Abstract

Private life. Discrimination. The acquittal of two high-ranking military officers previously convicted for Holocaust-related crimes following extraordinary prosecutions that were not disclosed to the plaintiffs, as Holocaust victims, or the public. It is not necessary to establish a direct link between the acts committed by the two soldiers and the applicants, since the crimes in question were directed against a whole group of people.

Key words: discrimination; denial of the Holocaust, victim, access to procedures, informing the victim and the public.

La originea cauzei[1] se află cererea prin care reclamanții au susținut că drepturile lor, în temeiul art. 3, 6 § 1, 8 și 14 din Convenție și ale art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție, au fost încălcate din cauza achitării a doi oficiali militari condamnați anterior pentru infracțiuni legate de Holocaust, în proceduri care nu le-au fost dezvăluite nici lor, ca victime ale Holocaustului, nici publicului.

Reclamanții s-au născut în 1927 și, respectiv, în 1929 și locuiesc în București. În cursul procedurii, reclamanții au fost reprezentați de directorul Centrului pentru Resurse Juridice, organizație neguvernamentală.

I. Contextul istoric și procesele crimelor de război după al Doilea Război Mondial în România

La 22 iunie 1941, prin decizia prim-ministrului Ion Antonescu, România a intrat în al Doilea Război Mondial de partea Germaniei pentru a-și elibera teritoriile ocupate de către Uniunea Sovietică în iunie 1940, în urma Pactului Molotov-Ribbentrop încheiat în 1939. Această decizie a fost urmată de deportări de evrei în Transnistria și trei pogromuri, care au implicat violențe în masă împotriva comunităților evreiești. Cel mai important a avut loc la Iași, la sfârșitul lunii iunie/începutul lunii iulie 1941, și a avut ca rezultat uciderea a peste 13.000 de evrei, inclusiv copii.

Potrivit declarației sale, primul reclamant, care avea paisprezece ani în iunie 1941 și locuia la Iași, este un supraviețuitor al pogromului de la Iași. A fost martor la uciderea tatălui, unchiului, bunicului și celui mai bun prieten. A fost apoi dus din locuința sa din Iași, urcat într-un „tren al morții”, într-un vagon cu 140 de persoane, și plasat în ghetoul evreiesc din orașul Podul Iloaiei (în nordul regiunii Moldova). A fost eliberat câteva luni mai târziu și s-a întors acasă orfan. Potrivit unui raport emis de Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România, scopul pogromului de la Iași a fost curățarea orașului de evrei: mulți dintre ei au fost uciși pe străzile orașului în zilele de 28 și 29 iunie 1941; alții au fost urcați cu forța în vagoane de marfă cu scânduri bătute peste geamuri și au călătorit câteva zile în condiții de neimaginat. Mulți au murit, iar alții au fost grav afectați de căldură și de lipsa de aer, apă, hrană și asistență medicală. Acele trenuri au ajuns la destinațiile lor – ghetourile Podul Iloaiei și Călărași – cu doar o cincime dintre pasagerii lor în viață și au fost ulterior supranumite „trenuri ale morții”.

Potrivit celei de-a doua reclamante, care avea unsprezece ani în 1941, aceasta a fost luată din locuința ei din Cernăuți (un oraș în nordul Bucovinei – o regiune cu o puternică comunitate evreiască care a făcut parte din România în perioada 1918-1940 și 1941-1944) și plasată într-un ghetou, unde a așteptat deportarea în lagărele de concentrare din Transnistria. Acolo a avut acces limitat la hrană, a suportat condiții de igienă precare, a suferit degerături la picioare și a fost nevoită să poarte pe haine steaua galbenă a lui David. După un an de stat în ghetou, a scăpat de deportare ascunzându-se în casa rudelor timp de trei ani, trăind cu frică, fără să iasă din casă și fără acces la educație.

După intrarea Partidului Comunist la guvernare în România, în baza Legii nr. 312/1945 privind urmărirea și sancționarea celor vinovați de aducerea țării la dezastru și de crime de război, au fost înființate două tribunale ale poporului care au judecat ca criminali de război persoanele responsabile, printre altele, de masacrele populației evreiești. Au fost strânse și examinate dovezi cu privire la aproximativ 2.700 de dosare privind aproape 4.000 de presupuși criminali de război, de către o comisie ai cărei membri au fost numiți prin decret regal, la propunerea ministrului justiției (funcție deținută de Partidul Comunist), și care includea atât profani, cât și procurori militari. În aproximativ jumătate din cazurile examinate, comisia a găsit suficiente probe pentru a trimite suspecții în judecată. În cadrul acestor proceduri, fostul prim-ministru Antonescu a fost condamnat la moarte la 17 mai 1946 și executat o lună mai târziu. Activitatea acestor tribunale speciale s-a încheiat în iunie 1946, deși unele sentințe nu au fost pronunțate decât mai târziu.

La sfârșitul anilor 1940 și la începutul anilor 1950 a avut loc un nou set de procese ale criminalilor de război în fața instanțelor ordinare, în baza Legii nr. 291/1947 privind urmărirea și sancționarea celor vinovați de crime de război sau crime împotriva păcii și umanității.

În acest context, în iulie 1951, R.D. (locotenent-colonel și fost șef al Secției a II-a a Marelui Stat Major al Armatei Române) și G.P. (un locotenent-colonel și fost șef de birou al Secției a II-a, sub comanda directă a lui R.D.) au fost acuzați de crime de război. În rechizitoriul întocmit de un procuror al Compartimentului pentru crime de război din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, se spunea că „Secția a II-a a Marelui Stat Major [a fost] transformată într-un instrument de punere în practică – direct sau prin intermediul subordonaților săi – a tuturor măsurilor politice și rasiale de exterminare inițiate de liderii fasciști germani și români”. De asemenea, a menționat că cei doi acuzați au cooperat cu liderii Serviciului Special de Informații (serviciile secrete române, care raportau direct fostului prim-ministru Antonescu și Marelui Cartier General al Armatei Române) în realizarea pogromului de la Iași și că amândoi au participat direct la organizarea și efectuarea deportărilor evreilor din Basarabia, Bucovina și Moldova.

Printr-o hotărâre din 15 august 1953, Tribunalul București i-a condamnat pe R.D. și pe G.P. pentru săvârșirea crimelor de război și a crimelor împotriva umanității în baza Legii nr. 291/1947, pentru că în comun: 1) au aplicat rele tratamente deținuților; 2) au cooperat cu Serviciul Special de Informații la punerea în aplicare a pogromului care avusese loc la Iași în iunie 1941; și 3) au participat direct la organizarea și efectuarea deportărilor evreilor din Basarabia și Bucovina. Motivarea hotărârii, pronunțată de un complet al secției penale a instanței – compus dintr-un judecător și doi asesori populari (aleși de autoritățile locale pentru un mandat de patru ani) și cu participarea procurorului –, s-a întemeiat pe mărturie și înscrisuri semnate de cei doi acuzați, aflate în dosarul întocmit de comisia de pe lângă Tribunalele Poporului.

R.D. a susținut în propria apărare că măsurile luate împotriva evreilor din Iași au fost dispuse și executate direct de trupele germane și că nu a avut nicio implicare. G.P. a susținut că a executat doar ordinele pe care le-a primit de la R.D. pentru a afla cum se efectuează transportul evreilor. După rezumarea și evaluarea probelor atât înfavoarea, cât și împotriva acuzaților, instanța a constatat că toate faptele, așa cum sunt descrise în rechizitoriu, au fost pe deplin dovedite. R.D. și G.P. au fost condamnați la cincisprezece și, respectiv, zece ani de închisoare cu muncă silnică și confiscarea totală a averilor. Hotărârea a devenit definitivă la 26 mai 1954, când un apel declarat de inculpați a fost respins de Curtea Supremă de Justiție.

În 1955, Legea nr. 291/1947 a fost abrogată printr-un decret parlamentar care a pus capăt urmăririi și judecării criminalilor de război (Decretul nr. 421/1955). În temeiul acestui decret, au fost grațiate restul pedepselor neexecutate primite de persoanele condamnate în baza legii sus-menționate, inclusiv R.D. și G.P. Ca urmare, R.D. și G.P. au fost eliberați din închisoare. G.P. a murit la scurt timp.

În 1956, președintele Curții Supreme a depus din oficiu un recurs extraordinar (recurs în supraveghere) împotriva ambelor hotărâri din 1953 și 1954 în măsura în care îl priveau pe R.D. Printr-o hotărâre preliminară din 5 martie 1956, recursul a fost admis și cele două hotărâri au fost casate – dar numai în raport cu R.D., în condițiile în care G.P. murise între timp. Ca urmare, cauza a fost trimisă spre rejudecare pentru a clarifica încadrarea juridică a faptelor și competența instanțelor militare de a judeca crimele de război.

Printr-o sentință din 24 ianuarie 1957, Tribunalul Militar București a întreprins o nouă examinare a cauzei și a schimbat încadrarea juridică a faptelor săvârșite de R.D. în infracțiunea de activitate intensă împotriva clasei muncitoare și a mișcării revoluționare în temeiul art. 193¹ § 1 din Codul penal, deoarece persoanele care au fost arestate și plasate în ghetouri și lagăre de concentrare la ordinele sale au fost membri ai clasei muncitoare. R.D. a fost găsit vinovat de această infracțiune și a fost condamnat la cinci ani de închisoare și confiscarea totală a averilor. S-a considerat că sentința se încadrează în condițiile decretului de grațiere.

II. Rejudecări după căderea regimului comunist

După căderea regimului comunist, între anii 1990 și 2000, au fost depuse de către procurorul general mai multe recursuri extraordinare pentru a solicita achitarea celor condamnați pentru crime de război.

În acest context, la 30 martie 1998 și 10 mai 1999, în urma recursurilor extraordinare formulate de procurorul general (care a susținut că faptele pentru care fuseseră condamnați R.D. și G.P. nu conțineau elementele unei infracțiuni, din moment ce cei doi bărbați nu avuseseră nicio implicare în vreo măsură împotriva populației evreiești), Curtea Supremă de Justiție a casat hotărârile din 1953, 1954 și 1957, a redeschis procedura și i-a achitat pe R.D. și G.P. Pe baza acelorași înscrisuri și declarații de martori ca și cele examinate anterior de instanțe, instanța a constatat, printr-o hotărâre din 30 martie 1998, că – în ceea ce privește deportarea evreilor – R.D. a respectat doar ordinele primite de la înalți funcționari ai Cartierul General al Armatei Române prin transmiterea acelor ordine în teren.

În consecință, în ambele cauze – constatând lipsa oricăror probe care să ateste implicarea lor directă – instanța a considerat că cei doi inculpați și-au îndeplinit pur și simplu atribuțiile militare și că acțiunile lor nu puteau fi considerate infracțiuni în cadrul legal aplicabil la momentul condamnării lor. Măsurile de confiscare au fost ridicate în privința ambilor inculpați.

III. Raportul Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România

La 22 octombrie 2003, la inițiativa Președintelui României – în prima recunoaștere oficială, după încheierea regimului comunist, a faptului că autoritățile române au jucat un rol în Holocaust –, Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România a fost înființată ca un organism de cercetare independent, conceput cu scopul de a cerceta faptele și de a stabili adevărul despre Holocaustul din România în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Raportul final al Comisiei a fost publicat în noiembrie 2004.

Raportul Comisiei a menționat că pogromul împotriva evreilor de la Iași a fost întreprins din ordinele exprese ale prim-ministrului Antonescu, potrivit cărora orașul trebuia curățat de evrei.

IV. Conferința organizată de Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”

În 2005, prin hotărâre de Guvern, a fost creat Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” (INSHR-EW) ca instituție publică ce funcționează în subordinea Ministerului Culturii și Cultelor; finanțată de la bugetul de stat, obiectul principal al activităților sale a fost identificarea, colectarea, arhivarea și publicarea documentelor legate de Holocaust, rezolvarea problemelor științifice, precum și elaborarea și implementarea programelor educaționale privind acest fenomen istoric.

La 26 ianuarie 2016, INSHR-EW a susținut o conferință publică intitulată „Crimele de război în timp de pace: achitarea autorilor Holocaustului de către justiția postcomunistă din România”. Cu această ocazie, cercetări ample efectuate în arhivele CNSAS au fost prezentate de către un istoric care a susținut prezentarea sa cu copii ale hotărârilor din 30 martie 1998 și 10 mai 1999. Reclamanții au participat la conferință, fiind invitați în calitatea lor de supraviețuitori ai Holocaustului de către INSHR‑EW.

V. Încercări ale reclamanților de a obține copii ale dosarului de achitare

La 18 februarie 2016, reclamanții, reprezentați de Centrul de Resurse Juridice, au depus la Înalta Curte de Casație și Justiție (fosta Curte Supremă de Justiție) o cerere privind eliberarea de copii ale dosarelor proceselor care s-au încheiat cu hotărârile din 30 martie 1998 și 10 mai 1999. În cazul în care dosarele nu au fost reținute de Înalta Curte, reclamanții au solicitat să fie informați unde au fost arhivate. La 9 și 22 martie 2016, Înalta Curte a răspuns că dosarele în cauză au fost transmise la două unități militare din București și că nu sunt disponibile copii sau alte informații.

Între timp, la 3 martie 2016, reclamanții, reprezentați din nou de CRJ, au depus la CNSAS o cerere pentru a li se acorda acces la dosarele menționate mai sus și copii ale acestora. Într-un răspuns scris din 29 martie 2016, care a urmat unei convorbiri telefonice cu reprezentantul reclamanților, la 17 martie 2016, CNSAS a reținut că cadrul legal relevant prevedea doar două scenarii posibile în care reclamanților li se putea acorda un astfel de acces: (i) în baza Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 24/2008 privind accesul la dosarele personale și expunerea Securității, în cazul în care dosarele solicitate conțineau informații culese de fosta Securitate cu privire la solicitanți sau (ii) în temeiul Legii nr. 221/2009 privind condamnările politice și măsurile administrative asimilate, în cazul în care dosarele solicitate constau în hotărâri, rechizitorii, dosare penitenciare sau rapoarte privind reclamanții sau confiscarea bunurilor acestora. CNSAS a informat că, dacă situația solicitanților nu se încadrează în cele două scenarii de mai sus, aceștia ar putea căuta să fie acreditați ca cercetători.

La 15 mai 2016, reprezentantul reclamanților a introdus o acțiune judiciară prin care a solicitat ca Înalta Curte să fie obligată să le acorde accesul la dosare sau să le furnizeze informații cu privire la localizarea acestor dosare, pentru a putea pregăti cererea lor către Curte.

Printr-o hotărâre definitivă din 14 martie 2018, Curtea de Apel București a respins acțiunea ca nefondată, reținând că răspunsul Înaltei Curți la cererea reclamanților a fost conform legii.

La 23 septembrie 2019, CRJ a depus o cerere de informare la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru a afla câte recursuri extraordinare au fost depuse de către procurorul general pentru achitarea celor condamnați pentru crime de război în temeiul Legii nr. 312/1945. De asemenea, au solicitat copii ale hotărârilor pronunțate cu privire la aceste recursuri. În răspunsul său din 1 octombrie 2019, parchetul a evidențiat trei căi de atac extraordinare admise de Înalta Curte: un recurs privind un grup de jurnaliști – admis în 1995; unul privind doi lideri ai unui partid politic istoric care fusese în opoziție cu Partidul Comunist – admis în 1998 și unul privind ministrul de finanțe al Guvernului Antonescu – admis în anul 2000. Reprezentantul reclamanților a fost informat că copiile hotărârilor adoptate cu privire la recursurile extraordinare pot fi obținute numai de la Înalta Curte.

La 23 septembrie 2019, CRJ a depus la Înalta Curte o cerere pentru a i se furniza o copie a hotărârii adoptate cu privire la o cerere de revizuire a condamnării lui A.G., guvernatorul Transnistriei între 1941 și 1944, care fusese condamnat pentru crime de război în baza Legii nr. 312/1945, în aceeași procedură ca și cele privindu-l pe fostul prim-ministru Antonescu. Cererea a fost admisă, iar o copie a hotărârii a fost înmânată reclamanților. În această hotărâre, adoptată la 6 mai 2008, Înalta Curte respinsese o cerere de revizuire a hotărârii de condamnare formulată de rudele lui A.G., considerând că faptele pe care s-a întemeiat cererea nu erau noi și nu modificau situația de fapt stabilită prin hotărârea de condamnare, astfel încât să se solicite revizuirea acesteia.

ÎN DREPT

I. Pretinsa încălcare a articolelor 3 și 14 din Convenție

Invocând art. 3 din Convenție, luat singur și coroborat cu art. 14, reclamanții s-au plâns că procedura privind revizuirea condamnărilor pentru crime de război și participarea la Holocaust a lui R.D. și G.P. și neinformarea lor cu privire la aceste proceduri le-au încălcat dreptul – în calitate de victime ale Holocaustului – la o anchetă eficientă a actelor de tratament inuman sau degradant pe motive etnice comise împotriva lor.

Guvernul a ridicat mai multe obiecții preliminare. S-a susținut că Curtea nu era competentă ratione temporis pentru a examina prezenta plângere, că reclamanții nu aveau calitatea de victimă și că nu au respectat termenul de șase luni.

Evaluarea Curții

În cauza Janowiec și alții, Curtea a constatat – în ceea ce privește obligația procedurală de a investiga decesele sau relele tratamente care au avut loc înainte de intrarea în vigoare a Convenției cu privire la Statul pârât („data critică”) – că, în esență, competența sa temporală era strict limitată la actele de procedură care au fost sau ar fi trebuit să fie puse în aplicare după intrarea în vigoare a Convenției cu privire la statul pârât și că obligația procesuală sus-menționată era supusă existenței unei „legături veritabile” între evenimentul care a dat naștere obligației procedurale în temeiul art. 2 și 3 și intrarea în vigoare a Convenției. A adăugat că, pentru a se stabili o astfel de conexiune, trebuiau îndeplinite două criterii: (i) perioada de timp dintre evenimentul declanșator și intrarea în vigoare a Convenției trebuia să fi fost rezonabil de scurtă (un interval de timp care ar trebui să nu depășească, în mod normal, zece ani) și (ii) o mare parte a anchetei sau cele mai importante etape procedurale trebuiau sau ar fi trebuit să fie efectuate după intrarea în vigoare a Convenției.

Curtea a acceptat, de asemenea, că ar putea exista situații extraordinare care să nu satisfacă standardul „conexiunii autentice”, așa cum s-a subliniat mai sus, dar în care necesitatea de a asigura protecția reală și efectivă a garanțiilor și a valorilor subsecvente ale Convenției ar constitui o bază suficientă pentru recunoașterea existenței unei legături. Astfel, a considerat că legătura necesară ar putea fi constatată, dacă evenimentul declanșator ar fi avut o dimensiune mai mare decât o infracțiune obișnuită și s-ar fi constituit în negarea a înseși temeiurilor Convenției. Acesta ar fi cazul crimelor grave prevăzute de dreptul internațional, cum ar fi crimele de război, genocidul sau crimele împotriva umanității, în conformitate cu definițiile care le sunt date în instrumentele internaționale relevante. Cu toate acestea, Curtea a reținut că abordarea menționată mai sus, denumită și „clauza valorilor convenției”, nu putea fi aplicată evenimentelor care au avut loc înainte de adoptarea convenției la 4 noiembrie 1950, deoarece abia atunci Convenția și-a început existența ca tratat internațional privind drepturile omului. Prin urmare, o parte contractantă nu ar putea fi făcută responsabilă, în temeiul convenției, pentru că nu a investigat nici măcar cele mai grave infracțiuni prevăzute de dreptul internațional, dacă aceste infracțiuni ar fi precedat convenția.

Ținând cont de succesiunea evenimentelor menționate mai sus, Curtea consideră că evenimentele care au dat naștere procedurilor judiciare din anii 1953-1957 și 1998-1999 au fost pogromul de la Iași și plasarea în ghetouri a unui număr mare de evrei, inclusiv reclamanții.

Curtea a statuat deja, cu privire la art. 2, că cerințele acestui articol depășesc stadiul investigației penale oficiale și persistă pe parcursul procedurilor în fața instanțelor naționale, care trebuie să îndeplinească în ansamblu cerințele obligației pozitive de a proteja viețile prin lege și că, deși nu există nicio obligație absolută ca toate urmăririle penale să conducă la condamnări sau la o anumită pedeapsă, instanțele naționale nu ar trebui în niciun caz să fie pregătite să permită ca infracțiunile care pun viața în pericol sau atacurile grave la adresa integrității fizice și morale să rămână nepedepsite. Principiile de mai sus sunt aplicabile și în ceea ce privește plângerile în temeiul art. 3, precum cea invocată în prezenta cauză, în lumina principiilor convergente ale obligațiilor procedurale care decurg din art. 2 și 3 din Convenție, principii care sunt bine stabilite. Prin urmare, Curtea consideră că plângerea reclamanților se referă, de fapt, la presupusa nerespectare de către stat a obligației sale procedurale de a efectua o investigație eficientă a actelor de tratament inuman sau degradant motivat rasial și urmează să fie examinată în temeiul aspectului procedural al art. 3 din Convenție coroborat cu art. 14.

Având în vedere că evenimentele care au dat naștere obligației procesuale în prezenta cauză s-au petrecut anterior intrării în vigoare a Convenției în ceea ce privește România, Curtea va începe prin a examina îndeplinirea a două criterii necesare pentru a stabili existența unei „legături autentice” între acele evenimente și intrarea în vigoare a convenției.

În ceea ce privește primul criteriu, Curtea reține că evenimentele care constituie presupusa ingerință, care altfel ar fi putut declanșa obligația autorităților de a investiga, au avut loc în 1941 – adică cu mai mult de cincizeci de ani înainte de data critică a intrării în vigoare a Convenția cu privire la România – și anume 20 iunie 1994. Această perioadă de timp este prea lungă în termeni absoluți pentru a se stabili o legătură reală între evenimentele declanșatoare și intrarea în vigoare a Convenției în ceea ce privește România. Mai mult, R.D. și G.P. au fost condamnați cu efect definitiv, și-au ispășit pedepsele înainte de grațierea tuturor acestor pedepse în 1955 și au murit înainte de intrarea în vigoare a Convenției cu privire la România.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că obligația statului de a efectua o anchetă eficientă și de a pedepsi pe cei responsabili în temeiul art. 3 a fost deja îndeplinită înainte de această intrare în vigoare. Ținând cont că R.D. și G.P. nu mai erau în viață la momentul redeschiderii procedurilor și achitării lor în 1998 și 1999, atingerea scopului obligației pozitive de la art. 3 nu era la îndemâna autorităților de la acel moment.

În ceea ce privește al doilea criteriu, Curtea consideră că cele mai importante demersuri procesuale care au fost întreprinse în cauză (cum ar fi cercetarea și condamnarea definitivă a lui G.P. și R.D.) au avut loc între anii 1945 și 1957 – cu mai mult de treizeci de ani înainte de intrarea în vigoare a Convenției cu privire la România („data critică”). În ceea ce privește perioada ulterioară intrării în vigoare a Convenției, deși a avut loc o redeschidere a procedurii, Curtea nu poate identifica demersuri reale de investigație, procedurile din 1998 și 1999 constituind doar o reinterpretare a probelor din dosarele respective. Mai mult, nicio dovadă relevantă sau informație de fond cu privire la acțiunile pentru care G.P. și R.D. au fost condamnați n-a ieșit la iveală în perioada de la data critică.

Prezenta cauză ridică întrebarea dacă rejudecarea, chiar dacă nu sunt disponibile noi probe, ar putea fi considerată o etapă procedurală atât de importantă încât să stabilească o „legătură reală”. În orice caz, Curtea nu trebuie să se pronunțe asupra acestui criteriu, întrucât cele două criterii pentru stabilirea unei „legături reale” sunt cumulative.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că unul dintre criteriile pentru stabilirea existenței unei „legături veritabile” nu a fost îndeplinit în prezenta cauză. În plus, chiar dacă evenimentele care ar fi putut declanșa obligația de a investiga în temeiul art. 3 din Convenție aveau o dimensiune mai mare decât o infracțiune obișnuită și ar fi echivalat cu negarea însăși temeiurilor Convenției, ele au avut loc în 1941, adică cu nouă ani înainte de intrarea în vigoare a Convenției. În consecință, nu există loc pentru aplicarea clauzei „valorile convenției” și, prin urmare, pentru derogarea de la cerința „legăturii autentice”.

Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea constată că această plângere este incompatibilă ratione temporis cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 § 3 lit. (a) și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 4.

II. Pretinsa încălcare a articolelor 8 și 14 din Convenție

Invocând art. 8, reclamanții s-au plâns că, prin inițierea în secret a unei proceduri extraordinare de recurs în scopul achitării autorilor unor infracțiuni împotriva evreilor consacrate istoric și judiciar și prin interzicerea accesului la proceduri al reclamanților și la dosarele privind acele proceduri, dreptul lor la viață privată și integritatea psihologică în calitate de supraviețuitori ai Holocaustului au fost încălcate de autoritățile române.

Reclamanții s-au plâns, de asemenea, că achitările și lipsa lor de acces la dosare au constituit o încălcare a drepturilor lor în temeiul art. 14 împreună cu art. 8, deoarece autoritățile nu au luat în considerare caracterul antisemit al crimelor și nu au dat dovadă de diligență în implicarea victimelor unor astfel de infracțiuni în proceduri. Această atitudine constituia o discriminare a reclamanților pe motive etnice.

Evaluarea Curții

Curtea reține că reclamanții din prezenta cauză s-au plâns de acțiunile statului, mai precis de decizia autorităților de redeschidere a procedurii, achitarea funcționarilor statului condamnați anterior pentru infracțiuni legate de Holocaust și de neinformarea publicului și a reclamanților cu privire la aceste decizii și de a le acorda acces la dosarele referitoare la procedura în cauză.

„Viața privată” în sensul art. 8 § 1 din Convenție este un termen larg care nu poate fi definit în mod exhaustiv. Se stabilește că acoperă integritatea morală a unei persoane și că poate cuprinde zona de interacțiune a unei persoane cu ceilalți, chiar și într-un context public (a se vedea Behar și Gutman împotriva Bulgariei). Prin urmare, poate cuprinde multiple aspecte ale identității fizice și sociale a persoanei. Articolul 8 protejează, în plus, dreptul la dezvoltare personală și dreptul de a stabili și dezvolta relații cu alte ființe umane și cu lumea exterioară.

Abordarea generală a Curții cu privire la aplicabilitatea art. 8 în cazurile în care afirmația este că „viața privată” a cuiva a fost afectată negativ de o declarație sau un act este aceea că, în astfel de cazuri, efectele declarației sau actului trebuie să depășească un „prag de severitate”. Această abordare a fost aplicată în cazurile care ridică probleme foarte diferite în care Curtea a constatat că, pentru ca art. 8 să intre în joc, fie (i) trebuie să existe dovezi convingătoare că o presupusă nerespectare din partea statului (de exemplu, asigurarea accesului membrilor minorității rome la apă potabilă – a se vedea cauza Hudorovič și alții împotriva Sloveniei) a erodat efectiv drepturile fundamentale ale reclamanților în temeiul acestei dispoziții sau (ii) atacul asupra unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să fie făcut într-o manieră care să prejudicieze exercitarea personală a dreptului la respectarea vieții private. Evaluarea acestui nivel minim în astfel de cazuri este relativă și depinde de toate împrejurările cauzei, cum ar fi intensitatea și durata neplăcerii în cauză, precum și efectele sale fizice sau psihice asupra sănătății sau calității vieții persoanei, în timp ce măsura contestată trebuie să afecteze grav viața privată a solicitantului.

Curtea a susținut anterior că un discurs public al unui politician care neagă că uciderea în masă a armenilor de către Imperiul Otoman a echivalat cu un genocid a afectat dreptul armenilor la respectarea demnității strămoșilor lor și dreptul lor la respectarea identității lor și că atât identitatea etnică, dar și reputația strămoșilor erau drepturi protejate sub titlul „viață privată” garantat de art. 8.

Curtea a susținut, de asemenea, că stereotipul negativ asupra unui grup, atunci când atinge un anumit nivel, este capabil să influențeze sentimentul de identitate al grupului respectiv și sentimentele de stimă de sine și de încredere în sine ale membrilor grupului. În acest sens, poate fi văzută ca afectând viața privată a membrilor grupului [(a se vedea exemplele din cauza Aksu, §§ 58-61, în care un solicitant de origine romă s-a simțit ofensat de anumite pasaje dintr-o carte care s-a concentrat asupra comunității de romi și cauza Lewit, § 46, unde reclamantul s-a plâns de eșecul statului de a-l proteja împotriva declarațiilor defăimătoare, într-un articol, despre foștii prizonieri de la Mauthausen, care, în calitate de supraviețuitori ai Holocaustului, erau considerați ca constituind un grup social (eterogen)].

În sfârșit, în cauza Behar și Gutman, Curtea a definit anumiți factori relevanți pentru a decide dacă o declarație publică despre un grup social sau etnic a afectat „viața privată” a membrilor săi în sensul art. 8 din Convenție. Acești factori au inclus (dar nu s-au limitat la) următorii: (a) caracteristicile grupului (de exemplu, mărimea, gradul de omogenitate, vulnerabilitatea sa specială sau istoricul de stigmatizare și poziția sa față de societate în ansamblu), (b) conținutul precis al afirmațiilor negative cu privire la grup (în special gradul în care acestea ar putea transmite un stereotip negativ despre grup în ansamblu și conținutul specific al acelui stereotip) și (c) forma și contextul în care au fost făcute declarațiile, acoperirea lor (care poate depinde de locul și modul în care au fost făcute), poziția și statutul autorului lor și măsura în care s-ar putea considera că au afectat un aspect central al identității și demnității grupului.

Curtea reține că întrebarea în acest caz este dacă redeschiderea procesului penal, achitarea persoanelor condamnate anterior cu efect definitiv pentru infracțiunile legate de Holocaustul din România și neinformarea de către autorități a publicului și a reclamanților cu privire la aceste decizii și refuzul a le acorda acces la dosarele referitoare la acele proceduri pot fi considerate ca afectând „viața privată” a reclamanților, evrei români supraviețuitori ai Holocaustului, până la punctul declanșării aplicării art. 8 din Convenție în legătură cu aceștia.

Curtea a considerat deja supraviețuitorii Holocaustului ca reprezentând un grup social (eterogen) ai cărui membri individuali pot fi afectați de stereotipurile negative asupra acelui grup. De asemenea, a statuat că un discurs public al unui politician care neagă uciderea în masă a membrilor unui grup etnic, stabilit istoric, a afectat dreptul la respectarea vieții private al membrilor grupului în cauză. În plus, Curtea a considerat anterior, în ceea ce privește negarea Holocaustului, că, chiar dacă a fost îmbrăcată ca o cercetare istorică imparțială, trebuie privită invariabil ca având o ideologie antidemocratică și ca antisemitism și, prin urmare, trebuie considerată ca fiind deosebit de supărătoare pentru persoanele vizate.

Având în vedere toți acești factori și în lumina concluziei privind statutul de victimă al reclamanților, Curtea admite că rezultatul procedurilor din 1998 și 1999, care au examinat rolul oficialilor militari de rang înalt în evenimente de o natură extrem de sensibilă, precum Holocaustul, dar și contextul din jurul acestor proceduri, au fost apte să aibă un impact suficient asupra sentimentului de identitate și stimă de sine al reclamanților ca evrei și supraviețuitori ai Holocaustului din România, astfel încât să fi produs în ei suferința emoțională care a atins „un anumit nivel” (vezi cauza Aksu, citată mai sus, § 58) sau „pragul de severitate” cerut (vezi cauza Denisov, citată mai sus, §§ 112-14). Prin urmare, art. 8 din Convenție este aplicabil în prezenta cauză.

Articolul 14 din Convenție nu are existență independentă și se aplică numai dacă faptele în cauză intră în domeniul de aplicare al uneia sau mai multor dispoziții de fond ale Convenției sau ale Protocoalelor acesteia. Întrucât, după cum s-a stabilit mai sus, faptele prezentei cauze intră în domeniul de aplicare al art. 8 din Convenție, art. 14 este aplicabil, iar plângerea va fi, prin urmare, examinată și în lumina sa.

Pe fond

Reclamanții au susținut că achitarea celor doi militari care fuseseră anterior condamnați pentru infracțiuni legate de Holocaust a echivalat cu o negare a Holocaustului și a fost contrară valorilor fundamentale prevăzute de art. 8 și 14 din Convenție. Ei au susținut că atunci când au descoperit accidental că autoritățile i-au reabilitat pe G.P. și R.D. au suferit sentimente de umilință, vulnerabilitate, neputință, durere psihologică și traume. Ei au simțit că persecuția și trauma la care au fost supuși în timpul Holocaustului au fost revizuite și negate de autorități. Redeschiderea secretă a procedurilor referitoare la Holocaust printr-un remediu extraordinar care fusese exclusiv la latitudinea autorităților, achitările ulterioare în absența oricăror noi probe și neinformarea intenționată a victimelor au constituit încălcări grave ale dreptului reclamanților la viața privată și integritatea psihologică ca supraviețuitori ai Holocaustului; a constituit, de asemenea, o discriminare împotriva lor pe motive de origine etnică.

În continuare, reclamanții au susținut că, având în vedere dreptul lor la respectarea vieții private – așa cum este garantat de art. 8 –, aceștia ar fi avut dreptul să fie informați cu privire la inițiativa Procurorului General de a solicita redeschiderea procedurii în scopul achitării lui R.D. și G.P. și, de asemenea, să fie informați cu privire la rezultatul acestor proceduri. Astfel de informații ar fi avut o importanță deosebită pentru viața lor privată, pentru istoria lor personală, pentru modul în care au trăit Holocaustul și procesele ulterioare pentru crime de război din anii 1950, pentru procesarea traumei psihologice pe care au suferit-o în legătură cu evenimentele din iunie 1941 și pentru simpla cunoaștere a adevărului despre trecutul lor.

Evaluarea Curții

Indiferent de abordarea analitică adoptată – obligație pozitivă sau ingerință –, principiile aplicabile privind justificarea în temeiul art. 8 § 2 sunt în general similare. În ambele contexte trebuie avut în vedere echilibrul just care trebuie realizat între interesele concurente ale individului și ale comunității în ansamblu. În ambele contexte, statul se bucură de o anumită marjă de apreciere în stabilirea măsurilor care trebuie întreprinse pentru a asigura respectarea Convenției.

Sarcina Curții nu este să se substituie autorităților naționale competente în stabilirea celor mai adecvate metode de protejare a persoanelor de atacurile la adresa integrității lor personale, ci mai degrabă să revizuiască în temeiul Convenției deciziile pe care aceste autorități le-au luat în exercitarea puterii lor de apreciere. Cerința „necesară într-o societate democratică” conform art. 8 § 2 ridică o chestiune de procedură, precum și una de fond.

În ceea ce privește noțiunile de „viață privată” și autonomie personală, inclusiv identitate etnică, în sensul art. 8 din Convenție, Curtea face trimitere la principiile generale enunțate în cauzele referitoare la declarații publice cu caracter antisemit din punctul de vedere al reclamanților evrei care se plâng că viața lor privată a fost afectată negativ de declarațiile în cauză.

Revenind la circumstanțele prezentei cauze, Curtea reține că reclamanții au afirmat că s-au simțit umiliți și traumatizați din cauza revizuirii unor fapte stabilite istoric și judiciar care, în opinia lor, au echivalat cu o negare a violenței motivate etnic ale cărei victime fuseseră în timpul Holocaustului.

În primul rând, Curtea constată că, în urma unei obligații impuse la nivel internațional, în 1945 autoritățile române au creat o comisie care a strâns probe cu privire la presupusele crime de război. Câțiva ani mai târziu, în 1951, pornind de la probele strânse de acea comisie, un procuror al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București a întocmit un rechizitoriu în baza căruia instanțe ordinare – instituite în conformitate cu prevederile din legea vremii – i-au condamnat pe R.D. și G.P. pentru infracțiuni legate de Holocaust. Chiar și presupunând, așa cum a susținut Guvernul, că comisia poate să nu fi fost compusă din funcționari ai instanței sau persoane cu pregătire juridică, Curtea observă că cei doi militari din prezenta cauză au fost cercetați, inculpați și judecați de ofițerii instanței (procuror și instanțe penale și militare) în conformitate cu legea aplicabilă la momentul respectiv și nu de Tribunalele Populare.

Referindu-se la aceleași probe ca cele care au stat la baza condamnărilor din 1953 și 1957, Curtea Supremă de Justiție l-a achitat mai întâi pe R.D., considerând că acesta nu a făcut decât să respecte ordinele primite de la funcționari de rang superior. Cu privire la acest punct, Curtea reține că, în conformitate cu normele dreptului internațional umanitar cutumiar, faptul că un act a fost dispus de un superior nu echivalează cu o apărare în contextul crimelor de război.

Subsecvent, Curtea Supremă de Justiție l-a achitat și pe G.P., constatând că Secția a II-a a Statului Major al Armatei Române (unde își exercita funcțiile) nu a avut nicio implicare în pogromul de la Iași sau în deportarea și plasarea evreilor în ghetouri. Această constatare a contrazis raționamentul Curții Supreme de Justiție cu privire la achitarea anterioară a lui R.D., care fusese superiorul direct al lui G.P. și a cărui implicare în plasarea evreilor în ghetouri și lagăre de concentrare fusese justificată de apărarea sa prin respectarea pur și simplu a ordinelor emise de un superior. De altfel, Curtea observă că constatările la care a ajuns Curtea Supremă de Justiție în procesul care a condus la achitarea lui G.P. și R.D. au contrazis și declarațiile pe care inculpații le-au dat în fața instanțelor în procesul inițial din 1953, când R.D. susținuse că nu a avut nicio implicare în nicio măsură împotriva evreilor, în timp ce G.P. susținuse că doar executase ordinele date de R.D.

Curtea apreciază că constatările Curții Supreme de Justiție care au condus la achitările din 1998 și 1999 – și anume că trupele germane au fost implicate singure în pogromul de la Iași și în plasarea evreilor români în ghetouri și deportarea ulterioară a acestora – contrazic, de asemenea, atât probele scrise încă cuprinse în dosarele inițiale de condamnare, cât și propriile constatări ale instanței conform cărora plasarea evreilor în ghetouri în vederea expulzării lor ulterioare s-a bazat pe liste de nume întocmite de Serviciul Special Român de Informații și de către jandarmerie. Concluzionând că pogromul de la Iași și plasarea evreilor români în ghetouri și deportarea lor ulterioară au fost organizate și efectuate exclusiv de germani, instanța a trecut cu vederea și contextul istoric reflectat de măsurile antisemite luate de însuși Guvernul României de la acel moment.

Curtea observă că constatările Curții Supreme de Justiție (și anume că numai trupele germane au efectuat pe teritoriul României acțiuni împotriva evreilor și că R.D. nu urmase decât ordinele emise de un superior) pot fi privite în mod obiectiv ca scuze sau eforturi pentru a estompa responsabilitatea și a da vina pe o altă națiune pentru Holocaust, contrar faptelor istorice bine stabilite – toate fiind elemente de negare și denaturare a Holocaustului.

Cu privire la acest punct, Curtea reamintește jurisprudența sa extinsă în cauzele privind libertatea de exprimare în legătură cu declarații publice de negare a Holocaustului sau alte declarații referitoare la crimele naziste, precum și declarații sau publicații care denigrează un grup etnic sau reputația strămoșilor. Un rezumat al acestei jurisprudențe poate fi găsit în cauzele Perinçek și Pastörs. În aceste cazuri, Curtea a reținut că, având în vedere rolul și experiența lor istorică, statele care au experimentat ororile naziste pot fi considerate ca având o responsabilitate morală specială de a se distanța de atrocitățile în masă comise de naziști.

Pe baza acestui raționament, Curtea a concluzionat în cauzele menționate mai sus că declarațiile (care au fost înțelese de instanțele interne ca reprezentând o negare a amplorii exterminării în masă a evreilor, așa cum au raportat istoricii) au afectat demnitatea evreilor până la punctul în care au justificat un răspuns penal.

În ceea ce privește contextul internațional în jurul condamnărilor inițiale și a achitărilor ulterioare, Curtea reține că, în temeiul acordului internațional semnat în 1945, România era obligată să pună capăt tuturor organizațiilor fasciste de pe teritoriul său, să abroge măsurile și legislația discriminatorii, să rețină și să trimită în judecată pe cei acuzați de crime de război. O obligație de a reține, urmări și trimite în instanță pe cei suspectați de crime de război și crime împotriva umanității – care sunt printre cele mai grave crime din dreptul internațional – a existat și încă există în dreptul internațional în general; această obligație decurge din diferite documente internaționale și din normele dreptului internațional umanitar cutumiar.

Cu privire la acest aspect, Curtea reiterează că a susținut anterior că, atunci când analizează obiectul și scopul dispozițiilor Convenției, ia în considerare și contextul de drept internațional al chestiunii juridice care i se deduce; standardele juridice internaționale sau interne comune ale statelor europene reflectă o realitate pe care Curtea nu o poate ignora atunci când este chemată să clarifice domeniul de aplicare a unei dispoziții a Convenției pe care mijloacele de interpretare mai convenționale nu i-au permis să o stabilească cu un grad suficient de siguranță.

În ceea ce privește pretinsa neinformare a publicului sau a reclamanților cu privire la inițierea recursurilor extraordinare și a achitărilor, Curtea reține (la fel ca și reclamanții) că rejudecarea viza în mod incontestabil o chestiune de maxim interes public – și anume responsabilitatea pentru Holocaust; în consecință, publicul larg și, prin urmare, și reclamanții (în calitate de supraviețuitori ai Holocaustului) ar fi trebuit să fie informați cu privire la proceduri și la rezultatul acestora. Mai mult decât atât, principiile internaționale care existau deja la momentul rejudecării menționează că victimele infracțiunilor trebuie să fie informate cu privire la faptul că au fost inițiate procedurile și despre evoluția cauzelor lor și trebuie să aibă acces la justiție și la asistență adecvată. Cu toate acestea, Curtea reține că până la conferința INSHR-EW din 2016 nu a fost depusă nicio dovadă că a fost făcut vreun anunț public sau a avut loc o dezbatere publică cu privire la procedurile în cauză.

În concluzie, Curtea constată că autoritățile nu au adus niciodată în mod oficial la cunoștința publicului achitările. Reclamanții au aflat despre ele întâmplător, la mulți ani după ce au avut loc. În plus, hotărârile pronunțate ca urmare a rejudecării din 1998 și 1999 nu erau accesibile publicului, iar reclamanților li s-a refuzat inițial accesul la aceste hotărâri. Curtea consideră că aceste elemente, împreună cu constatările și raționamentul oferit de Curtea Supremă de Justiție pentru deciziile sale de achitare, ar fi putut provoca în mod legitim reclamanților sentimente de umilire și vulnerabilitate și le-ar fi provocat traume psihologice.

Considerațiile de mai sus sunt suficiente pentru a permite Curții să concluzioneze că, în lumina cauzei în ansamblu, autoritățile naționale nu au invocat motive relevante și suficiente pentru acțiunile lor care au condus la revizuirea condamnărilor istorice pentru crime legate de Holocaust în absența unor noi dovezi și prin reinterpretarea faptelor istorice stabilite și negarea răspunderii oficialilor statului pentru Holocaust (în contradicție cu principiile dreptului internațional). Prin urmare, acțiunile autorităților au fost excesive și nu pot fi justificate ca „necesare într-o societate democratică”.

În consecință, a existat o încălcare a art. 8 din Convenție coroborat cu art. 14.

[1] Cauza Zăicescu și Fălticineanu împotriva României (Cererea nr. 42917/16), Hotărârea din 23 aprilie 2024, Secția a IV-a, care poate fi accesată la adresa https://hudoc.echr.coe.int/?i=001-233212.