ABSTRACT

By art. 96 of Law no. 303/2004 regarding the status of judges and prosecutors, republished, amended and supplemented by Law no. 242/2018, the scope of the definition of judicial error was extended. In the sense of the jurisprudence of the Constitutional Court, judicial error is an autonomous notion, which implies a deviation of a certain gravity from the interpretation and application of legal norms, regardless of whether they are procedural or substantive, an error not remedied in the appeals or procedures provided for by law, having as a consequence an injury to the fundamental rights and freedoms of the person. The final purpose of the special rule is to repair certain damages caused by judicial errors, not to confer an alternative way of compensation for the injured party, when the latter did not use the common law remedies provided by law or when these procedures have have already been exhausted, without obtaining the claimed compensation.

This autonomous notion does not include the legal situation of the legal action initiated by the applicant against the Romanian State, in which an alleged judicial error resulting from the manner in which the prosecutors implemented the criminal case regarding the commission of the crime of fraudulent bankruptcy, resolved by a classification solution as a result of the intervention of the prescription of criminal liability, since, in order to recover the damage caused by the crime, pursuant to art. 27 para. (2) of the Code of Criminal Procedure, the plaintiff had the option of civil action directed against the perpetrator of the offense

Key words: appeal, judicial error, notion, classification, prescription of criminal liability, damage, recovery, civil action, electa una via, exceptions, principle of availability.

Invocând aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenta a criticat decizia instanței de apel și din perspectiva incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., susținând, în esență, că instanța de apel, contrar prevederilor art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, ar fi adăugat o condiție la acest text de lege prin care se reglementează eroarea judiciară, respectiv că textul legal menționat ar fi fost aplicat eronat situației de fapt reținute în cauza de față.

Se arată astfel că interpretarea dată de instanță în examinarea circumstanțelor specifice unei erori judiciare, ca vătămarea pretinsă de justițiabil să nu fi fost remediată în cadrul „procedurilor prevăzute de lege”, și nu doar în căile ordinare și extraordinare de atac ce pot fi exercitate pentru schimbarea unei soluții nefavorabile în cadrul procedurii legale pe care acesta deja a ales-o, nu este prevăzută de lege și, totodată, este vădit neîntemeiată, întrucât în speță recurenta, după finalizarea procesului penal, nu a mai avut o cale, admisibilă, efectivă de recuperare a prejudiciului invocat.

Înalta Curte constată, contrar celor susținute de recurentă, că instanța de apel a examinat eroarea judiciară invocată prin cererea dedusă judecății, în raport cu textul legal incident, având în vedere, în cadrul analizării întrunirii condițiilor pentru stabilirea faptei prejudiciabile pretins a fi reparată de pârâtul Statul Român, jurisprudența relevantă a Curții Constituționale care, întemeindu-se pe prevederile art. 52 alin. (3) din Constituție referitor la răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, a lămurit sfera de aplicare a noțiunii de eroare judiciară în materie penală.

O atare manieră de interpretare a normelor legale aplicabile litigiului nu poate fi de principiu cenzurată prin prisma motivului de recurs sus-menționat, întrucât instanțele judecătorești nu pot ignora faptul că atât actele de reglementare primară, cât și deciziile instanței de control constituțional de constatare a neconstituționalității fac parte din ordinea normativă a statului.

În acest sens, instanța de apel a reținut în mod judicios că, urmare a controlului de constituționalitate (aprioric) exercitat de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din data de 5 martie 2018, dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 – modificate prin prevederile art. I pct. 151 din Legea nr. 242/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 15 octombrie 2018 – prevăd că ,,există eroare judiciară atunci când: a) s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispozițiilor legale de drept material și procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară; b) s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară” [alin. (3)], respectiv că ,,prin Codul de procedură civilă și Codul de procedură penală, precum și prin alte legi speciale pot fi reglementate ipoteze specifice în care există eroare judiciară” [alin. (4)].

Astfel, în materie penală, există o răspundere civilă obiectivă a statului pentru eroare judiciară săvârșită în condițiile art. 538 și 539 din Codul de procedură penală, iar acestor situații, noul text, art. 96 din Legea nr. 303/2004, lărgind definiția erorii judiciare, le-a adăugat în mod implicit și alte cazuri, pentru care statul va răspunde civil.

În acest context, curtea de apel a reținut judicios că, prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, Curtea Constituțională a constatat că ,,noțiunea de eroare judiciară, astfel cum este normativizată în art. 52 alin. (3) din Constituție, este o noțiune autonomă, ea trebuind interpretată atât în litera, cât și în spiritul Constituției”, situație în raport cu care prin aceeași decizie instanța de contencios constituțional a statuat că noțiunea de eroare judiciară presupune ,,o abatere de o anumită gravitate de la interpretarea și aplicarea normelor legale, indiferent că sunt de procedură sau substanțiale, dar care produce consecințe grave asupra drepturilor și libertăților fundamentale. Dacă în privința drepturilor absolute orice abatere produce consecințe grave, în privința altor categorii de drepturi fundamentale, legiuitorul trebuie să circumscrie condițiile care, întrunite fiind, denotă o încălcare de o gravitate ridicată, aptă/capabilă să producă, la rândul ei, o vătămare de o anumită intensitate” (paragrafele 216, 217).

Curtea a mai reținut că ,,o abatere neobișnuită/crasă de la modul uzual de desfășurare a procedurilor judiciare sau de aplicare a normelor de drept substanțial, neremediată în căile de atac sau în procedurile prevăzute de lege, trebuie să aibă drept consecință o vătămare a drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei pentru a putea fi calificată drept eroare judiciară” (paragraful 218).

Așadar, raportându-se la acest cadru normativ, instanța de apel a examinat în ce măsură situația de fapt reținută poate fi circumscrisă noțiunii legale de eroare judiciară.

În situația de față s-a constatat că, prin ordonanța emisă de procurorul din cadrul parchetului de pe lângă tribunal la data de 22.01.2019, s-a dispus clasarea cauzei obiect al dosarului penal față de administrator al SC X SRL, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de bancrută frauduloasă, prev. de art. 241 alin. (1) lit. b) Cod penal, și evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, soluție întemeiată pe prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) C.proc.pen, nefiind întrunite cerințele de tipicitate ale celor două infracțiuni.

Împotriva acestei ordonanțe de clasare reclamanta, constituită parte civilă în această cauză penală, a formulat plângere care a fost respinsă prin ordonanța din 28.03.2019 a prim-procurorului parchetului de pe lângă tribunal, ordonanță care a fost supusă controlului judecătoresc, plângerea împotriva acesteia din urmă fiind soluționată prin încheierea din 25.06.2019, pronunțată de tribunal, secția penală.

Astfel, prin această încheiere, definitivă, judecătorul de cameră preliminară a admis plângerea formulată de reclamantă împotriva soluției de clasare dispuse prin ordonanța din data de 22.01.2019 a parchetului de pe lângă tribunal și a schimbat temeiul de drept al soluției de clasare dispuse cu privire la infracțiunea de bancrută frauduloasă prev. de art. 241 alin. (1) lit. b) C.pen. din art. 16 alin. (1) lit. b) în art. 16 alin. 1) lit. f) C.proc.pen., fiind menținute celelalte dispoziții ale ordonanței.

S-a reținut, în acest sens, că a intervenit prescripția răspunderii penale, raportat la dispozițiile art. 154 alin. (1) lit. d) C.proc.pen., în acord cu interpretarea dată acestor norme prin Decizia Curții Constituționale nr. 297/26.04.2018.

Prin cererea dedusă judecății, reclamanta, recurenta în speță, a susținut că procurorul de caz a dispus efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispozițiilor art. 5, art. 8, art. 306 și art. 341 alin. (6) lit. b) din Codul de procedură penală, ceea ce a determinat încălcarea drepturilor și intereselor legitime ale acesteia, întrucât împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunea de bancrută frauduloasă a avut drept efect direct imposibilitatea tragerii la răspundere penală a administratorului Societății X SRL și, eventual, a altor persoane implicate în săvârșirea infracțiunii și, implicit, imposibilitatea reparării prejudiciului suportat de reclamantă ca urmare a acestei infracțiuni.

Având în vedere circumstanțele factuale anterior amintite, Înalta Curte trebuie în prealabil să remarce că, deși a învestit instanța de fond cu o acțiune în pretenții (privind exclusiv prejudicii de ordin material) prin care a invocat eroarea judiciară, recurenta-reclamantă înțelege să-și argumenteze criticile concrete formulate împotriva deciziei de apel și prin referire la durata procedurilor, invocând atât întinderea excesivă a procesului penal finalizat printr-o soluție de clasare care ar fi trebuit, în opinia sa, să fie luată în seamă de instanța de prim control judiciar în identificarea în speță a erorii judiciare, cât și caracterul nelegal al statuării aceleiași instanțe referitoare la neepuizarea altor căi procedurale civile pentru recuperarea creanței pretinse, ipoteză ce ar conduce la ,,întinderea în timp excesivă a procedurilor” privind obținerea de despăgubiri.

Or, aceste critici sunt formulate în mod vădit cu ignorarea cadrului procesual obiectiv fixat prin cererea de chemare în judecată, conform art. 9 și art. 22 alin. (6) C.proc.civ., întrucât ceea ce s-a dedus judecății este o răspundere a statului pentru prejudicii cauzate prin săvârșirea de erori judiciare, fundamentul juridic al pretențiilor reclamantei fiind reprezentat de dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004, norme cu caracter special și, prin urmare, derogatoriu, în materia răspunderii civile delictuale.

În condițiile în care cauza acțiunii deduse judecății nu este încălcarea dreptului la un proces echitabil prin încălcarea termenului rezonabil al procedurilor judiciare cu trimitere la dispozițiile art. 6 paragraful 1 C.E.D.O. și nu se susține, ca atare, nerespectarea obligațiilor asumate de stat prin aderarea la Convenția europeană și deci o răspundere obiectivă care se antrenează în sarcina acestuia din această perspectivă, a nesocotirii unor elemente componente ale procedurii echitabile, pretențiile la dezdăunare nu pot fi examinate în raport cu durata nerezonabilă a procesului penal (respectiv prin analiza criteriilor stabilite în acest sens prin jurisprudența C.E.D.O. în materie).

Relevant în stabilirea în speță a răspunderii statului este în ce măsură faptele invocate ca elemente constitutive ale unei erori judiciare au determinat vătămarea iremediabilă a dreptului la recuperarea prejudiciului material pretins, aspect avut în vedere corect de instanța de apel în analiza sa subsumată stabilirii consecințelor păgubitoare, prin raportare la obiectul acțiunii civile alăturate acțiunii penale.

În acest sens, s-a constatat că prin prezentul demers judiciar îndreptat împotriva statului, invocându-se eroarea judiciară generată de modalitatea în care procurorii au instrumentat cauza penală în care, în cele din urmă, s-a constatat că a intervenit prescripția răspunderii penale cu privire la infracțiunea de bancrută frauduloasă, se solicită, în principal, despăgubiri de 414.762,01 lei, reprezentând cuantumul creanței cu privire la care se afirmă că nu a mai putut fi recuperată de la administratorul societății X SRL, prin intervenirea impedimentului procedural menționat, pretenție pecuniară justificată, de altfel, de faptul că, urmare a intrării în insolvență a societății comerciale menționate, titlul executoriu obținut împotriva acesteia nu a mai putut fi valorificat.

Ținând seama de natura pagubei invocate, constând într-o creanță a cărei existență și întindere a fost recunoscută judiciar, definitiv, doar împotriva debitoarei societate comercială, Înalta Curte constată, contrar alegațiilor recurentei privitoare la statuările eronate ale instanței de apel în referire la analiza acestui prejudiciu ca element distinct și esențial în vederea întrunirii cumulative a condițiilor cerute de lege pentru atragerea răspunderii civile a administratorului societății X SRL, că o astfel de analiză se impunea pentru a se stabili în ce măsură se poate determina o legătură cauzală între vătămarea pretinsă – identificată corect de instanță ca fiind încălcarea dreptului de a obține plata sumei mai sus menționate de la administratorul societății X SRL – și acțiunile ori, după caz, inacțiunile procurorilor care ar reliefa o modalitate defectuoasă de instrumentare a cauzei penale.

De altfel, o asemenea analiză este obligatorie într-un litigiu având ca obiect angajarea răspunderii statului pentru o eroare judiciară, în acest sens fiind și statuările obligatorii ale Curții Constituționale conform cărora textul de lege examinat ,,reglementează o acțiune în răspundere civilă delictuală în care se stabilește eroarea judiciară [adică a faptei ilicite, cu excepția ipotezelor art. 538 și art. 539 din Codul de procedură penală, unde eroarea a fost deja stabilită], paguba propriu-zisă [vătămarea produsă urmează a fi reparată prin indemnizarea corespunzătoare a persoanei vătămate] și relația de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.” (Decizia Curții Constituționale nr. 45 din 30 ianuarie 2018, paragraful 220).

Este deci lipsită de relevanță teza susținută de recurentă privind obligația instanței de apel de a analiza cu prioritate faptele imputate procurorilor ca reprezentând erori judiciare și, ulterior, prejudiciul și legătura de cauzalitate dintre acestea, în condițiile în care toate aceste elemente trebuie să se regăsească deopotrivă în cauză, fiind cerințe impuse de lege cumulativ pentru angajarea răspunderii statului.

În plus, trebuie subliniat că, în acord cu jurisprudența Curții Constituționale, statul nu poate răspunde pentru orice neconformitate procedurală, indiferent de natura sau intensitatea acesteia, ci doar pentru abaterile incontestabile concretizate într-o vătămare însemnată, de o anumită intensitate, a drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei – împrejurare reliefată și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului dezvoltată pe marginea noțiunii de eroare judiciară consacrată de art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenție.

Referindu-se la noțiunea de ,,eroare judiciară”, instanța europeană a statuat că simpla considerare a faptului că investigația în cazul reclamantului era ,,incompletă și părtinitoare” nu poate prin ea însăși, în absența erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase ale procedurilor judecătorești, a unor abuzuri de putere ori a unor erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiției, să indice prezența unei erori judiciare în procedura anterioară. De aceea, s-a statuat că ceea ce prevalează cu privire la eroarea judiciară comisă de către instanțele inferioare, adică greșelile din administrarea justiției, constă în imposibilitatea neutralizării sau corectării sale în alt fel“ (a se vedea Hotărârea din 21 iunie 2011, pronunțată în Cauza Giuran împotriva României, paragrafele 32, 40).

Revenind la principala critică de nelegalitate adusă de recurentă deciziei de apel, vizând, în esență, inexistența unei căi efective pentru recuperarea prejudiciului arătat, se constată că, în opinia acesteia, atragerea răspunderii civile a administratorului societății X SRL avea drept premisă constatarea săvârșirii infracțiunii de bancrută frauduloasă, pentru a-i permite să își recupereze prejudiciul de la administrator, iar nu de la societate, iar clasarea cauzei penale pe motivul intervenirii prescripției răspunderii penale a pus-o pe recurentă în situația imposibilității de valorificare a creanței sus-menționate.

Din această perspectivă, Înalta Curte reține că față de succesiunea de acțiuni/inacțiuni ale procurorilor indicate de recurentă, prin care s-ar fi concretizat eroarea judiciară pretinsă, ceea ce are relevanță direct asupra existenței posibilității recuperării prejudiciului material pretins în cadrul procesului penal finalizat printr-o soluție de clasare, punând-o pe recurentă, conform propriilor susțineri, în situația de victimă a unei erori judiciare, este intervenirea prescripției răspunderii penale.

Potrivit art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, ,,Acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă: […] f) a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; […]”.

Prescripția răspunderii penale, reglementată la art. 153 și următoarele din Codul penal, este o cauză care înlătură răspunderea penală, prin stingerea raportului juridic penal de conflict, ca urmare a nerezolvării acestuia, într-o perioadă rezonabilă de timp, de către organele judiciare.

Prin urmare, intervenirea acesteia în cursul procesului penal are ca efect imposibilitatea tragerii la răspundere penală a inculpatului, în condițiile în care acesta a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală ce constituie infracțiune.

Înalta Curte constată, contrar alegațiilor din memoriul de recurs, că intervenirea prescripției răspunderii penale nu înlătură posibilitatea tragerii la răspundere civilă a respectivului făptuitor pentru prejudiciile de natură civilă provocate prin comiterea faptei, iar din prevederile Codului de procedură penală rezultă cu evidență că împrejurarea că în dosarul penal s-a dispus clasarea, în condițiile în care recurenta-reclamantă se constituise parte civilă în cursul urmăririi penale, nu este de natură să paralizeze dreptul acesteia de a sesiza instanța civilă cu o acțiune în despăgubiri, câtă vreme latura civilă a rămas nesoluționată din cauza soluției date în procedura judiciară penală.

Conform art. 19 alin. (1) din Codul de procedură penală, sub aspect procesual, acțiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale.

Exercițiul acțiunii civile în cadrul procesului penal constituie un beneficiu procesual acordat victimei infracțiunii, pentru a-și satisface interesele de ordin civil afectate de comiterea infracțiunii, acțiunea civilă având ca temei această faptă cu caracter ilicit ce constituie și temeiul acțiunii penale.

De principiu, persoana vătămată este liberă să decidă dacă declanșează acțiunea civilă separat de procesul penal, după cum tot ea este cea care poate să dispună de acest instrument juridic în cursul procesului penal, acțiunea civilă, chiar alăturată acțiunii penale, fiind guvernată de principiul disponibilității.

Dispozițiile art. 20 și art. 27 alin. (1) din Codul de procedură penală instituie un drept de opțiune în favoarea persoanei vătămate ori, după caz, a succesorilor acesteia, care pot exercita acțiunea civilă în procesul penal, prin constituirea ca parte civilă, sau pot opta pentru repararea prejudiciilor produse prin săvârșirea infracțiunii pe calea unei acțiuni civile distincte promovate la o instanță civilă.

Este real că, conform art. 27 alin. (3) și (4) din Codul de procedură penală, opțiunea astfel exprimată are un caracter irevocabil.

Codul de procedură penală, în art. 25 alin. (5) și (6), reglementează însă și situațiile în care instanța penală lasă nesoluționată acțiunea civilă, soluționarea acțiunii civile urmând a se face în aceste situații de către instanța civilă, conform art. 27 alin. (2) din același cod, unde cei interesați pot folosi probele administrate în cursul procesului penal.

Înalta Curte astfel constată că instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă ca o consecință a caracterului accesoriu al acțiunii civile în procesul penal, partea civilă păstrând liberul acces la instanța civilă – aceasta reprezentând o excepție de la principiul electa una via non datur recursus ad alteram.

 Așadar, în ceea ce privește soluționarea sa, soarta acțiunii civile depinde de aceea a acțiunii penale, iar, în situația în care procesul penal a luat sfârșit, singura cale rămasă persoanei vătămate, care s-a constituit parte civilă în procesul penal, este acțiunea exercitată în fața instanței civile.

Referitor la această cale procedurală, urmată ca atare din cauza finalizării procesului penal prin clasare, Curtea Constituțională a reținut că ,,repararea, pe calea acțiunii exercitate în fața instanței civile, a pagubei cauzate prin fapta ilicită a inculpatului, așadar soluționarea de către instanța specializată în acest domeniu a litigiului de natură civilă determină o protecție sporită a dreptului la un proces echitabil al părții civile din procesul penal.” (Decizia nr. 690/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 890 din 27 noiembrie 2015, paragraful 23).

Astfel, contrar poziției susținute prin prezentul recurs privind opțiunea deja exprimată de recurentă pentru constituirea ca parte civilă în procesul penal, ca fiind calea procedurală aleasă pentru recuperarea prejudiciului (solicitat și în litigiul pendinte), trebuie subliniat că dreptul reclamantei în speță de a învesti instanța civilă, pentru validarea jurisdicțională a pretențiilor sale civile, s-a născut chiar în momentul în care aceasta a luat cunoștință – urmare a soluției de clasare dispuse de procuror – de faptul că latura civilă a procesului penal nu mai poate fi soluționată.

Pentru cauzele în care acțiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, instanța penală nefiind deci sesizată cu soluționarea acțiunii penale, nicio normă de procedură penală nu prevede competența acestei instanțe de a se pronunța cu privire la acțiunea civilă.

În acest context este de reținut caracterul vădit nefondat al criticii recurentei vizând interpretarea eronată de către instanța de apel a prevederilor art. 25 din Codul de procedură penală, Înalta Curte constatând că în mod corect s-a considerat că recurenta avea deschisă calea acțiunii civile ca urmare a constatării intervenției prescripției răspunderii penale, având în vedere că în acest sens nu s-a pronunțat o instanță penală care să dispună încetarea procesului penal, ci procurorul, neavând relevanță că ordonanța de clasare a fost confirmată, în aceste limite, de către judecătorul de cameră preliminară.

În aceste împrejurări, ordonanța procurorului este actul prin care se pune capăt conflictului de drept penal, iar verificarea acestui act prin intermediul procedurii instituite de dispozițiile art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală are în vedere exclusiv soluția de neurmărire sau netrimitere în judecată dispusă de procuror, soluție care, în urma analizei judecătorului de cameră preliminară, poate fi confirmată sau infirmată, soluție distinctă de aceea prevăzută expres de prevederile art. 25 C.proc.pen. – încetarea procesului penal, conform art. 16 alin. (1) C.proc.pen.

Or, este evident că, în lipsa unei acțiuni penale cu care instanța să fi fost învestită, nu există nici posibilitatea acesteia să se pronunțe asupra unei acțiuni civile ce a fost alăturată inițial celei penale, deși a intervenit prescripția răspunderii penale, în conformitate cu prevederile art. 25 alin. (5) C.proc.pen. în varianta acestora adoptată în urma celor statuate cu caracter obligatoriu prin Decizia Curții Constituționale nr. 586/2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1001 din 13 decembrie 2016).

De altfel, Curtea Constituțională, examinând dispozițiile art. 54 din Codul de procedură penală care reglementează competența judecătorului de cameră preliminară, a constatat, în privința atribuțiilor expres prevăzute la lit. a) – verificarea legalității trimiterii în judecată, la lit. b) – verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală și la lit. c) – soluționarea plângerilor împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată, că valorificarea cazurilor care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale excedează competenței judecătorului de cameră preliminară, iar activitatea acestuia nu privește fondul cauzei, actul procesual exercitat de către acesta neantamând și nedispunând, în sens pozitiv sau negativ, cu privire la elementele esențiale ale raportului de conflict: faptă, persoană și vinovăție (a se vedea Decizia nr. 599/2014 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, Decizia nr. 239 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 10 iulie 2018, Decizia nr. 116/2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 770 din 2 august 2022).

Prin urmare, este nefondată teza recurentei referitoare la faptul că o neaplicare a dispozițiilor art. 25 alin. (5) C.proc.pen., în sensul arătat de către aceasta, ar echivala și cu o ignorare a efectelor aplicării art. 341 C.proc.pen. privind soluționarea plângerilor de către judecătorul de cameră preliminară.

Înalta Curte reține, de asemenea, că este nefondată și afirmația recurentei referitoare la neexercitarea altor căi procedurale de recuperare a prejudiciului pentru că li s-ar opune autoritatea de lucru judecat din cuprinsul altor hotărâri pronunțate în cauzele soluționate cu prioritate.

Se constată că, potrivit normelor procesual penale ale art. 28 alin. (1) teza a doua C.proc.pen., instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite, în același sens fiind și art. 1365 din Codul civil, potrivit căruia: ,,Instanța civilă nu este legată de dispozițiile legii penale și nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite”.

A mai susținut recurenta și că statuarea instanței de apel privind posibilitatea exercitării acțiunii civile este eronată, întrucât se poate ajunge în situația în care cheltuielile judiciare să fie mult mai mari decât prejudiciul efectiv suferit de persoana în cauză, iar în acest caz, ar exista un veritabil impediment la accesul liber la justiție în situația în care unei persoane deja prejudiciate de o eroare judiciară să i se impună să mai urmeze și alte căi pentru repararea prejudiciului, până să poată constata existența erorii/erorilor judiciare săvârșite.

O asemenea aserțiune este, fără îndoială, irelevantă din perspectiva stabilirii erorii judiciare pretinse în cauza de față, având în vedere considerentele mai sus expuse privitoare la existența unei căi procedurale prevăzute de lege prin care persoana vătămată constituită parte civilă în procesul penal își poate valorifica pretențiile, după soluția de clasare, în fața instanței civile, astfel cum corect s-a reținut și prin decizia recurată.

Totuși, răspunzând alegațiilor recurentei în ceea ce privește suportarea unor cheltuieli suplimentare care i-ar afecta acesteia accesul la justiție, este necesar a se preciza că, în conformitate cu dispozițiile art. 20 alin. (8) C.proc.pen., acțiunea civilă având ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului și părții responsabile civilmente, exercitată la instanța civilă, este scutită de taxă de timbru, iar, în plus, prin Decizia nr. 387 din 27 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 27 iulie 2015, Curtea Constituțională, admițând o excepție de neconstituționalitate, a constatat că dispozițiile art. 29 alin. (1) lit. i) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru sunt constituționale în măsura în care sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acțiunile și cererile referitoare la despăgubirile civile pentru prejudiciile materiale și morale decurgând dintr-o cauză penală în condițiile în care fapta cauzatoare de prejudiciu, la momentul săvârșirii acesteia, era prevăzută ca infracțiune.

Nu în ultimul rând, se constată că teza suportării unor cheltuieli mai mari decât însuși prejudiciul ce se cere a fi reparat pe calea unei acțiuni civile promovate ulterior la instanța civilă competentă constituie/rămâne, în lipsa altor elemente certe probate în fazele procesuale anterioare, o simplă supoziție a recurentei care nu ar putea fundamenta criticile de nelegalitate aduse deciziei de apel în speță prin prisma interpretării și aplicării eronate a dispozițiilor de drept material incidente.

Nu poate fi primită nici critica de recurs conform căreia este nelegală și părtinitoare statuarea instanței de apel privitoare la posibilitatea de a urma alte căi pentru recuperarea prejudiciului, întrucât parcurgerea cu succes a acestora ar lipsi de interes orice acțiune îndreptată împotriva statului pentru erori judiciare săvârșite de magistrați cu intenție sau cu gravă neglijență, ajungându-se la o impunitate a judecătorilor și procurorilor sub acest aspect.

Această teză nu poate fi validată.

Dacă anterior, în materie penală, dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale era reglementat exclusiv de Codul de procedură penală, art. 538, 539, iar în materie extrapenală, de art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, care prevedeau că dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă era de natură să determine o eroare judiciară, se constată că demersul judiciar al reclamantei este admisibil tocmai pentru că, potrivit textului legal incident în speță, răspunderea civilă a statului pentru eroare judiciară nu mai este legată de angajarea răspunderii penale sau disciplinare a judecătorului.

În acest sens, Curtea Constitutională a constatat că ,,răspunderea statului devine o răspundere directă și obiectivă, nefiind condiționată de poziția subiectivă pe care judecătorul/procurorul a avut-o pe parcursul procesului”, iar răspunderea statului nu angajează, în mod implicit, răspunderea magistraților, răspunderea civilă a acestora fiind angajată numai în condițiile în care și-au exercitat prerogativele funcției lor cu rea-credință sau gravă neglijență, revenind statului ,,obligația de a realiza o procedură de filtraj în vederea formulării acțiunii în regres și de a-și prezenta dovezile/probele în legătură cu poziția personală și subiectivă avută de către magistratul respectiv în judecarea cauzei” (Decizia nr. 45/2018, pararagraful 215).

În egală măsură, astfel cum corect s-a reținut prin hotărârea recurată, Înalta Curte apreciază că nu prezintă relevanță faptul că unul dintre procurori nu a audiat martori sau nu a efectuat în cauză o expertiză contabilă, astfel cum dispusese judecătorul de cameră preliminară, având în vedere că aceste aspecte sunt unele subsidiare celui ce a constituit impedimentul continuării procesului penal, respectiv intervenirea prescripției răspunderii penale.

Recurenta a criticat hotărârea și în privința celor reținute de instanța de prim control judiciar, apreciind că în mod eronat s-ar fi reținut că această hotărâre ar fi relevantă prin prisma parcurgerii deja a altor căi procedurale pentru obținerea recuperării aceluiași prejudiciu pretins în speță.

 Înalta Curte constată însă că în mod corect instanța de apel, raportându-se la considerentele deciziei în discuție, a observat că, necontestând raportul întocmit de către lichidatorul judiciar care nu a identificat existența situației premisă pentru atragerea răspunderii administratorului societății conform art. 138 din Legea nr. 85/2006, reclamanta nu a mai putut contesta poziția lichidatorului sub acest aspect după aprobarea raportului final și închiderea procedurii de către judecătorul sindic, prin decizie arătându-se expres că nu mai pot fi invocate aspecte vizând măsuri anterioare ale lichidatorului.

 Față de considerentele acestei decizii definitive, intrate în puterea lucrului judecat, instanța de apel a apreciat în mod judicios că recurenta a pierdut posibilitatea, în respectiva procedură de lichidare judiciară, de a obține atragerea răspunderii administratorului pentru recuperarea creanței împotriva societății în condițiile prevederilor legale evocate (identificarea unor ,,persoane cărora le-ar fi imputabilă apariția stării de insolvență a debitorului” trebuind să fi fost făcută prin raportul întocmit de lichidator, pentru ca judecătorul sindic să poată dispune în sensul arătat).

Astfel, în circumstanțele factuale reținute, finalizarea procesului penal printr-o soluție de clasare ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale, soluție ce nu a permis analizarea pretențiilor civile ale reclamantei îndreptate împotriva persoanei învinuite/acuzate, nu poate fi calificată o eroare judiciară în raport de care reclamanta – care avea posibilitatea de a se adresa instanței civile pentru repararea prejudiciului de la persoana pe care o consideră vinovată de producerea acestuia – să pretindă valorificarea acelorași pretenții împotriva statului. 

În concluzie, Înalta Curte constată că, prin decizia atacată, instanța de apel a făcut o corectă interpretare a art. 96 din Legea nr. 303/2004 prin prisma jurisprudenței relevante obligatorii a instanței de contencios constituțional, apreciind că finalitatea acestei norme speciale este aceea de a repara prejudiciile certe cauzate prin erori judiciare, iar nu aceea de a oferi o cale alternativă de dezdăunare celui păgubit, când acesta din urmă nu a uzat de căile de drept comun prevăzute de lege sau atunci când aceste proceduri au fost deja epuizate, fără obținerea despăgubirilor pretinse.

A criticat recurenta decizia instanței de apel și din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă, susținând că hotărârea cuprinde motive contradictorii.

Preliminar analizei acestor critici, Înalta Curte subliniază că obligația legală a instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată explicit prin prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Existența unor motive contradictorii în cuprinsul hotărârii atacate, teză invocată de recurentă în speță, presupune o motivare necorespunzătoare exigențelor prezentate ce constă în folosirea de către instanță a unor argumente care din punct de vedere logic se exclud reciproc, infirmând raționamentul logico-judiciar prezentat.

 Referitor la pretinsele contradicții care s-ar regăsi în cadrul considerentelor deciziei, recurenta afirmă, pe de o parte, că acestea ar consta în invocarea eronată în argumentarea statuărilor instanței de apel care, în aprecierea recurentei, nu ar fi concordantă cu acestea, în faptul că nu se rețin în cuprinsul motivării anumite împrejurări de fapt (omisiunea audierii unor martori și neadministrarea unei probe cu expertiză contabilă în faza urmăririi penale) ca fiind relevante prin prisma stabilirii existenței erorii judiciare pretinse în speță, în înțelesul dat acestei noțiuni prin jurisprudența Curții Constituționale a României, respectiv în necorelarea dintre consemnările din cadrul încheierii de dezbateri privitoare la solicitarea audierii celor trei procurori care, în opinia recurentei, ar fi săvârșit erorile judiciare, în calitate de martori, și mențiunile din motivarea deciziei referitoare la faptul că recurenta nu ar fi solicitat administrarea probei testimoniale.

Or, incidența motivului de recurs bazat pe nemotivare (motivare necorespunzătoare) se verifică în raport de considerentele expuse de instanță în cuprinsul hotărârii recurate, nu în raport cu critici prin care se pretinde săvârșirea de greșeli privind situația de fapt a cauzei, ce ar fi rezultatul unei pretinse evaluări greșite și contradictorii a probelor administrate, sau prin care se afirmă că împrejurările reținute din actele dosarului nu ar corespunde realității.

În plus, referitor la considerentele instanței de apel vizând solicitarea probei testimoniale, nu trebuie omis că, față de caracterul devolutiv al judecății în faza apelului, instanța de control judiciar poate administra orice probe noi, indiferent dacă au fost sau nu solicitate în fața primei instanțe, cerința impusă de către legiuitor pentru etapa procesuală a apelului fiind însă ca acestea să se fi propus în condiții procedurale, respectiv prin cererea de apel sau, după caz, prin întâmpinare, iar instanța de apel să aprecieze că sunt necesare soluționării cauzei.

Or, deși recurenta înțelege să critice indirect pe această cale neadministrarea de către prima instanță a probei cu martori pe care o aprecia ca fiind relevantă în soluționarea cauzei, nu a solicitat administrarea acestei probe prin cererea de apel, situație în raport cu care Înalta Curte nu poate reține nelegalitatea hotărârii atacate prin prisma unei încălcări a drepturilor procesuale ale recurentei.

Pe de altă parte, recurenta invocă ca fiind contradictorie statuarea instanței de apel referitoare la neepuizarea în cauza de față a tuturor căilor de reparare a prejudiciului pretins a fi produs prin eroarea judiciară în raport cu evocarea de către aceeași instanță a textului legal incident, respectiv dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004, din care ar reieși exclusiv cerința epuizării tuturor căilor de atac ordinare și extraordinare pentru a se solicita repararea unei erori judiciare.

Înalta Curte constată însă că nici această situație învederată de recurentă nu constituie un aspect al unei motivări ce ar putea fi apreciată ca fiind contradictorie din perspectiva raționamentului logico-judiciar prezentat, ci reprezintă în realitate maniera în care instanța de apel a înțeles să interpreteze și să aplice textul legal incident raportului juridic dedus judecății, cenzurabilă, eventual, prin prisma altui motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) C.proc.civ.

De asemenea, contrar alegației recurentei, nu constituie o motivare contradictorie împrejurarea că instanța de apel nu ar fi stabilit fără echivoc aplicabilitatea în prezentul litigiu a Deciziei C.J.U.E. pronunțate în cauza C-379/19, cu toate că s-a pronunțat asupra apelului ,,subsidiar” declarat împotriva încheierii din 23 iunie 2021 vizând necesitatea audierii procurorilor, respingând criticile din apel, recurenta punând în realitate în discuție pe această cale nelegalitatea soluției adoptate de instanța de prim control judiciar, în lipsa unui raționament logico-juridic corespunzător acestei soluții.

Suplimentar, Înalta Curte constată că cele susținute de recurentă nici nu corespund considerentelor instanței de apel care, prin decizia recurată, a statuat cu privire la incidența jurisprudenței instanței europene, precizând, referitor atât la deciziile Curții Constituționale a României, cât și la Decizia CJUE anterior evocată, că „în cauza de față, nu prezintă relevanță faptul că deciziile mai sus menționate au fost pronunțate în cadrul controlului a priori cu privire la alte variante ale legii sau că s-ar referi la judecători și nu la procurori având în vedere că, așa cum s-a arătat, considerentele au privit explicitarea noțiunii de eroare judiciară, noțiune care deși este definită în alți termeni față de proiectele de lege anterioare, totuși nu poate primi decât același conținut cu cel relevat de către instanța de contencios constituțional, respectiv contencios european. Acesta concluzie este determinată de faptul că orice normă internă nu poate fi interpretată decât în acord cu deciziile Curții Constituționale sau ale Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie”.

Trebuie, totodată, subliniat că faptul că recurenta nu este de acord cu motivarea instanței de apel nu echivalează cu incidența unor motive contradictorii ori a unei nemotivări a hotărârii, cum nefondat se susține, și, prin urmare, nu determină incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ.

În ceea ce privește susținerea recurentei în sensul că reținerea aplicabilității respectivei decizii a C.J.U.E. ar fi trebuit să aibă ca urmare audierea procurorilor care, conform opiniei acesteia (contrară, de altfel, prevederilor exprese ale art. 1 din Legea nr. 303/2004, respectiv ale art. 1 din Legea nr. 303/2022), nu ar fi magistrați, se constată că o atare afirmație nu poate fi validată ținând seama de cele anterior expuse referitor la condițiile de admisibilitate a probelor în apel.

În acest context, Înalta Curte constată și că examinarea distinctă a incidenței statuărilor instanței europene, conform deciziei respective, nu se mai impune în cauza de față, în condițiile nereținerii unei erori judiciare. (Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I Civilă, decizia nr. 2668 din 14 decembrie 2023, nepublicată)