură care se întocmesc ori se depun într-un proces penal;

e) cazierul judiciar;

f) alte forme de asistență judiciară”.

[38] A se vedea A. Șchiopu, Videoconferința. Expertiză medico-legală psihiatrică, în ,,Buletinul Rețelei Judiciare Române în materie penală”, de M. Radu (coordonator), Editura Hamangiu, București, 2014, p. 249-250.

[39] ,,Art. 172. Conținutul general al cererii de asistență judiciară și actele anexate acesteia

(1) Cererea de asistență judiciară trebuie să indice:

a) denumirea autorității judiciare solicitante și denumirea autorității judiciare solicitate;

b) obiectul și motivele cererii;

c) calificarea juridică a faptelor;

d) datele de identificare a suspectului, inculpatului sau condamnatului ori a martorului sau expertului, după caz;

e) încadrarea juridică și prezentarea sumară a faptelor.

(2) La cerere se anexează acte în sprijinul acesteia, după caz, în funcție de natura și obiectul cererii.

(3) Actele anexate cererii de asistență judiciară trebuie certificate de autoritatea judiciară solicitantă, fiind scutite de orice alte formalități de supralegalizare”.

[40] C. Ap. Târgu-Mureș, Înch. pen. nr. 33/2013, rezumată de către M. Crețu, Audierea de martori prin videoconferință. Materializarea acestei proceduri de către autoritatea română, în ,,Buletinul Rețelei Judiciare Române în materie penală”, de M. Radu (coordonator), op. cit., p. 248-249.

[41] ,,Art. 10. Autoritățile centrale române

(1) Competența îndeplinirii atribuțiilor specifice de autoritate centrală română în domeniul cooperării judiciare în materie penală aparține și se exercită de către:

a) Ministerul Justiției, prin direcția de specialitate, dacă cererile au ca obiect extrădarea, mandatul european de arestare, transferarea persoanelor condamnate, ordinul de indisponibilizare, ordinul de confiscare, recunoașterea și executarea hotărârilor și a actelor judiciare penale, comisiile rogatorii internaționale, orice altă formă de asistență judiciară internațională care se referă la activitatea de judecată ori la faza executării hotărârilor penale, precum și, indiferent de faza procesuală, atunci când, după caz, se prevede altfel prin prezenta lege sau cererea este formulată în temeiul curtoaziei internaționale sau Ministerul Justiției este desemnat autoritate centrală unică potrivit tratatelor internaționale la care România este parte;

b) Ministerul Public, prin structurile de specialitate, atunci când comisiile rogatorii internaționale sau celelalte forme de asistență judiciară internațională se referă la activitatea de cercetare și urmărire penală;

[…]”

[42] ,,Art. 170³². Executarea măsurilor de probațiune sau a sancțiunii alternative fără asumarea deciziilor subsecvente

(1) În situația în care, ulterior recunoașterii unei hotărâri judecătorești străine, persoana condamnată nu îndeplinește măsurile de supraveghere sau sancțiunea alternativă ori săvârșește o nouă infracțiune pe durata termenului de încercare, competența revocării sancțiunii sau luarea oricăror altor măsuri revine statului emitent, atunci când hotărârea judecătorească străină recunoscută se referă la:

a) amânarea aplicării pedepsei;

b) liberarea condiționată;

c) o sancțiune alternativă;

d) una dintre ipotezele prevăzute la art. 170²⁷ (3);

e) o persoană condamnată care și-a stabilit ulterior reședința într-un alt stat și nu se mai află în România.

[…]”

[43] ,,Art. 170⁴². Executarea măsurilor de probațiune fără asumarea deciziilor subsecvente de către statul de executare

(1) În situația în care statul de executare declară că, în anumite cazuri, expres menționate, nu își asumă deciziile subsecvente recunoașterii hotărârii judecătorești, instanța de executare redobândește competența cu privire la revocarea sancțiunii aplicate prin hotărârea judecătorească. Declarația statului de executare se verifică de către judecătorul delegat cu executarea la data completării certificatului.

[…]”

[44] Directiva 2014/41/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind ordinul european de anchetă în materie penală, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L130/1 din 1 mai 2014.

[45] A se vedea Legea nr. 236/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 993 din 14 decembrie 2017.

[46] Pentru o analiză detaliată a motivelor de nerecunoaștere și neexecutare a unui ordin european de anchetă, a se vedea D. Dediu, The european investigation order in criminal matters – grounds for non-recognition and non-execution, în „Challenges of the Knowledge Society Journal”, „Nicolae Titulescu” University Publishing House, 2018, p. 66-71 [disponibil pe site-ul http://cks.univnt.ro/cks_2018_archive.html (accesat la 25 mai 2018)].

[47] A se vedea: Opinion of the European Union Agency for Fundamental Rights on the draft Directive regarding the European Investigation Order, disponibilă pe site-ul http://fra.europa.eu/en/opinion/2011/fra-opinion-draft-directive-regarding-european-investigation-order-eio (accesat la 25 mai 2018); A. Grio, The Defendant’s Rights in the Hearing by Videoconference, în Stefano Ruggeri (Ed.), ,,Transnational Evidence and Multicultural Inquiries in Europe”, Springer International Publishing Switzerland, 2014, p. 119-125.