ABSTRACT

The Constitutional Court finds that no act drawn up in the control activity carried out by the tax anti-fraud inspection pursuant to the Government’s Emergency Ordinance no. 74/2013, prior to the start of the criminal investigation [“minute”, “control act”, “written explanations requested under the conditions of art. 6 para. (2) letter f)”, to which the provisions of art. 8 para. (4) of the Government Emergency Ordinance no. 74/2013], cannot be qualified as evidence, under the provisions of the current Criminal Procedure Code. Instead, according to the Code of Criminal Procedure, the criminal investigation body has the competence to order, after the start of the criminal investigation, the performance of fiscal controls, according to art. 350 para. (2) of the Law no. 207/2015, completed by drawing up a report, and the report constitutes evidence within the meaning of art. 97 para. (2) lit. e) from the Criminal Procedure Code.

Key words: documents with probative value, minutes, notification of the criminal investigation bodies, means of evidence in the fiscal field, fair process.

Prin Încheierea din 13 noiembrie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 2.889/121/2016, Tribunalul Galați – Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 8 alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013 cu referire la sintagma „care au valoare probatorie de înscrisuri în procesul penal”. Excepția a fost ridicată de X, de Y și de SC Z din București într-o cauză în care autorii au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de constituire a unui grup infracțional organizat și evaziune fiscală. Potrivit notelor scrise ale autorilor, Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția generală antifraudă fiscală a transmis DIICOT o constatare a unor aspecte rezultate din activitatea specifică Direcției Generale Antifraudă Fiscală care, potrivit comunicării, ar fi putut constitui împrejurări privind săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală. Sesizarea a făcut referire la dispozițiile art. 8 alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013, având anexat un dosar ce conținea 25.350 de file, care au devenit mijloace de probă.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorii acesteia susțin, în esență, că textul de lege criticat – în ceea ce privește sintagma „care au valoare probatorie de înscrisuri în procesul penal” – este neconstituțional, având în vedere dispozițiile art. 8 alin. (3) și ale art. 6 alin. (2) lit. d) și f) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013. Invocă considerentele cuprinse în paragrafele 36, 43, 51, 53 și 54 din Decizia Curții Constituționale nr. 72 din 29 ianuarie 2019, apreciind că acestea sunt aplicabile mutatis mutandis și în ceea ce privește prezenta excepție de neconstituționalitate. Arată că, prin decizia menționată, Curtea Constituțională a invalidat caracterul de mijloc de probă în procesul penal al înscrisurilor întocmite de inspectorii fiscali, care acționează în temeiul Codului de procedură fiscală. Subliniază că, în speță, este vorba despre inspectorii antifraudă, care acționează în temeiul legii speciale, respectiv Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013, însă nu există diferențe de substanță, în ceea ce privește cadrul normativ, între activitatea inspectorilor fiscali și activitatea inspectorilor antifraudă.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 8 alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013, care au următorul conținut: „(4) Împreună cu actul de sesizare se trimit organelor de urmărire penală: procesul-verbal sau actul de control încheiat potrivit prevederilor alin. (3), documentele ridicate în condițiile art. 6 alin. (2) lit. d) și explicațiile scrise solicitate în condițiile art. 6 alin. (2) lit. f), precum și alte înscrisuri care au valoare probatorie de înscrisuri în procesul penal”.

Textul de lege criticat face referire la dispozițiile art. 6 alin. (2) lit. d) și f) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013. Art. II pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 188/2022 a modificat art. 6 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013, astfel că soluția legislativă de la lit. f) a alin. (2) al art. 6 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013, după modificare, se regăsește la lit. h) a alin. (2) al art. 6 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013, în timp ce atribuția de la lit. d) a alin. (2) al art. 6, potrivit căreia inspectorii antifraudă din cadrul Direcției generale antifraudă fiscală aveau dreptul „să ridice documentele financiar-contabile și de altă natură care pot servi la dovedirea contravențiilor sau, după caz, a infracțiunilor”, nu se mai regăsește în forma art. 6 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013, în vigoare.

Controlul antifraudă are drept obiectiv prevenirea și combaterea actelor și faptelor de evaziune fiscală și fraudă fiscală și vamală. În acest scop, Direcția generală antifraudă fiscală desfășoară activități de descoperire și de urmărire a infracțiunilor economico-financiare, precum și activități de destructurare a lanțurilor tranzacționale constituite pentru prejudicierea bugetului statului. În exercitarea atribuțiilor de serviciu, inspectorii antifraudă au dreptul să efectueze o multitudine de activități, așa cum rezultă din art. 6 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013, și anume să verifice din punct de vedere fiscal, să documenteze, să întocmească acte de control operativ planificat sau inopinat privind rezultatele verificărilor, să aplice măsurile prevăzute de normele legale și să sesizeze organele competente în vederea valorificării constatărilor. De asemenea, potrivit art. 15 alin. (1) din același act normativ, ca urmare a controalelor efectuate, inspectorii antifraudă întocmesc mai multe tipuri de acte, și anume: procese-verbale de control/acte de control pentru stabilirea stării de fapt fiscale, procese-verbale pentru constatarea și sancționarea contravențiilor, precum și procese-verbale pentru constatarea împrejurărilor privind săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală.

În jurisprudența sa – deciziile nr. 783 din 28 noiembrie 2019 și nr. 228 din 27 aprilie 2023 – Curtea a reținut că, în funcție de tipurile de procese-verbale care pot fi încheiate de către inspectorii antifraudă, se remarcă anumite particularități ale acestora, și anume că procesul-verbal pentru constatarea și sancționarea contravențiilor este actul de constatare a unei abateri și de aplicare a unei sancțiuni chiar de către organul de control, fiind supus dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor. De asemenea, procesul-verbal de control pentru stabilirea stării de fapt reprezintă actul de control bilateral care se întocmește de către inspectorii antifraudă cu ocazia controlului operativ și inopinat, pentru constatarea unor situații faptice și documentare existente la un moment dat, pentru stabilirea stării de fapt fiscale și pentru stabilirea implicațiilor fiscale ale acestora. Constatările inspectorilor antifraudă rezultate în urma unei acțiuni de control operativ și inopinat se valorifică în funcție de natura constatărilor și obiectivul controlului, iar procesul-verbal se comunică contribuabilului. Această categorie de procese-verbale reprezintă simple acte de constatare care nu produc efecte juridice prin ele însele, urmând să fie valorificate ulterior prin emiterea unui act fiscal.

În ceea ce privește procesul-verbal pentru constatarea împrejurărilor privind săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală, Curtea a reținut că acesta reprezintă atât act de sesizare a organelor de urmărire penală, cât și mijloc de probă în cadrul procesului penal, împotriva sa existând căi de atac în cazurile și în condițiile prevăzute de Codul de procedură penală. Astfel, Curtea a observat că, potrivit art. 8 alin. (3) și (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013, în situația în care inspectorii antifraudă, în timpul acțiunilor de control, constată împrejurări privind săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală în domeniul financiar-fiscal sau vamal, întocmesc procese-verbale și acte de control în baza cărora sesizează organele de urmărire penală cu privire la faptele constatate. Împreună cu actul de sesizare se trimit organelor de urmărire penală procesul-verbal sau actul de control încheiat, documentele ridicate și explicațiile scrise solicitate, precum și alte înscrisuri care au valoare probatorie de înscrisuri în procesul penal. De asemenea, Curtea a reținut că, potrivit art. 350 din Codul de procedură fiscală, în cazuri temeinic justificate, după începerea urmăririi penale, cu avizul procurorului, poate fi solicitată Agenției Naționale de Administrare Fiscală efectuarea de controale fiscale, conform obiectivelor stabilite, iar rezultatul acestor controale se consemnează într-un proces-verbal, care nu constituie însă titlu de creanță fiscală. Curtea a reținut că procesul-verbal de control întocmit de inspectorii antifraudă nu este de natură să producă efecte juridice prin el însuși față de entitatea verificată și nu stabilește creanțe fiscale în sarcina acesteia, astfel încât, indiferent de constatările din cuprinsul său, acesta constituie doar un act premergător unor acte juridice ce urmează a fi întocmite, indiferent că ele sunt de natură fiscală sau penală. Prin urmare, Curtea a constatat că procesul-verbal de control inopinat încheiat de organele/inspectorii antifraudă nu stabilește în sarcina contribuabilului debite fiscale, ci doar consemnează anumite elemente de fapt și estimează eventuale prejudicii, fiind considerat un simplu mijloc de probă ce urmează să fie valorificat de organele de inspecție fiscală și/sau de cercetare penală.

În continuare, Curtea observă că, în ceea ce privește calitatea de mijloc de probă în procesul penal a proceselor-verbale întocmite de organele fiscale, în jurisprudența sa recentă, a făcut distincția în funcție de momentul în care sunt realizate verificările fiscale, concretizate în procese-verbale, mai exact, după ori înainte de începerea procesului penal. Astfel, prin Decizia nr. 72 din 29 ianuarie 2019, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 233¹ alin. (2) și (3) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 și ale art. 350 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 sunt neconstituționale; că sintagma „care constituie mijloace de probă” din cuprinsul art. 233¹ alin. (5) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003, cu referire la alin. (2) și (3) din același articol, este neconstituțională; și că sintagma „care constituie mijloace de probă” din cuprinsul art. 350 alin. (3) din Legea nr. 207/2015, cu referire la alin. (1) din același articol, este neconstituțională.

În motivarea soluției sale, Curtea a reținut că, în concepția noului Cod de procedură penală, administrarea probelor se realizează, în mod exclusiv, în cursul procesului penal, actele întocmite înainte de începerea procesului penal neputând avea calitatea de mijloc de probă. În schimb, potrivit Codului de procedură penală, organul de urmărire penală are competența ca, ulterior începerii urmăririi penale, să dispună efectuarea unei verificări fiscale conform art. 233¹ alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003, finalizată prin întocmirea unui proces-verbal, sau a unei constatări tehnico-științifice, conform art. 172 alin. (9) din Codul de procedură penală, finalizată cu un raport de constatare, caz în care procesul-verbal, respectiv raportul de constatare constituie mijloace de probă conform art. 97 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală. Așadar, Curtea a reținut că, din moment ce activitatea de verificare fiscală este realizată înaintea începerii urmăririi penale, înseamnă că actul rezultat, chiar purtând denumirea de „proces-verbal”, nu poate fi calificat ca fiind un „proces-verbal” în sensul de mijloc de probă reglementat de art. 97 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală, iar odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, reglementarea procedural fiscală referitoare la relația dintre organele de urmărire penală și organele fiscale trebuie să se refere, de principiu, la posibilitatea obținerii de către organele de urmărire penală a concursului organelor fiscale numai în cadrul procesului penal, adică după începerea urmăririi penale, conform art. 305 alin. (2) din Codul de procedură penală.

Examinând criticile formulate în susținerea prezentei excepții de neconstituționalitate, în lumina jurisprudenței anterior citate, Curtea reține, cu privire la modalitățile de colaborare a organului antifraudă fiscală cu organele de urmărire penală, că legiuitorul a instituit obligația personalului din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, care ocupă funcții publice în cadrul Direcției generale antifraudă fiscală (inspectori antifraudă fiscală), de a sesiza organul de urmărire penală, dacă în desfășurarea activității specifice constată împrejurări privind săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală în domeniul financiar-fiscal, pe de o parte, iar, pe de altă parte, în mod simetric, a reglementat posibilitatea obținerii de către organele de urmărire penală a concursului organelor fiscale/antifraudă fiscală, la inițiativa celor dintâi.

Cu privire la prima ipoteză, art. 6 alin. (2) lit. e) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013, respectiv art. 6 alin. (2) lit. n) din același act normativ, în forma modificată prin art. II pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 188/2022, prevăd că, în îndeplinirea atribuțiilor ce îi revin, personalul din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală care ocupă funcții publice în cadrul Direcției generale antifraudă fiscală, învestit cu exercițiul autorității publice, are dreptul să sesizeze organele de urmărire penală, dacă în desfășurarea activității specifice constată împrejurări privind săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală în domeniul financiar-fiscal. În același sens reglementează și art. 349 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, care prevede că, ori de câte ori organele fiscale constată că există indicii privind săvârșirea unor infracțiuni în legătură cu situații de fapt ce intră în competența de constatare a organelor fiscale, acestea întocmesc procese-verbale/acte de control, în baza cărora sesizează organele de urmărire penală cu privire la faptele constatate. De asemenea, potrivit art. 8 alin. (3) și (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013, la constatarea unor împrejurări privind săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală în domeniul financiar-fiscal sau vamal se întocmesc procese-verbale și acte de control, în baza cărora se sesizează organele de urmărire penală cu privire la faptele constatate, iar, împreună cu actul de sesizare, se trimit organelor de urmărire penală: procesul-verbal sau actul de control încheiat potrivit prevederilor alin. (3), documentele ridicate în condițiile art. 6 alin. (2) lit. d) din ordonanța de urgență analizată și explicațiile scrise solicitate în condițiile art. 6 alin. (2) lit. f) din aceeași ordonanță de urgență, precum și alte înscrisuri care au valoare probatorie de înscrisuri în procesul penal.

Curtea constată că, în timp ce, potrivit art. 90 alin. (2) din Codul de procedură penală din 1968 coroborat cu dispozițiile art. 214 alin. (1) lit. a) și alin. (5) din același act normativ, procesele-verbale încheiate de organele de constatare, inclusiv Agenția Națională de Administrare Fiscală, erau mijloace de probă, Codul de procedură penală în vigoare prevede că procesul-verbal încheiat de organul de constatare nu mai este mijloc de probă, ci doar act de sesizare a organelor de urmărire penală.

În consecință, în acord cu considerentele dezvoltate de instanța de control constituțional în jurisprudența sa, în mod special ținând cont de Decizia nr. 72 din 29 ianuarie 2019, Curtea reține că, spre deosebire de Codul de procedură penală din 1968, noul Cod de procedură penală nu mai reglementează caracterul de mijloc de probă al procesului-verbal încheiat de organul de constatare și, prin urmare, deși organul de constatare poate întocmi un proces-verbal de constatare, într-un cadru extraprocesual, acesta nu poate constitui în același timp și mijloc de probă în procesul penal. Așa fiind, Curtea constată că procesul-verbal întocmit de organele fiscale antifraudă în exercitarea atribuțiilor prevăzute la art. 3 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013 și în temeiul art. 8 alin. (3) din același act normativ, proces-verbal la care face referire art. 8 alin. (4) din aceeași ordonanță de urgență (normă criticată prin prezenta excepție de neconstituționalitate), nu poate fi mijloc de probă, ci doar act de sesizare a organelor de urmărire penală, în sensul art. 61 alin. (5) din Codul de procedură penală.

În mod similar, ținând cont de noul cadru normativ procesual penal, în care probele pot fi administrate doar în cadrul procesului penal, Curtea constată că niciun act întocmit în activitatea de control desfășurată de inspectorii antifraudă în afara procesului penal [cum sunt “actul de control”, respectiv „explicațiile scrise solicitate în condițiile art. 6 alin. (2) lit. f)” din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013] nu poate constitui mijloc de probă în sensul art. 97 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală.

Prin urmare, Curtea reține că orice colaborare între autoritățile fiscale antifraudă și organele de urmărire penală, în privința obținerii mijloacelor de probă, trebuie să se subsumeze concepției de ansamblu a noului Cod de procedură penală, care prevede, la art. 97 alin. (2), că proba se obține în procesul penal prin următoarele mijloace: a) declarațiile suspectului sau ale inculpatului; b) declarațiile persoanei vătămate; c) declarațiile părții civile sau ale părții responsabile civilmente; d) declarațiile martorilor; e) înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă; f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege. Curtea constată, astfel, că, similar procesului-verbal întocmit de organele fiscale antifraudă anterior începerii procesului penal, “actul de control” întocmit de inspectorii antifraudă cu ocazia constatării unor împrejurări privind săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală în domeniul financiar-fiscal, anterior începerii procesului penal, poate să constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală, iar nu mijloc de probă.

De asemenea, „explicațiile scrise solicitate în condițiile art. 6 alin. (2) lit. f)” de inspectorii antifraudă, anterior începerii procesului penal, nu pot fi mijloace de probă, întrucât, pe de o parte, administrarea probelor se realizează, în mod exclusiv, în cursul procesului penal, astfel încât actele întocmite în activitatea de control desfășurată de inspectorii antifraudă înainte de începerea procesului penal nu pot avea calitatea de mijloc de probă, iar, pe de altă parte, în cazul explicațiilor scrise solicitate în condițiile art. 6 alin. (2) lit. f) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013 sunt aplicabile considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 236 din 2 iunie 2020, cât privește dreptul la tăcere și dreptul la neautoincriminare, care decurg direct din prezumția de nevinovăție, ce implică faptul că organele de urmărire penală sunt cele care trebuie să probeze vinovăția suspectului de facto, iar nu acesta din urmă, așa încât constrângerea la autoincriminare, deși indirectă, ar avea drept consecință ignorarea acestui principiu constituțional.

În aceste condiții, având în vedere cele reținute în paragrafele anterioare, Curtea constată că sintagma „care au valoare probatorie de înscrisuri în procesul penal” din cuprinsul art. 8 alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013 nu poate fi interpretată și aplicată prin coroborare cu dispozițiile Codului de procedură penală aplicabile în materia mijloacelor de probă. Din contră, se relevă o tensiune normativă între conținutul normelor anterior menționate și dispozițiile art. 97 și 100 din Codul de procedură penală. Cu alte cuvinte, normele criticate, cât privește sintagma “care au valoare probatorie de înscrisuri în procesul penal” – în ceea ce privește procesul-verbal și actul de control încheiate potrivit prevederilor art. 8 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013, precum și “explicațiile scrise solicitate în condițiile prevederilor art. 6 alin. (2) lit. f)” din aceeași ordonanță de urgență – nesocotesc logica de ansamblu a Codului de procedură penală în materia probațiunii.

În concluzie, Curtea constată că niciun act întocmit în activitatea de control desfășurată de inspecția antifraudă fiscală în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 74/2013, anterior începerii urmăririi penale [“proces-verbal”, “act de control”, “explicații scrise solicitate în condițiile art. 6 alin. (2) lit. f)”, la care fac referire dispozițiile art. 8 alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013], nu poate fi calificat, sub imperiul actualului Cod de procedură penală, drept mijloc de probă. În schimb, potrivit Codului de procedură penală, organul de urmărire penală are competența ca, ulterior începerii urmăririi penale, să dispună efectuarea unor controale fiscale, conform art. 350 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, finalizate prin întocmirea unui proces-verbal, caz în care procesul-verbal constituie mijloc de probă în sensul art. 97 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală.

În acest context, Curtea reține, de principiu, că normele legale care privesc procesul penal trebuie să fie clare, precise și previzibile, ceea ce presupune, printre altele, și obligația legiuitorului de a reglementa un cadru normativ coerent în care normele edictate să se completeze și să se dezvolte reciproc într-un mod armonios, fără a crea antinomii între actul normativ care se constituie în sediul general al materiei și cele care reglementează aspecte particulare sau speciale ale acesteia.

Or, din evaluarea cadrului legislativ, atât a celui supus controlului de constituționalitate, cât și a celui care reglementează în materie procedural penală, Curtea constată că statul, prin autoritățile sale cu competențe legislative, deși a procedat la o reformă în acest sens (noul Cod de procedură fiscală și noul Cod de procedură penală), nu a stabilit și un sistem de referință unitar în privința administrării probelor în materie penală raportat la dreptul fiscal, întrucât modalitatea în care a fost configurat textul criticat indică faptul că acesta reglementează o procedură în materie penală ce nu se încadrează în sistemul general de obținere a probelor.

Totodată, în lipsa unui cadru legislativ clar și coerent în materia mijloacelor de probă în domeniul fiscal, cu respectarea principiului unicității reglementării în materie, Curtea constată că este încălcat și dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituție. Astfel, în materie penală, întregul sistem de obținere a probelor vizează constatarea existenței sau inexistenței acuzației în materie penală, inclusiv garanțiile procesuale intrinseci acestuia, drept care legiuitorul are obligația constituțională să reglementeze în mod coerent și unitar maniera de obținere a acestora pentru a nu leza securitatea juridică a persoanei.

Cât privește „documentele” ori „alte înscrisuri”, ridicate de organele fiscale antifraudă cu ocazia exercitării atribuțiilor prevăzute de art. 3 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013, în mod concret cu ocazia efectuării de către inspectorii antifraudă a unor investigații, supravegheri și verificări fiscale necesare prevenirii și descoperirii faptelor de evaziune fiscală și fraudă fiscală, inclusiv în cazurile în care sunt semnalate situații de încălcare a legislației specifice, Curtea constată că acestea pot servi ca mijloace de probă în procesul penal, întrucât nu sunt acte întocmite în activitatea de constatare/de control desfășurată de inspectorii antifraudă, anterior procesului penal, ci constituie acte scrise ce cuprind fapte sau împrejurări ce confirmă sau infirmă faptele de evaziune fiscală și fraudă fiscală și care emană de la entitățile controlate. Cel mai frecvent, infracțiunea de evaziune fiscală se comite fie prin înregistrarea unor achiziții fictive în contabilitate, fie prin nedeclararea veniturilor, așa încât „documentele” ori „alte înscrisuri” ridicate de organele fiscale antifraudă cu ocazia efectuării controlului vor oferi organului de urmărire penală informații utile pentru a stabili dacă fapta există și dacă s-a creat vreun prejudiciu în dauna bugetului de stat.

Din această perspectivă, Curtea constată că dispozițiile legale criticate nu afectează prevederile constituționale invocate de autori, câtă vreme nu sunt acte întocmite în activitatea de constatare/de control desfășurată de inspectorii antifraudă anterior procesului penal. În procesul penal probele sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare, în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză [art. 103 alin. (1) din Codul de procedură penală], instanța hotărând motivat, cu trimitere la toate probele evaluate, dispunerea condamnării putându-se realiza doar atunci când acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. În concluzie, Curtea admite excepția și constată că sintagma „care au valoare probatorie de înscrisuri în procesul penal” din cuprinsul art. 8 alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013 este neconstituțională în ceea ce privește procesul-verbal și actul de control încheiate potrivit art. 8 alin. (3) din același act normativ, precum și în ceea ce privește „explicațiile scrise solicitate în condițiile art. 6 alin. (2) lit. f)” din același act normativ.