ABSTRACT

By ruling that the trial of the case cannot proceed in the context of the defendant’s refusal to go to the National Institute of Forensic Medicine for psychiatric evaluation, the court misapplied the provisions of art. 155¹ of the previous Code of civil procedure (of 1865), disregarding its own dismissals ruled in a previous cassation decision, in which the court decided to re-try the case, the reason being that at the time the expertise was made during the previous stages of the procedure, the Commission for the first psychiatric forensic evaluation “did not have access to the case file, but only the observation sheet and the social enquiry”, in the circumstances in which the case file also contained “the witness statements”. And this procedural flaw could be made right during the re-trial, by sending the case file – with medical papers, witness statements – to the court, so that an evaluation be made.

Moreover, by imposing on the defendant the obligation to be personally present before the medical commission, so that they can draw a conclusion afterwards – in the context of her refusal to be present – relating to the impossibility of conducting the trial, conflicts both with the earlier dismissals ruled by the court (who considered only the transmission of the case file as necessary, and not the presence of the person as well), and with the case law of the European Court of Human Rights on the measures that can be taken against a person whose lack of discernment is claimed (Winterwerp v. The Netherlands).

Key words: suspension of judgement, procedural obligations, psychiatric forensic expertise, direct examination of the person, refusal to show, medical record.

Curtea de Apel București, S. a III-a civ. și pentru cauze cu minori și de familie a dispus, în baza art. 155¹ din Codul de procedură civilă anterior (în continuare C.pr.civ. din 1865), suspendarea judecății apelului declarat de către pârâtă pentru „neîndeplinirea obligației procesuale stabilite de instanță, de a se prezenta la Institutul Național de Medicină Legală, în vederea efectuării expertizei medico legale psihiatrice”, față de obiectul dosarului, vizând punerea sub interdicție a acesteia.

Împotriva încheierii de suspendare, pârâta a declarat, înăuntrul termenului legal, recurs, apreciat ca fiind admisibil în baza art. 493 alin. (7) din noul Cod de procedură civilă (în continuare C.pr.civ.).

În motivarea recursului, s-a arătat, în esență, că este greșită măsura de suspendare a judecății, instanța depășind atribuțiile puterii judecătorești și încălcând regulile de procedură, atunci când a obligat-o pe recurentă să se prezinte la efectuarea expertizei psihiatrice, deși nu există o astfel de obligație legală în sarcina persoanei față de care se cere punerea sub interdicție, aceasta având dreptul să refuze.

Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că acestea sunt fondate sub aspectul care vizează nesocotirea regulilor de procedură în desfășurarea judecății, fiind încadrabile în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C.pr.civ.

Astfel, statuând că judecata cauzei nu poate continua în contextul refuzului pârâtei de a se prezenta la Institutul Național de Medicină Legală pentru efectuarea expertizei psihiatrice, instanța a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 155¹ C.pr.civ. din 1865, nesocotind propriile dezlegări date printr-o decizie de casare anterioară, prin care a reținut cauza spre rejudecare, motivul fiind faptul că la momentul întocmirii expertizei în etapele procesuale anterioare, Comisia de primă expertiză medico-legală psihiatrică „nu a avut la dispoziție dosarul cauzei, ci numai foaia de observație și ancheta socială”, în condițiile în care în dosar „se mai aflau și declarațiile date de martori”. Or, acest viciu procedural astfel constatat putea fi complinit la rejudecare, prin transmiterea dosarului instanței – conținând acte medicale, declarații de martori – în vederea întocmirii expertizei.

Impunând în sarcina pârâtei, suplimentar, obligația de a fi prezentă personal în fața comisiei medicale, pentru a trage apoi concluzia – în contextul refuzului de prezentare al acesteia – imposibilității desfășurării judecății, vine în conflict, deopotrivă, cu dezlegările anterioare ale instanței (care a găsit necesară doar transmiterea dosarului, nu și prezența personală a părții), precum și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare C.E.D.O.) în legătură cu măsurile ce pot fi luate față de o persoană a cărei lipsă de discernământ se pretinde.

Astfel, C.E.D.O. a statuat că „natura situației ce are a fi demonstrată în fața autorităților naționale competente cu privire la starea de sănătate a persoanei, anume că ea prezintă o tulburare mintală reală, impune realizarea unei expertize medicale obiective”. În acest sens, s-a reținut că, dacă persoana în cauză refuză să se prezinte pentru a fi consultată, este necesară evaluarea făcută de către un medic specialist, în baza dosarului pacientului, în caz contrar neputându-se susține că alienarea persoanei în cauză a fost stabilită în mod convingător (cauza Winterwerp contra Olandei, Hotărârea din 24 octombrie 1979, paragr. 47).

Așadar, refuzul persoanei a cărei punere sub interdicție se solicită de a se prezenta în vederea unei evaluări medicale directe, pe de o parte, nu poate fi sancționat în sensul obligării contra voinței sale, iar, pe de altă parte, lasă deschisă posibilitatea diagnosticării și expertizării pe baza dosarului instanței.

De aceea, luând măsura de suspendare a judecății, instanța a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 155¹ C.pr.civ. din 1865, în contextul în care aceasta dispune și de alte mijloace de probațiune pe baza cărora să realizeze judecata, respectiv: declarații de martori, audierea directă a persoanei a cărei punere sub interdicție se solicită, inclusiv transmiterea dosarului Institutului Național de Medicină Legală (pe acest din urmă aspect, impunându-se, cum  s-a menționat, propriile dezlegări jurisdicționale din decizia de casare).

În consecință, constatând caracterul nelegal al încheierii de suspendare și astfel incidența art. 488 alin. (1) pct. 5 C.pr.civ., recursul a fost admis, casată încheierea și cauza trimisă spre continuarea judecății la aceeași instanță.

(Înalta Curte de Casație și Justiție, S. I civ., Dec. nr. 734/2017[1])

NOTĂ. 1. Soluția casării cu trimitere spre rejudecare este corectă. Un argument în plus ar fi fost și acela că suspendarea judecății cauzei, în temeiul art. 155¹ C.pr.civ. din 1865, corespunzător art. 242 alin. (1) C.pr.civ., poate fi dispusă atunci când instanța constată că desfășurarea normală a procesului este împiedicată din vina părții reclamante, prin neîndeplinirea obligațiilor stabilite în sarcina acesteia, în  cursul judecății, potrivit legii.

Astfel, formal, din perspectiva conținutului normei textului aplicat de către instanța de apel, obligația procesuală trebuia să fi fost stabilită anterior în sarcina reclamantului, iar nu a părții adverse, astfel încât dispozițiile art. 155¹ C.pr.civ. din 1865 nu puteau constitui temei legal pentru suspendarea judecării cauzei. Or, obligația de prezentare în fața comisiei de medici specialiști, în scopul efectuării expertizei medico-legale psihiatrice, fusese stabilită de către instanța de apel în sarcina pârâtei.

2. Discutabilă însă este soluționarea recursului prin aplicarea dispozițiilor noului Cod de procedură civilă.

În aceste context, amintim că, potrivit art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, dispozițiile noului Cod de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare; procesele începute prin cereri depuse, în condițiile legii, la poștă, unități militare sau locuri de deținere înainte de data intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă sunt supuse legii vechi, chiar dacă sunt înregistrate la instanță după această dată.

În condițiile în care procesul a început sub imperiul Codului de procedură civilă anterior, acesta era guvernat în totalitate de prevederile acestui cod, astfel încât recursul era admisibil în temeiul art. 299 alin. (1) teza I și alin. (2) C.pr.civ. din 1865 și art. 21 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară[2], republicată, cu modificările și completările ulterioare, caracterul fondat al căii de atac exercitate putând fi examinat în raport cu motivele de recurs prevăzute în art. 304 pct. 1-9 din codul sus-menționat.

3. Pe de altă parte, un adagiu ne relevă că nemo potest praecise cogi ad factum, iar până la rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătorești de punere sub interdicție, o persoană este prezumată că are toate aptitudinile intelectuale și volitive pentru a-și îngriji propriile interese, neputând fi constrânsă, decât prin mijloacele prevăzute de lege, să dea, să facă sau să nu facă ceva.

Speța pune în discuție însă o problemă interesantă, din perspectiva posibilității efectuării expertizei medico-legale psihiatrice exclusiv pe baza documentației de la dosarul medical al persoanei a cărei punere sub interdicție este solicitată.

Analiza este mult mai complexă și transcende unui simplu formalism al legii, de vreme ce, astfel cum se va arăta în continuare, ascultarea nemijlocită, de către instanță, a persoanei a cărei punere sub interdicție este solicitată și expertizarea medico-legală psihiatrică prin examinarea directă a persoanei, de către medicii specialiști, constituie, în dreptul național, solide garanții de natură a preveni admiterea, cu prea multă ușurință, a unei cereri de punere sub interdicție, date fiind consecințele acestei măsuri asupra capacității juridice a persoanei, și contrabalansează eventualele cereri formulate în scop vexatoriu ori cu intenții veroase.

3.1. Astfel, ascultarea persoanei ce urmează a fi pusă sub interdicție este obligatorie, chiar dacă din raportul de expertiză medico-legală psihiatrică rezultă că discernământul este abolit, întrucât aplicarea acestei dispoziții legale permite instanței să perceapă în mod nemijlocit starea mintală a persoanei.

Ascultarea nu se derulează sub forma unui interogatoriu, ci vizează exclusiv constatarea stării sale mintale[3].

De altfel, în jurisprudența formată sub imperiul Decretului nr. 32/1954[4], instanța supremă a casat hotărâri judecătorești prin care s-a dispus punerea sub interdicție fără ascultarea persoanei, pentru a se constata starea de sănătate mintală a acesteia[5] și, în măsura în care ascultarea nu a fost posibilă, întrucât, cu toate demersurile efectuate, nu s-a putut identifica locul unde persoana respectivă se afla, cererea a fost respinsă[6].

Potrivit art. 940 alin. (2) C.pr.civ., regula este audierea la sediul instanței a persoanei a cărei punere sub interdicție a fost solicitată. Doar cu titlu de excepție, dacă persoana respectivă nu este în stare să se înfățișeze în instanță, ea poate fi ascultată la locul unde se găsește.

Este important ca demnitatea ființei umane să fie respectată în această procedură, astfel încât atunci când deplasarea persoanei care urmează să fie audiată ar conduce la expunerea acesteia unui tratament degradant, instanța învestită cu soluționarea cererii ar putea considera că acesta constituie un motiv obiectiv pentru care audierea nu se poate face la sediul instanței. Întrucât ascultarea nemijlocită de către instanță este o importantă garanție cu rol de ocrotire, instanța nu poate renunța la audiere decât atunci când persoana nu poate fi găsită, deși au fost luate toate măsurile pentru localizarea sa.

De altfel, în doctrină s-a arătat că dispozițiile de drept substanțial referitoare la punerea sub interdicție trebuie interpretate restrictiv, astfel încât, în alte condiții (fie chiar asemănătoare), punerea sub interdicție să nu fie incidentă pentru a nu exista riscul ca o persoană sănătoasă psihic ori afectată de o psihoză sau chiar lipsită doar pasager de discernământ să fie pusă sub interdicție[7].

Atunci când există probe certe în sensul că persoana respectivă se sustrage de la audierea sa, instanța poate constata imposibilitatea de audiere a bolnavului și să purceadă la soluționarea cauzei, în baza probelor administrate pe care le va aprecia potrivit art. 264 C.pr.civ.[8]

3.2. Pe de altă parte, potrivit art. 28 alin. (1) din Normele procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor și a altor lucrări medico-legale, aprobate prin Ordinul comun nr. 1.134/C/2000 și nr. 255/2000 emis de către ministrul justiției și ministrul sănătății[9], expertiza medico-legală psihiatrică se face numai prin examinarea nemijlocită a persoanei, în cadrul unei comisii alcătuite dintr-un medic legist, care este președintele comisiei, și 2 medici psihiatri. Aceste comisii nu se pot organiza la nivelul cabinetelor medico-legale.

Comparativ cu jurisprudența C.E.D.O., norma națională care impune examinarea nemijlocită de către comisia din cadrul Institutului Național de Medicină Legală este mai favorabilă persoanei a cărei punere sub interdicție a fost solicitată, de vreme ce această cerință constituie o garanție suplimentară pentru a se stabili în mod convingător că discernământul persoanei este abolit.

În scopul întocmirii expertizei, instanța de fond ar putea să evalueze dacă se poate dispune internarea nevoluntară, în condițiile Legii sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice nr. 487/2002[10], republicată, ori internarea provizorie, în condițiile art. 939 C.pr.civ. Atunci când internarea nu este posibilă, iar expertiza medico-legală psihiatrică nu poate fi efectuată, aceasta fiind singura probă științifică prin care se poate stabili dacă o persoană are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, cererea de punere sub interdicție ar trebui respinsă.

[1] Disponibilă pe site-ul www.scj.ro.

[2] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005.

[3] C.C. Dinu, Proceduri speciale în noul Cod de procedură civilă, Editura Universul Juridic, București, 2013, p. 69-70; I. Leș, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, București, 2013, p. 1213.

[4] În prezent, abrogat.

[5] Înalta Curte de Casație și Justiție, S. civ. și de proprietate intelectuală, Dec. nr. 6398/2005, disponibilă pe site-ul www.scj.ro.

[6] Înalta Curte de Casație și Justiție, S. civ. și de proprietate intelectuală, Dec. nr. 4530/2005, disponibilă pe site-ul www.scj.ro.

[7] O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Persoanele în reglementarea noului Cod civil, ediția a 3-a revăzută și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2015, p. 383.

[8] Consecințele imposibilității obiective a ascultării persoanei, respectiv dacă instanța trebuie să respingă cererea sau o poate admite, nu sunt pe deplin lămurite. În jurisprudența instanței supreme s-a considerat că, în asemenea împrejurări, instanța va constata imposibilitatea de audiere a bolnavului și, pe baza probelor administrate va putea dispune punerea sub interdicție a acelei persoane; a decide altfel ar însemna ca, datorită unui formalism excesiv, să rămână fără eficiență juridică o instituție menită a asigura ocrotirea persoanei bolnave (Curtea Supremă de Justiție, S. civ., Dec. nr. 2880/2000, în Buletinul jurisprudenței 2000, p. 141-142; Curtea Supremă de Justiție, S. civ., Dec. nr. 3209/1998, în Buletinul jurisprudenței 1999, p. 58, apud I. Leș, op. cit., p. 1213). În sensul că, în aceeași ipoteză, cererea trebuie respinsă, a se vedea  Înalta Curte de Casație și Justiție, S. civ. și de proprietate intelectuală, Dec. nr. 4530/2005, cit. supra.

[9] Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 19 septembrie 2000.

[10] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 652 din 13 septembrie 2012.