Ana-Maria PÎRVU*

Procuror stagiar – Parchetul de pe lângă

Judecătoria Slobozia

ABSTRACT

The author tackles a series of interesting aspects relating to domestic violence, with special reference to the possibility to continue the criminal prosecution despite the withdrawal of the preliminary complaint or the reconciliation of the parties.

Key words: reconciliation of the parties, withdrawal of the preliminary complaint, domestic violence.

Introducere. Violența în familie este o problemă generală întâlnită la nivel european și care privește toate statele membre ale Uniunii Europene. Aceasta poate apărea sub mai multe forme: violență fizică, verbală, psihologică, sexuală, economică și socială.

De regulă, violența în familie are loc într-un mediu privat, fără posibilitatea identificării unor martori, departe de ochii publicului, iar victimele, de cele mai multe ori, nu reclamă faptele de violență fie din cauză că este un lucru rușinos, că a fost considerat un incident izolat, care nu se va mai repeta, fie din cauză că există o mentalitate care tratează cu înțelegere comportamentul violent în familie, mentalitate însușită chiar de către victime.

Calitatea de victimă o pot avea și bărbații, nu numai femeile. Totodată, de cele mai multe ori, copiii sunt victime directe sau indirecte ale violenței domestice.

Cu toate acestea, în urma studiilor efectuate[1] s-a constatat că violența domestică împotriva femeilor este mai frecvent întâlnită. Conform Eurobarometrului 72.3 din 2010 – ,,Violența domestică împotriva femeilor” –, coordonat de Comisia Europeană, în Europa, o femeie din patru este victimă a violenței domestice la un moment dat în viață. Între 6% și 10% din populația feminină a Europei este afectată de violența domestică în decursul unui an.

În opinia Comitetului pentru eliminarea discriminării față de femei (denumit în continuare Comitetul CEDAW), violența bazată pe sex este o formă de discriminare care împiedică serios femeile să fie egale cu bărbații, intrând astfel sub incidența dispozițiilor art. 1 CEDAW[2]; Comitetul CEDAW încadrează ,,actele private” și ,,relele tratamente în familie” în categoria actelor de violență bazată pe sex; lupta împotriva violenței bazate pe sex impune statelor obligațiile enumerate în Recomandarea generală nr. 19, printre care figurează și obligația de a lua toate măsurile juridice necesare pentru asigurarea unei protecții eficiente a femeilor împotriva violenței bazate pe sex[3].

1. Jurisprudența C.E.D.O. Relativ la violența în familie, este relevantă cauza Opuz contra Turciei, în care C.E.D.O. a constatat încălcarea art. 2, art. 3 și art. 14 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare Convenția) de către statul turc.

În fapt, prin cererea adresată C.E.D.O., reclamanta a arătat că mama sa a fost ucisă de către soțul ei; acesta, în anii anteriori evenimentului, a exercitat acte de violență atât față de ea, cât și față de mama sa. Deși violențele au fost aduse, în mod repetat, la cunoștința autorităților, acestea nu și-au îndeplinit obligațiile legale de protejare a reclamantei și a mamei sale. Împotriva soțului au fost declanșate proceduri judiciare, însă acțiunea penală s-a stins fie din lipsa probelor, fie pentru că victimele și-au retras plângerile. Organele judiciare au dispus încetarea procedurilor împotriva soțului, fără a analiza motivele care au stat la baza retragerii plângerilor.

C.E.D.O. a relevat că, în temeiul art. 2 din Convenție, legislația internă ar fi trebuit să permită Ministerului Public să continue ancheta, chiar dacă au fost retrase plângerile, având în vedere că actele de violență exercitate erau suficient de grave pentru a justifica urmărirea penală și că persoanele în cauză trăiau sub amenințarea constantă a unei atingeri asupra integrității fizice (Hotărârea din 9 septembrie 2009, paragr. 168).

În paragr. 87-90 din hotărârea sus-menționată, s-au analizat legislațiile statelor membre în privința posibilității continuării urmăririi penale, în pofida retragerii plângerii victimei, în cauzele de violență familială. Interesant este că dintre toate statele membre, C.E.D.O. a remarcat că, la acea vreme, România părea a fi singurul stat care își baza continuarea urmăririi penale exclusiv și în toate circumstanțele pe voința victimei.

C.E.D.O. a menționat că nu există un consens între statele membre cu privire la problema menținerii acțiunii publice împotriva autorilor de violențe familiale, în cazul în care victimele își retrag plângerile. Cu toate acestea, autoritățile trebuie să mențină un just echilibru între drepturile victimelor în temeiul art. 2, art. 3, pe de o parte, și art. 8 din  Convenție, pe de altă parte, atunci când trebuie să decidă conduita într-o atare situație.

Totodată, C.E.D.O. a subliniat faptul că, în cauzele de violență în familie, drepturile agresorului nu pot fi mai mari decât drepturile victimelor la viață și la integritate fizică și mintală.

În fine, după examinarea practicilor statelor membre, C.E.D.O. a statuat că există anumite criterii pe care autoritățile le pot avea în vedere atunci când decid dacă să continue sau nu urmărirea penală după ce victima și-a retras plângerea, și anume:

– gravitatea infracțiunii;

– natura vătămărilor cauzate victimei;

– folosirea eventuală a unei arme;

– amenințările efectuate după exercitarea agresiunilor;

– caracterul premeditat al agresiunii;

– efectele produse asupra copiilor, inclusiv cele psihologice;

– riscul de recidivă pe care îl prezintă agresorul;

– persistența pericolului ce amenință integritatea și siguranța victimei sau ale persoanelor implicate ori susceptibile de a fi implicate;

– starea relației prezente dintre victimă și agresor și posibilele efecte ale menținerii urmăririi penale împotriva acestuia;

– relațiile din trecut dintre victimă și agresor, în special antecedentele de violență.

2. Cadrul legal național. În noul Cod penal român (în continuare C.pen.) există următoarele texte:

– ,,Art. 158. Retragerea plângerii prealabile

(1) Retragerea plângerii prealabile poate interveni până la pronunțarea unei hotărâri definitive, în cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile.

(2) Retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală a persoanei cu privire la care plângerea a fost retrasă.

(3) Pentru persoanele lipsite de capacitate de exercițiu, retragerea plângerii prealabile se face numai de reprezentanții lor legali. În cazul persoanelor cu capacitate de exercițiu restrânsă, retragerea se face cu încuviințarea persoanelor prevăzute de lege.

(4) În cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile, dar acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu în condițiile legii, retragerea plângerii produce efecte numai dacă este însușită de procuror.”

,,Art. 159. Împăcarea

(1) Împăcarea poate interveni în cazul în care punerea în mișcare a acțiunii penale s-a făcut din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres.

(2) Împăcarea înlătură răspunderea penală și stinge acțiunea civilă.

(3) Împăcarea produce efecte numai cu privire la persoanele între care a intervenit și dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanței.

(4) Pentru persoanele lipsite de capacitate de exercițiu, împăcarea se face numai de reprezentanții lor legali, iar persoanele cu capacitate de exercițiu restrânsă se pot împăca cu încuviințarea persoanelor prevăzute de lege.

(5) În cazul persoanei juridice, împăcarea se realizează de reprezentantul său legal sau convențional ori de către persoana desemnată în locul acestuia. Împăcarea intervenită între persoana juridică ce a săvârșit infracțiunea și persoana vătămată nu produce efecte față de persoanele fizice care au participat la comiterea aceleiași fapte.

(6) În cazul în care infracțiunea este săvârșită de reprezentantul persoanei juridice vătămate, dispozițiile art. 158 alin. (4) se aplică în mod corespunzător.”

– ,,Art. 199. Violența în familie

(1) Dacă faptele prevăzute în art. 188 (omorul), art. 189 (omorul calificat) și art. 193-195 (lovirea sau alte violențe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte) sunt săvârșite asupra unui membru de familie, maximul special al pedepsei prevăzute de lege se majorează cu o pătrime (adăugirile noastre – A.-M. Pîrvu).

(2) În cazul în care infracțiunile prevăzute în art. 193 și art. 196 sunt săvârșite asupra unui membru de familie, acțiunea penală poate fi pusă în mișcare și din oficiu. Împăcarea înlătură răspunderea penală.”

3. Opinie. Întrebare: persoana vătămată a unei infracțiuni de violență în familie prevăzută în art. 199 raportat la art. 193 C.pen. poate să-și retragă plângerea, dacă acțiunea penală s-a pus în mișcare din oficiu, sau instituția aplicabilă este aceea a împăcării?

Cu privire la această chestiune, considerăm că au prioritate dispozițiile art. 199 alin. (2) C.pen., astfel că prin excepție de la dispozițiile art. 158 alin. (4) din același cod, în cazul infracțiunii de violență în familie, dacă acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu, instituția care înlătură răspunderea penală este aceea a împăcării.

Analizând dispozițiile art. 159 C.pen. referitoare la instituția împăcării, observăm că legiuitorul nu a prevăzut că aceasta trebuie însușită de procuror pentru a produce efecte.

Așadar, în ipoteza săvârșirii unei infracțiuni de violență în familie prevăzută în art. 199 raportat la art. 193 C.pen., se pot distinge următoarele două situații:

– urmărirea penală a început în baza plângerii prealabile formulate de către persoana vătămată. În această situație, victima își poate retrage plângerea în condițiile art. 158 C.pen., fără a fi incident alin. (4) al aceluiași articol, întrucât acțiunea penală nu a fost pusă în mișcare din oficiu, ci la plângerea prealabilă.

– urmărirea penală a început în baza sesizării din oficiu a organelor de urmărire penală. În această situație, vor deveni incidente dispozițiile art. 199 alin. (2) C.pen., acestea având prioritate față de dispozițiile art. 158 alin. (4) C.pen., astfel că împăcarea va înlătura răspunderea penală, și nu retragerea plângerii.

Observăm că, deși în prezent legiuitorul român prevede posibilitatea pentru organele de urmărire penală de a se sesiza din oficiu în cazul săvârșirii unei infracțiuni de violență în familie prevăzută în art. 199 raportat la art. 193 C.pen., această dispoziție este lipsită de efecte juridice, din moment ce continuarea urmăririi penale rămâne la latitudinea victimei, aceasta putând aprecia dacă se împacă sau nu cu făptuitorul și fără ca procurorul să aibă posibilitatea legală să analizeze în concret dacă este cazul sau nu să-și însușească această împăcare și să continue sau nu urmărirea penală.

În aceste condiții, se pune următoarea întrebare: dispozițiile legale  sus-menționate sunt conforme cu Convenția, prin raportare la principiile enunțate în cauza Opuz contra Turciei?

Din punctul nostru de vedere, răspunsul la această întrebare este NU.

De ce? Din simplul motiv că instanța europeană a subliniat clar ideea că, în cazul infracțiunii de violență în familie, legislațiile statelor membre trebuie să permită posibilitatea continuării urmăririi penale, în ciuda opoziției victimei, atunci când, în urma unei analize raportate la criteriile sus-enunțate, se constată că se impune acest lucru, că ingerința în dreptul la viața privată este legală, necesară și proporțională.

Pe de altă parte, și Convenția Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeii și a violenței domestice, adoptată la Istanbul la data de 11 mai 2011[4], prevede că cercetarea și investigarea infracțiunilor de violență în familie nu trebuie să depindă în totalitate de o declarație sau de o plângere a victimei.

Mai mult decât atât, îndrăznim să facem o paranteză și să afirmăm că, dacă victimele infracțiunilor de violență în familie ar fi informate[5] cu privire la drepturile lor și ar găsi un real suport în organele statului, acestea ar insista în continuarea procedurilor judiciare. De altfel, considerăm că situația de fapt reținută în rapoartele privind violența familială în Turcia se regăsește și în realitatea din România, în sensul că violența în familie este oarecum tolerată, că victimele acesteia se lovesc de ostilitatea organelor statului care consideră că violența familială este o problemă privată, fiind reticenți să intervină și încercând să medieze.

Concluzionând, considerăm că, de lege ferenda, ar trebui modificate dispozițiile legale interne actuale, în sensul ca organele judiciare să poată continua urmărirea penală, raportat la criteriile arătate mai sus, chiar și atunci când victima dorește să-și retragă plângerea prealabilă sau să se împace cu agresorul.

Până atunci însă, apreciem că organele judiciare sunt obligate, în temeiul art. 20 din Constituția României[6], republicată, să țină seama de jurisprudența C.E.D.O. și să interpreteze dispozițiile naționale în lumina acesteia.

Prin urmare, în opinia noastră, în ipoteza unei sesizări privind săvârșirea unei infracțiuni de violență în familie, fie că organele de urmărire penală s-au sesizat din oficiu, fie că au fost sesizate printr-o plângere prealabilă, dacă victima dorește să-și retragă plângerea prealabilă sau să se împace cu agresorul, organele de urmărire penală trebuie să continue urmărirea penală din oficiu dacă ajung la concluzia că acest lucru se impune.

* e-mail: pirvu_ana_maria@mpublic.ro.

[1] Studiu exploratoriu privind serviciile sociale pentru victimele violenței în familie, disponibil pe site-ul http://www.fundatiasensiblu.ro/wp-content/uploads/2013/08/Studiu-la-nivel-national-servicii-sociale-violenta-in-familie-decembrie-2013.pdf (accesat la 3 mai 2017).

[2] CEDAW reprezintă abrevierea Convenției privind eliminarea tuturor formelor de discriminare față de femei, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite în 1979.

[3] Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare C.E.D.O.), cauza Opuz contra Turciei, Hotărârea din 9 septembrie 2009, paragr. 74, disponibilă pe site-ul www.echr.coe.int (accesat la 3 mai 2017).

[4] Această Convenție a fost ratificată de România prin Legea nr. 30/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 25 martie 2016.

[5] Cu privire la obligația organelor judiciare de a încunoștința victimele infracțiunilor, a se vedea art. 4 din Legea nr. 211 din 27 mai 2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecției victimelor infracțiunilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 4 iunie 2004, cu modificările și completările ulterioare.

[6] ,,Art. 20. Tratatele internaționale privind drepturile omului

(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.

(2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.