Instigarea publică la săvârșirea unei infracțiuni de terorism și libertatea de exprimare în practica Curții Europene a Drepturilor Omului

Remus JURJ-TUDORAN*

Procuror − Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție,

Serviciul de documentare și statistică judiciară

ABSTRACT

The present study examines the freedom of expression in the practice of the European Court of Human Rights, with reference to terrorist offenses, with the specific right to expression of the journalist, emphasizing the role of investigative journalism by attracting, in principle, a level particularly high protection, both against requests for disclosure of sources and against the challenges of slanderous processes. At the same time, it is stressed that investigative journalism can interfere with sensitive, classified materials that affect national and international security, which implies a high degree of professionalism and accountability.

Last but not least, media experts have special responsibilities when addressing the issue of terrorism and have to take care of the judgments they make. The spread of public terror depends to a large extent on the images and messages transmitted through media reports. Even with objective reporting, this result may be inevitable, and sensational reporting can contribute to the goals of terrorists. People working in the media should be aware that terrorists are trying to use their channels to reach the widest possible audience and to have the strongest possible impact on the public.

Key words: terrorism, freedom of expression, investigative journalism.

1. Aspecte introductive privind infracțiunea de instigare publică la săvârșirea unei infracțiuni de terorism

Conform art. 332 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului[1], constituie infracțiune de instigare publică la săvârșirea unei infracțiuni de terorism următoarele fapte:

  • îndemnarea publicului, verbal, în scris sau prin orice alte mijloace, să săvârșească infracțiuni prevăzute de prezenta lege;
  • promovarea unui mesaj prin propagandă săvârșită prin orice mijloace, în public, cu intenția de a instiga la săvârșirea uneia dintre următoarele infracțiuni prevăzute de Legea nr. 535/2004, indiferent dacă mesajul susține sau nu în mod direct terorismul ori dacă au fost săvârșite sau nu respectivele infracțiuni:

− omorul, omorul calificat sau vătămarea corporală;

− amenințarea sau lipsirea de libertate;

− distrugerea;

− comunicarea de informații false, care pune în pericol siguranța zborului sau navigației unei nave ori aeronave;

− săvârșirea, cu ajutorul unui dispozitiv, al unei arme sau al unei substanțe, a unui act de violență împotriva unei persoane aflate într-un aeroport civil, dacă fapta a pus în pericol siguranța și securitatea în acest aeroport, precum și săvârșirea oricărui act de violență fizică ori psihică asupra unei persoane aflate la bordul unei aeronave civile în zbor sau în pregătire de zbor ori asupra personalului navigant al acesteia;

− distrugerea sau deteriorarea gravă, cu ajutorul unui dispozitiv, al unei arme ori al unei substanțe, a instalațiilor unui aeroport civil sau a unei aeronave în serviciu ori care nu este în serviciu, dar se află pe un aeroport sau cauzarea de deteriorări care fac aeronava indisponibilă de zbor ori care sunt de natură să îi pună în pericol siguranța în zbor, precum și întreruperea serviciilor de aeroport, dacă fapta compromite sau este de natură a compromite siguranța și securitatea în acel aeroport;

− distrugerea sau deteriorarea instalațiilor ori a serviciilor de navigație aeriană sau perturbarea funcționării acestora, dacă fapta a pus în pericol siguranța zborului;

− plasarea pe o aeronavă civilă, prin orice mijloc, a unui dispozitiv sau a unei substanțe capabil/capabile să distrugă acea aeronavă ori să îi producă deteriorări care o fac inaptă de zbor sau care sunt de natură să pericliteze siguranța acesteia în zbor;

− preluarea fără drept a unei aeronave, prin orice mijloace, precum și exercitarea fără drept a controlului asupra acesteia;

− luarea în stăpânire a unei nave ori a unei platforme fixe sau exercitarea controlului asupra acesteia, prin violență ori amenințare;

− comiterea de violențe asupra unei persoane aflate la bordul unei nave ori al unei platforme fixe, dacă acest act este de natură să pericliteze siguranța navei ori a platformei fixe;

− distrugerea unei platforme fixe ori a unei nave sau cauzarea de daune platformei fixe ori încărcăturii unei nave, de natură să pericliteze siguranța platformei sau a navigației navei;

− plasarea pe o navă sau pe o platformă fixă, prin orice mijloc, a unui dispozitiv ori a unei substanțe apt/apte să le distrugă sau care să cauzeze platformei, navei ori încărcăturii sale daune ce compromit sau sunt de natură să pericliteze siguranța platformei ori a navigației navei;

− distrugerea sau avarierea în mod grav a platformei fixe ori a instalațiilor sau serviciilor de navigație ori producerea de grave perturbații în funcționare, dacă unul dintre aceste acte este de natură să pericliteze siguranța platformei fixe sau a navigației unei nave;

− nerespectarea regimului armelor și munițiilor, a regimului materialelor nucleare și al altor materii radioactive, precum și nerespectarea regimului materiilor explozive;

− atentatul care pune în pericol securitatea națională, atentatul contra unei colectivități și actele de diversiune;

− fraude comise prin sisteme informatice și mijloace de plată electronice și infracțiuni contra siguranței și integrității sistemelor și datelor informatice;

− preluarea fără drept a mijloacelor de transport colective de pasageri sau de mărfuri;

− producerea, dobândirea, deținerea, transportul, furnizarea sau transferarea către alte persoane, direct ori indirect, de arme chimice sau biologice, dispozitive explozive de orice fel, precum și cercetarea în domeniu ori dezvoltarea de asemenea arme sau dispozitive;

− introducerea sau răspândirea în atmosferă, pe sol, în subsol ori în apă de produse, substanțe, materiale de orice fel, microorganisme sau toxine de natură să pună în pericol sănătatea oamenilor ori a animalelor sau mediul înconjurător ori în scopul provocării de incendii, inundații sau explozii care au drept efect punerea în pericol a vieților umane;

− perturbarea ori întreruperea aprovizionării cu apă, electricitate sau orice altă resursă naturală fundamentală, care au drept efect punerea în pericol a vieților umane;

− procurarea, deținerea, confecționarea, fabricarea, transportul sau furnizarea de produse ori tehnologii cu dublă utilizare sau de produse militare ori de substanțe explozive sau inflamabile, în scopul producerii de mijloace distructive, dispozitive explozive de orice fel, precum și a substanțelor chimice, biologice, radiologice ori nucleare, de natură să pună în pericol sănătatea oamenilor, animalelor sau mediul;

− instruirea sau pregătirea unei persoane privind folosirea ori fabricarea armelor de foc, munițiilor, explozivelor, dispozitivelor explozive de orice fel, armelor chimice, biologice, radiologice sau nucleare, inclusiv a oricăror echipamente concepute special pentru a fi utilizate în legătură directă cu folosirea substanțelor chimice, biologice, radiologice ori nucleare;

− participarea la instruirea sau pregătirea în vederea folosirii mijloacelor distructive, substanțelor toxice ori periculoase, armelor de foc, dispozitivelor explozive de orice fel, munițiilor, explozivilor, armelor chimice, biologice, radiologice sau nucleare, în scopul comiterii unui act de terorism.

Prin Convenția din 16 mai 2005 a Consiliului Europei privind prevenirea terorismului[2] (în continuare Convenția), s-a incriminat pentru prima dată într-un document internațional, în art. 5 fapta de ,,Provocarea publică de a comite o infracțiune de terorism”.

În sensul Convenției, provocarea publică de a comite o infracțiune de terorism înseamnă distribuirea sau punerea la dispoziție în alt mod a unui mesaj către public, cu intenția de a instiga la comiterea unei infracțiuni de terorism, dacă acest comportament, direct sau indirect, creează un pericol ca una sau mai multe dintre aceste infracțiuni să fie comise.

Fiecare parte adoptă măsurile necesare pentru a prevedea ca infracțiune, conform dreptului său intern, provocarea la comiterea unei infracțiuni de terorism, așa cum a fost definită la paragraful 1, atunci când a fost comisă cu intenție.

Ulterior, în același an, prin Rezoluția 1624 (2005) a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite (denumit în continuare O.N.U.)[3], se condamnă în termenii cei mai duri, incitarea la acte teroriste, repudierea încercărilor de justificare sau glorificare (apologie) a actelor teroriste și se invită toate statele să adopte măsurile care ar putea fi necesare și adecvate și în conformitate cu obligațiile care le revin în temeiul dreptului internațional, respectiv:

(a) interzicerea prin lege a instigării la comiterea unui act sau unor acte teroriste;

(b) prevenirea unui astfel de comportament;

(c) interdicția de a adăposti orice persoană cu privire la care există dovezi și informații relevante care atestă că a fost vinovată de un astfel de comportament.

În legislația din România, în categoria infracțiunilor care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială, în art. 324 din vechiul Cod penal[4], sub denumirea marginală de ,,Instigarea publică și apologia infracțiunilor”, erau incriminate faptele de instigare la comiterea actelor și faptelor care intrau în elementul constitutiv al oricărei infracțiuni, deci inclusiv la comiterea actelor teroriste, cu precizarea că infracțiunea de terorism a fost încriminată mai târziu, în anul 2001.

În noul Cod penal, infracțiunea a fost preluată în art. 368[5], sub denumirea marginală de ,,Instigarea publică”, având același conținut constitutiv ca și cel al infracțiunii reglementate de art. 332 din Legea nr. 535/2004, această din urmă reglementare[6] particularizând infracțiunile la care se instigă public, și anume infracțiunile de terorism, cele legate de un grup terorist și cele legate de activități teroriste.

Se observă că, spre deosebire de celelalte infracțiuni din Legea nr. 535/2004, care au un corespondent în Codul penal și care sunt pedepsite prin majorarea maximului pedepsei, infracțiunea de instigarea publică la săvârșirea unei infracțiuni de terorism prevăzută în alin. (1) nu are asemenea prevederi, maximul pedepsei fiind exact același ca și în cazul infracțiunii de instigare publică prevăzută în Codul penal.

2. Libertatea de exprimare în practica Curții Europene a Drepturilor Omului cu referire la infracțiuni de terorism

În art. 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare Convenția europeană), se garantează că orice persoană are dreptul la libertate de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie și libertatea de a primi sau a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să supună societățile de radiodifuziune, cinematografie sau televiziune unui regim de autorizare.

Totodată, în același articol, se prevede că exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății, a moralei, a reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.

Și Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene[7], în art. 11, garantează libertatea de exprimare și de informare, prevăzând că: ,,Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a transmite informații sau idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Libertatea și pluralismul mijloacelor de informare în masă sunt respectate”.

Drepturile calificate pot fi interzise numai în cazul în care au fost îndeplinite încercările de legalitate, necesitate, proporționalitate și nediscriminare[8].

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare C.E.D.O. sau Curtea) a constatat[9] că libertatea dezbaterii politice nu este, fără îndoială, absolută în natură. Un stat contractant poate face obiectul anumitor condiții de ,,restricții” sau ,,sancțiuni”, dar C.E.D.O. trebuie să se pronunțe definitiv, hotărând cu privire la compatibilitatea acestor măsuri cu libertatea de exprimare prevăzută în art. 10 din Convenția europeană.

Limitele criticii permise sunt mai largi în ceea ce privește Guvernul decât în raport cu un cetățean privat sau chiar cu un politician. Într-un sistem democratic, acțiunile sau omisiunile Guvernului trebuie să facă obiectul unei examinări atente nu numai a autorităților legislative și judiciare, dar și a presei și a opiniei publice[10].

Analizând libertatea de exprimare, care este protejată prin art. 10, în contextul prevenirii terorismului, C.E.D.O. a constatat că o amendă moderată pentru complicitate la apologia terorismului, care a fost aplicată autorului unei caricaturi însoțite de un titlu provocator cu privire la atacul asupra World Trade Center din 2001, nu a fost considerată o încălcare a drepturilor autorului, întemeiată pe art. 10 din Convenție. În acea cauză, C.E.D.O. a admis că, având în vedere momentul publicării, la numai două zile după atac, autorul trebuie să fi fost conștient de impactul pe care cel mai probabil urma să îl aibă[11].

În fapt, la data de 11 septembrie 2001, ziua atacului asupra turnurilor gemene ale World Trade Center, reclamantul, un caricaturist (cartoonist), a prezentat echipei de redacție a unui săptămânalul basc un desen reprezentând atacul, cu o legendă care a parodiat sloganul publicitar al unei mărci celebre: ,,Toți am visat … Hamas a făcut-o”. Desenul a fost publicat în ziar pe data de 13 septembrie 2001. În urma plângerii prefectului, procurorul a introdus o acțiune în instanța penală împotriva reclamantului și directorului ziarului, sub acuzația de apologie a terorismului și, respectiv, complicitate la această infracțiune.

În ediția următoare a ziarului a fost dedicată o pagină completă extraselor din scrisorile și e-mailurile care au fost primite la redacție, ca reacție la desene și pentru a sprijini directorul publicației, care a explicat motivele publicării desenului. Curtea penală i-a condamnat pe reclamant și pe directorul și i-a obligat să plătească o amendă de 1.500 EUR fiecare. Instanța a constatat că, prin prezentarea explicită a distrugerii tragice și violente a turnurilor gemene la data de 11 septembrie 2001 și trimiterea făcută în legendă, la un vis împlinit, o acțiune criminală a fost prezentată ca fiind fascinantă[12], prin urmare ziarul a fost condamnat pentru terorism.

C.E.D.O. a considerat că desenul a dobândit o semnificație deosebită în circumstanțele cauzei, așa cum trebuia să fi realizat și reclamantul. Caricatura a fost publicată la două zile după atacuri, fără precauții în ceea ce privește exprimarea, într-un moment în care întreaga lume era încă în stare de șoc. Momentul publicării trebuia să conducă la creșterea responsabilității reclamantului. În plus, impactul unui astfel de mesaj într-o regiune sensibilă din punct de vedere politic nu trebuia să fie trecut cu vederea; publicarea desenului provocase o reacție care ar fi putut conduce la violență și ar fi sugerat că putea afecta ordinea publică în regiune.

În cauza sus-menționată, C.E.D.O. a considerat că prin publicarea desenului, reclamantul și-a exprimat sprijinul moral și solidaritatea cu aceia despre care se presupunea că sunt făptuitorii atacurilor, a demonstrat aprobarea violenței și a subminat demnitatea victimelor.

De asemenea, în aceeași speță, C.E.D.O. a considerat că provocarea nu trebuie neapărat să determine o reacție pentru a constitui o infracțiune. În timp ce în cazul reclamantului, deși provocarea a luat forma de satiră, caracteristicile intrinseci ale exagerării și distorsionării adevărului aveau să provoace agitație și oricine se bazează pe libertatea de exprimare își asumă îndatoriri și responsabilități.

Într-o altă cauză[13], C.E.D.O. nu a constatat o încălcare a art. 10 din Convenția europeană în situația în care condamnarea la închisoare a fostului primar al unui oraș din sud-estul Turciei a avut loc pentru faptul că acesta a spus în timpul unui interviu: ,,Susțin mișcarea de eliberare națională a PKK; pe de altă parte, eu nu sunt în favoarea masacrelor. Oricine poate face greșeli și PKK ucide femeile și copiii din greșeală.

Subliniind importanța discursului politic, C.E.D.O. a constatat într-un alt caz[14] că un articol scris de un lider sindical, în care a descris operațiunile militare turcești din sud-est ca ,,terorism de stat”, ,,genocid” și ,,masacre sângeroase” și a cerut reacții din partea forțelor democratice ale națiunii, în ciuda virulenței sale, nu încurajează recurgerea la violență, rezistență armată sau insurecție și, prin urmare, s-a încălcat art. 10 din Convenția europeană.

De asemenea, într-un alt caz[15], C.E.D.O. a hotărât că o condamnare pentru publicarea unei cărți cu titlul ,,Diseminând propaganda, subminând indivizibilitatea națiunii” încalcă dreptul la libertatea de exprimare, motivând că această carte, în ciuda unor pasaje acerbe care pictează extrem de negativ populația de origine turcă, nu a constituit o incitare la violență, rezistență armată sau revoltă. Publicarea acestor declarații într-o carte, în loc de     mass-media, și severitatea pedepsei impuse reclamantului au fost luate, de asemenea, în considerare de către Curte.

În același sens, C.E.D.O.[16] a considerat că expresia poetică (prin definiție adresată unui public mic, spre deosebire de alte mijloace de informare în masă) a avut un impact limitat asupra securității naționale, ordinii publice sau integrității teritoriale, în ciuda unor voci care solicită violență, cu tonuri destul de agresive.

În cauza I.[17], C.E.D.O. a hotărât că o condamnare penală pentru diseminarea unei broșuri a încălcat art. 10 al Convenției europene, având în vedere următoarele elemente:

− severitatea sancțiunii;

− faptul că reclamantul a solicitat o autorizație din partea prefecturii înainte de a pune în circulație broșura încriminată,

− faptul că solicitantul este membru al unuia dintre partidele politice ale opoziției,

− importanța consecventă a deschiderii la criticile guvernelor în societățile democratice și, mai ales, pentru că

− documentul nu a fost considerat de C.E.D.O. ca fiind o incitare clară la violență sau la ură printre cetățeni.

C.E.D.O. a mai hotărât că nu s-au încălcat dispozițiile art. 10 din Convenția europeană într-o cauză inițiată de un acționar majoritar al unui ziar săptămânal, care fusese condamnat pentru difuzare de propagandă separatistă. Săptămânalul deținut de acesta a publicat scrisori vehemente din partea cititorilor în care autoritățile erau acuzate de săvârșirea unor acte represive brutale în sud-estul Turciei. Având în vedere contextul general de terorism în care au fost publicate textele, precum și faptul că acestea erau capabile să incite la violență și ură, C.E.D.O. a admis că autoritățile naționale au oferit motive suficiente și relevante pentru a interfera cu libertatea de exprimare a reclamantului[18].

De asemenea, postarea unui afiș care conținea o fotografie a Turnurilor Gemene în flacără, cuvintele ,,Islamul din Marea Britanie − Protejați poporul britanic” și un simbol al unei semilune și o stea într-un semn de interdicție nu este garantat de Convenția europeană prin art. 10, întrucât cuvintele și imaginile de pe afiș au reprezentat o expresie publică a atacului asupra tuturor musulmanilor din Regatul Unit. Un astfel de atac general, vehement împotriva unui grup religios, care leagă grupul în ansamblu de un act grav de terorism, este incompatibil cu valorile proclamate și garantate de convenție, în special toleranța, pacea socială și nediscriminarea[19]. Lipirea afișului de către reclamant în fereastra sa constituia un act în sensul art. 17 din Convenția europeană, care nu beneficia, așadar, de protecția art. 10 sau 14, întrucât scopul general al art. 17 este de a împiedica indivizii sau grupurile care au scopuri totalitare să exploateze în interesul propriu principiile enunțate de Convenția europeană [20]. Curtea și, anterior, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului[21] au constatat în special că libertatea de exprimare garantată în temeiul art. 10 al Convenției europene nu poate fi invocată într-un sens contrar art. 17.

3. Infracțiunea de terorism și libertatea presei. Dreptul la exprimare al jurnalistului

C.E.D.O. a constatat[22] că libertatea dezbaterii politice nu este, fără îndoială, absolută în natură. Un stat contractant poate face obiectul anumitor condiții de ,,restricții” sau ,,sancțiuni”, dar Curtea trebuie să se pronunțe definitiv, hotărând cu privire la compatibilitatea acestor măsuri cu libertatea de exprimare prevăzută în art. 10 din Convenția europeană.

Limitele criticii permise sunt mai largi în ceea ce privește Guvernul decât în raport cu un cetățean privat sau chiar cu un politician. Într-un sistem democratic, acțiunile sau omisiunile Guvernului trebuie să facă obiectul unei examinări atente nu numai a autorităților legislative și judiciare, dar și a presei și a opiniei publice[23].

Libertatea presei îi conferă publicului unul dintre cele mai bune mijloace pentru descoperirea și formarea unei opinii despre ideile și atitudinile liderilor politici. În special, oferă politicienilor ocazia să reflecteze și să comenteze preocupările și opiniile publicului; permite astfel tuturor să participe la dezbaterea politică liberă care se află chiar în centrul conceptului de societate democratică[24].

În jurisprudența C.E.D.O. este reflectată aprobarea mai specifică a rolului jurnalismului de investigație prin atragerea, în principiu, a unui nivel deosebit de ridicat de protecție, atât împotriva cererilor de dezvăluire a surselor[25], cât și a provocărilor ca urmare a proceselor de calomnie, pornindu-se de la următoarele principii generale[26]:

− Condiția ,,necesității într-o societate democratică” impune Curții să determine dacă ingerința incriminată corespunde ,,unei nevoi sociale imperioase”. Statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a stabili existența unei astfel de nevoi, dar această marjă este corelată cu un control european privind atât legea, cât și deciziile de aplicare, chiar atunci când provin de la o instanță independentă. Așadar, Curtea este competentă să statueze asupra chestiunii de a ști dacă o astfel de “limitare” se conciliază cu libertatea de exprimare prevăzută de art. 10 din Convenția europeană [27].

− În exercitarea puterii sale de control, Curtea nu are în nici un caz sarcina de a se substitui instanțelor interne competente, ci pe aceea de a verifica sub aspectul art. 10 hotărârile pronunțate în virtutea puterii lor de apreciere[28]. Nu rezultă de aici că trebuie să se limiteze să verifice dacă statul pârât a folosit această putere cu bună-credință, cu grijă și într-un mod rezonabil; trebuie ca ingerința în litigiu să fie apreciată în lumina tuturor circumstanțelor cauzei, inclusiv conținutul comentariilor imputate reclamanților și contextul în care aceștia le-au fãcut[29].

− În special, Curtea trebuie să determine dacă argumentele invocate de autoritățile naționale pentru a justifica ingerința sunt ,,pertinente și suficiente” și dacă măsura incriminată este ,,proporțională cu scopurile legitime urmărite”[30]. În acest context, Curtea trebuie să se convingă că autoritățile naționale, întemeindu-se pe o apreciere rezonabilă a faptelor pertinente, au făcut aplicarea unor reguli conforme principiilor consacrate de art. 10 din Convenția europeană [31].

− Curtea trebuie să verifice dacă autoritățile interne au păstrat un just echilibru între, pe de o parte, protecția libertății de exprimare, consacrată de art. 10, și, pe de altă parte, dreptul la reputație al persoanelor în cauză, care, de asemenea, este protejat de art. 8 din Convenția europeană, ca element al vieții private. Această ultimă condiție poate necesita adoptarea unor măsuri pozitive adecvate pentru a garanta respectarea efectivă a vieții private în relațiile dintre indivizi;

− Nu în ultimul rând, Curtea trebuie să țină seama de un element important: rolul indispensabil de ,,câine de pază” care revine presei într-o societate democratică[32]. Presa nu trebuie să depășească anumite limite, ținând în special de protecția reputației și drepturilor celuilalt. Totuși, îi revine sarcina de a comunica, pentru îndeplinirea sarcinilor și responsabilităților sale, informații și idei asupra unor chestiuni politice, precum și asupra altor subiecte de interes general[33].

Curtea reamintește[34] jurisprudența sa constantă, conform căreia, pentru aprecierea existenței unei ,,necesități sociale imperioase” care să justifice existența unei ingerințe în exercitarea libertății de exprimare, este necesar să se facă distincția clară între fapte și judecăți de valoare. Dacă materialitatea primelor poate fi dovedită, cele din urmă nu pot fi supuse unei probări a exactității lor[35].

Bineînțeles că, atunci când este vorba de afirmații privind comportamentul unui terț, în unele cazuri poate fi dificil să se facă distincția dintre acuzații de fapt și judecăți de valoare. Nu este mai puțin adevărat că și o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită de orice fundament de fapt[36].

Așa cum s-a subliniat[37], experții media au responsabilități speciale atunci când se adresează problemei terorismului și trebuie să aibă grijă în privința judecăților pe care le fac. Răspândirea terorii publice depinde în mare măsură de imaginile și mesajele transmise prin rapoartele mass-media. Chiar și cu o raportare obiectivă, acest rezultat poate fi inevitabil. Dar raportarea senzațională poate contribui la obiectivele teroriștilor. Oamenii care lucrează în mass-media ar trebui să fie conștienți de faptul că teroriștii încearcă să le folosească canalele pentru a ajunge la cea mai largă audiență posibilă și a avea cel mai puternic impact posibil asupra publicului. Utilizarea noilor canale media – internetul, în special – pentru a strânge fonduri și a răspândi propaganda teroristă este bine cunoscută.

Însă, cu toate acestea, nu trebuie neglijat rolul mass-mediei libere în salvarea vieților, prin răspândirea informațiilor de interes public, prin arătarea adevăratei fețe a terorismului, prin sensibilizarea cu privire la pericolul terorismului și la eforturile de combatere a acestuia sau la inacțiunea autorităților competente atunci când dețin informații despre posibile atacuri teroriste[38]. În cele din urmă, jurnaliștii pot contracara obiectivul teroriștilor – de a distruge umanitatea și drepturile fundamentale ale societății, inclusiv dreptul la libera exprimare[39].

Analizând libertatea de exprimare, care este protejată prin art. 10, în contextul prevenirii terorismului, C.E.D.O. a constatat[40] că o condamnare a unor jurnaliști pentru publicarea declarațiilor făcute de membrii suspectați ai unui grup terorist armat, care au fost considerate drept o incitare la violență, nu încalcă drepturile jurnaliștilor în temeiul acestei dispoziții[41].

În ceea ce privește interdicția generală de a difuza interviuri în direct cu persoanele aparținând unor organizații condamnate pentru activități teroriste, C.E.D.O. a subliniat[42] că, deși astfel de restricții pot provoca jurnaliștilor unele inconveniente în exercitarea atribuțiilor lor profesionale, scopul acestor restricții este de a nu le da reprezentanților organizațiilor teroriste cunoscute și susținătorilor lor politici posibilitatea de a utiliza interviurile difuzate ca o platformă pentru a-și susține cauza, încurajând sprijinirea organizațiilor lor și dând impresia legitimității lor. De aceea, ele nu sunt restricții disproporționate în raport de dreptul la libertatea de exprimare.

Curtea a subliniat în această privință că radioul și televiziunea sunt mijloace de influență considerabile; impactul lor este mai rapid decât cel al presei scrise, iar posibilitățile radiodifuzorului de a corecta, a califica, a interpreta sau a comenta orice declarație făcută la radio sau televiziune sunt limitate în comparație cu cele disponibile jurnaliștilor în presă.

De asemenea, declarațiile făcute în direct prezintă un risc deosebit de transmitere a mesajelor codate, un risc pe care nici măcar jurnaliștii experimentați nu îl pot avea sub control. Având în vedere domeniul limitat al restricțiilor impuse reclamanților și interesele superioare care trebuie să fie protejate, aceste restricții pot fi considerate “necesare într-o societate democratică”.

Deși nu privește în mod direct terorismul, dar are legătură cu infracțiunile împotriva umanității, merită prezentate două din cazurile din practica tribunalelor internaționale înființate pentru crimele de război și împotriva umanității, cu privire la dezvăluirea unor informații din ședințele secrete de către jurnaliști, fiind condamnat inclusiv purtătorul de cuvânt al unui fost procuror al Tribunalului Internațional pentru fosta Yugoslavie, în perioada 2000-2006, F.H., jurnalist francez al cotidianului Le monde în Balcani[43].

La 14 septembrie 2009, F.H. a fost condamnată pentru interferența cu intenție în administrarea justiției de către Tribunal, prin divulgarea de informații care încalcă două ordine emise de către Camera de recurs în cazul Procurorului împotriva S.M. (,,Deciziile de contestație” sau Decizia de fond).

Confidențialitatea deciziilor a fost încălcată atunci când F.H. a publicat, la 10 septembrie 2007, o carte intitulată ,,Paix et Châtiment – Les guerres secrètes de la politique et de la justice internationales (Pace și pedeapsă – Războaiele secrete ale politicii și justiției internaționale)”, în care ,,deschide pentru prima dată ușile interzise ale Tribunalului Penal Internațional din Haga și Cancelariile Occidentale și expune metodele brutale folosite de marile puteri pentru a-și atinge obiectivele pe scena internațională[44], și, la data de 21 ianuarie 2008, un articol intitulat ,,Vital Genocide documents concealed”[45] (Documente vitale de genocid ascunse), în care oferă o revizuire sistematică a modului în care au fost ascunse  procesele-verbale ale Consiliului Suprem de Apărare al Serbiei, care ar putea oferi dovezi împotriva Serbiei pentru genocidul de la Srebrenica.

La proces s-a spus că atât cartea, cât și articolul au dezvăluit caracterul confidențial al celor două decizii de recurs. F.H. a fost condamnată la o amendă de 7.000 de euro, transformată în 7 zile de închisoare pentru neplată, din care a executat 3 zile, fiind eliberată anticipat ca urmare a protestelor internaționale.

Într-un alt caz[46] s-a decis că recurentul este vinovat de săvârșirea infracțiunii de ultraj (dispreț) al Tribunalului, pedepsită conform art. 77 (A) din Regulamentul de procedură și de probe (,,Reguli”), pentru divulgarea în presă a unor porțiuni mari din declarația scrisă a martorului și din consemnările privind audierea într-o ședință închisă ,,în cunoașterea încălcării unui ordin al unei camere”.

În fapt, s-a reținut că, înainte de alegerea sa ca președinte al Republicii Croația, S.M. (,,Martor”) a furnizat o declarație scrisă la procuratură, în data de 19 aprilie 1997, și a depus mărturie în fața Tribunalului Internațional pentru Fosta Yugoslavie, în cazul Procurorul contra B., de la 16 la 19 martie 1998. În conformitate cu un ordin al camerei de judecată (instanța de fond) din acest caz, emis în ședință nepublică la 16 martie 1998 (,,Ordinul din martie 1998”), mărturia martorului a fost emisă în sesiune închisă.

În perioada 27-30 noiembrie 2000, în cotidianul croat Slobodna Dalmacija au apărut diverse articole care au dezvăluit faptul că martorul a depus mărturie confidențială în fața Tribunalului Internațional și au inclus fragmente din declarația scrisă a martorului către Procuratură, din aprilie 1997. La momentul publicațiilor, recurentul a fost redactor-șef al Slobodna Dalmacija.

La 1 decembrie 2000, Parchetul a notificat Camerei de judecată articolele care au apărut în Slobodna Dalmacija. În aceeași zi, Camera a emis un ordin (,,Ordinul din decembrie 2000”) care prevede că <<publicarea declarațiilor sau mărturiilor martorilor în cauză și în general, a oricărui martor protejat, încetează imediat […]. O publicare a acestor declarații sau mărturii, îi va expune pe autorii sau pe cei responsabili să fie găsiți vinovați de infracțiunea de ,,Dispreț al Tribunalului”>>.

Recurentul a primit o copie a Ordinului din decembrie 2000, prin fax, la 1 decembrie 2000.

La 3 decembrie 2000, Slobodna Dalmacija a publicat Ordinul din decembrie 2000. De asemenea, a publicat un extras din ședința închisă din 16 martie 1998 din cazul B., în care procurorul și apărarea au prezentat observații în fața Camerei de judecată asupra faptului că martorul ar trebui să depună mărturie în sesiune închisă.

La 6 decembrie 2000, Slobodna Dalmacija a publicat un articol în care recurentul a declarat: <<În ciuda ordinului Tribunalului de la Haga, care amenință ,,Slobodna Dalmacija” cu sancțiuni, am decis, în ciuda riscului, să publicăm fascicule ale întregului conținut al mărturiei misterioase a lui M. dată în fața Tribunalului de la Haga din 16 la 19 Martie 1998>>.

Recurentul a fost găsit vinovat de infracțiunea de dispreț, pedepsită conform art. 77 (A) din Regulamentul de procedură și de probe (,,Reguli”), pentru divulgarea unor porțiuni mari din declarația scrisă a martorului și din consemnările ședinței închise, ,,în cunoașterea încălcării unui ordin al unei camere”, în special ordinele din martie 1998 și din decembrie 2000. În consecință, instanța de fond a aplicat reclamantului o amendă de 20.000 euro, plătibilă în termen de treizeci de zile de la data pronunțării hotărârii judecătorești.

În apărarea sa, recurentul susține că informațiile pe care le-a publicat au fost ,,deja în domeniul public în momentul publicării”. El susține că, în urma publicării declarației martorului și a extrasului din ședința închisă în săptămânalul politic croat Globus, ,,informațiile din materie nu mai erau confidențiale, astfel că protecția acordată de Tribunal nu mai exista în mod efectiv”.

Recurentul susține, în plus, că martorul ,,și-a dezvăluit propria identitate și nu s-a opus publicării mărturiei lui” și că este,,bine protejat și caută publicitate”. În consecință, recurentul afirmă că instanța de fond în mod eronat a hotărât că publicarea informațiilor relevante a provocat o ingerință în administrarea justiției tribunalului internațional.

Instanța de recurs a decis repingerea apelului, motivând că așa cum a constatat instanța de fond în mod corect, actul reus al disprețului față de instanță, în conformitate cu art. 77, este divulgarea de informații referitoare la procedurile în fața Tribunalului Internațional în cazul în care aceste dezvăluiri ar încălca o ordonanță a unei Camere. Într-un astfel de caz, prevederile art. 77 arată că o încălcare a unei hotărâri judecătorești ca atare constituie o interferență cu Tribunalul Internațional de Justiție.

Orice sfidare a unui ordin al unei camere ,,per se” interferează cu administrarea justiției în scopul condamnării pentru dispreț, fără a fi necesar să se prezinte alte dovezi de vătămare a Tribunalului Internațional de Justiție.

Mai mult decât atât, ordinul rămâne în vigoare până când o Cameră decide altfel. Faptul că unele porțiuni din declarația scrisă a martorului sau din sesiunea închisă de audiere ar putea fi dezvăluite de un terț nu înseamnă că această informație nu mai este protejată, că ordinul judecătoresc a fost de facto ridicat sau că încălcarea ei nu ar interfera cu administrarea Tribunalului de Justiție.

Instanța de recurs este de acord cu instanța de fond că, cunoașterea legalității ordinului camerei de judecată nu este un element al laturii subiective a infracțiunii de dispreț; a interpreta altfel ar însemna că un acuzat ar putea ataca o urmărire penală pentru dispreț prin invocarea în apărarea lui a unei greșeli a legii.

Mens rea care se atașează infracțiunii de ,,dispreț” în conformitate cu art. 77 impune numai cunoașterea faptelor care fac ilegal comportamentul acuzatului, iar în acest caz, divulgarea care a încălcat un ordin al Camerei.

În cazul în care o persoană este supusă autorității Tribunalului Internațional, acea persoană trebuie să respecte ordinele sale, indiferent de opinia sa personală cu privire la legalitatea acestor ordine. De asemenea, un inculpat nu poate invoca o greșeală de drept ca apărare față de încălcarea conștientă a unui ordin al Tribunalului Internațional, pe motiv că s-a bazat pe consiliere juridică greșită.

Atât instanța de fond, cât și cea de recurs a constatat că recurentul a admis la proces că știa că publicarea de informații protejate s-a făcut cu încălcarea Ordinului B. din Decembrie 2000. De asemenea, s-a constatat faptul că reclamantul cunoștea Ordinul din martie 1998, cunoaștere care urma să se deducă din ,,aceea că acuzatul a fost, din ianuarie sau februarie 2000, în posesia listelor de ședință închise, care erau în mod clar confidențiale și care reflectau în conținutul acestora declarația scrisă a d-lui M.”. Prin urmare, Curtea a concluzionat că recurentul posedă mens rea cu privire la publicațiile din noiembrie și decembrie 2000 din Slobodna Dalmacija.

Se subliniază, de către instanța internațională, că art. 79 din regulament prevede în mod expres că o cameră de judecată ,,poate ordona excluderea presei și a publicului de la întreaga sau de la o parte a procedurii”. Efectul ordinului de a închide o sesiune este acela de a exclude publicul, inclusiv membrii presei, de la procedură și de a-i împiedica să intre în posesia informațiilor protejate care se dezbat în acea sesiune.

În astfel de cazuri, prezumția de proces public nu se aplică procedurilor judiciare prevăzute la art. 20 alin. (4) din Statut. Consecința unei sesiuni închise ,,este aceea că toate informațiile menționate în documentele dezbătute sunt protejate de public”, astfel că membrii publicului nu au dreptul de a fi în posesia acestora.

În concluzie, subliniem că jurnalismul de investigație poate interfera cu materiale sensibile, clasificate, care afectează securitatea națională și internațională, ceea ce presupune un grad sporit de profesionalism și responsabilitate. Astfel s-a subliniat[47] că într-o declarație de martor citată în cazul Miranda[48], Glenn Greenwald[49] a oferit o listă neexhaustivă de măsuri de precauție luate de jurnaliștii de investigație:

1) consultarea jurnaliștilor cu experiență și a experților în materie pentru a analiza pe deplin potențialele pericole de publicare și de a determina ce și cât de multă informație ar trebui să fie dezvăluită publicului;

2) utilizarea abilităților pe care editorii și reporterii cu experiență le-au obținut de ani de zile în domeniu, pentru a determina dacă materialele pot fi publicate fără a periclita viețile; și

3) formale și informale – comunicarea dintre jurnaliștii de investigație experimentați și oficialii guvernamentali pentru a determina dacă publicarea anumitor materialele vor crea un pericol real pentru public.


* e-mail: jurj_remus@mpublic.ro.

[1] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1161 din 8 decembrie 2004, cu modificările și completările ulterioare.

[2] Ratificată de România prin Legea nr. 411/2006 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 949 din 24 noiembrie 2006).

[3] Rezoluția 1624 (2005) adoptată de Consiliul de Securitate al O.N.U. la cea de-a 5261-a reuniune a acestuia 14 septembrie 2005, publicată pe site-ul oficial https://documents-dds-ny.un.org/doc/UNDOC/GEN/N05/510/52/PDF/N0551052.pdf?OpenElement (accesat la 28 octombrie 2017).

[4] ,,Art. 324. Instigarea publică și apologia infracțiunilor

Fapta de a îndemna publicul prin grai, scris sau prin orice alte mijloace, de a nu respecta legile, ori de a săvârși fapte ce constituie infracțiuni, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani, fără a se putea depăși pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea la săvârșirea căreia s-a instigat.

Dacă fapta prevăzută în alin. (1) este săvârșită de un funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat ori de către o persoană dintre cele prevăzute în art. 160, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani, fără a se putea depăși pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea la săvârșirea căreia s-a instigat.

Dacă instigarea publică a avut ca urmare săvârșirea infracțiunii la care s-a instigat, pedeapsa este cea prevăzută de lege pentru acea infracțiune.

Purtarea în public a unei uniforme, embleme, insigne sau altor asemenea semne distinctive neautorizate, în scopurile arătate în alin. (1), se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani.

Cu aceeași pedeapsă se sancționează lăudarea în public a celor care au săvârșit infracțiuni sau a infracțiunilor săvârșite de aceștia.

[5] ,,Art. 368. Instigarea publică

(1) Fapta de a îndemna publicul, verbal, în scris sau prin orice alte mijloace, să săvârșească infracțiuni se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă, fără a se putea depăși pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea la săvârșirea căreia s-a instigat.

(2) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) este comisă de un funcționar public, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării unor drepturi, fără a se putea depăși pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea la săvârșirea căreia s-a instigat.

(3) Dacă instigarea publică a avut ca urmare comiterea infracțiunii la care s-a instigat, pedeapsa este cea prevăzută de lege pentru acea infracțiune.

[6] Articolul 332 a fost introdus prin pct. 4 al art. 159, Titlul II din Legea nr. 187 din 24 octombrie 2012 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012).

[7] Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 326/391 din 26 octombrie 2012 [a se vedea site-ul http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:12012P/TXT&from=RO (accesat la 15 mai 2018)].

[8] A se vedea OSCE – Seminar on Islamist Extremist Activities on the Internet ,,Protecting Human Rights while Combating the Use of the Internet for Terrorist Purposes” 2006 [site-ul https://www.osce.org/odihr/19790 (accesat la 15 mai 2018)].

[9] C.E.D.O., cauza C. contra Spaniei nr. 11798/85, Hotărârea din 23 aprilie 2002, paragr. 46 [a se vedea site-ul https://hudoc.echr.coe.int (accesat la 15 aprilie 2018)]. C.E.D.O. a observat, ca și Comisia, că reclamantul a început prin denunțarea impunității de care se bucură membrii diverselor grupuri extremiste, autorii numeroaselor atacuri din Țara Bascilor, în 1977. El a relatat fapte de un mare interes pentru opinia publică, petrecute în această regiune, în care majoritatea copiilor periodicelor în cauză au fost vândute. În concluzia sa, el a adus acuzații grave împotriva Guvernului care, în opinia sa, a fost responsabil pentru situația creată.

[10] Ibidem.

[11] C.E.D.O., cauza L. contra Franței nr. 36109/03, Hotărârea din 02 octombrie 2008, §§ 36-48, publicată în extras în limba engleză pe site-ul https://rm.coe.int/factsheet-on-anti-terror-legislation-final-rev1august2017/1680735d7f (accesat la 1 martie 2018).

[12] În traducerea în limba engleză se folosește cuvântul ,,glamour” = calitatea de fascinant, atrăgător, sau atragerea, mai ales printr-o combinație de farmec și frumusețe [a se vedea site-ul http://www.dictionary.com/browse/glamor (accesat la 14 aprilie 2018)]. Conform dexonline, acest cuvânt nu se regăsește în limba română.

[13] C.E.D.O., cauza Z. contra Turciei, Hotărârea din 25 noiembrie 1997, paragr. 12, citat în OSCE ,,Background Paper on Human Rights Considerations in Combating Incitement to Terrorism and Related Offences” (în continuare Raportul OSCE) [a se vedea site-ul https://www.osce.org/odihr/22052?download=true (accesat la 1 martie 2018)].

[14] C.E.D.O., cauza C. contra Turciei, Hotărârea din 8 iulie 1999, paragr. 33-36, citat în Raportul OSCE.

[15] C.E.D.O., cauza A. contra Turciei, Hotărârea din 8 iulie 1999, paragr. 44-50, citat în Raportul OSCE.

[16] C.E.D.O., cauza K. contra Turciei, Hotărârea din 8 iulie 1999, paragr. 52, citat în Raportul OSCE.

[17] C.E.D.O., cauza I. contra Turciei, Hotărârea din 9 iunie 1998, paragr. 46-60, citat în Raportul OSCE.

[18] C.E.D.O., cauza S. contra Turciei nr. 1 (26682/95), Hotărârea din 08 iulie 1999, paragr. 59-65 [a se vedea site-ul https://hudoc.echr.coe.int (accesat la 14 aprilie 2018)].

[19] C.E.D.O., cauza N. contra Marii Britanii nr. 23131/03, Hotărârea din 16 noiembrie 2004 [a se vedea site-ul https://hudoc.echr.coe.int (accesat la 14 aprilie 2018)].

[20] Conform art. 17 din Convenția europeană, intitulat ,,Interzicerea abuzului de drept”: ,,Nicio dispoziție din prezenta Convenție nu poate fi interpretată ca autorizând unui stat, unui grup sau unui individ, un drept oarecare de a desfășura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmărește distrugerea drepturilor sau libertăților recunoscute de prezenta Convenție, sau de a aduce limitări acestor drepturi și libertăți, decât cele prevăzute de această Convenție”.

[21] C.E.D.O., cauza N. contra Marii Britanii nr. 23131/03. Se citează Hotărârârile C.E.D.O., WP și alții / (dec.), nr. 42264/98, 2 septembrie 2004, G. contra Franței, (dec.), nr. 65831/01, 24 iunie 2003, S. contra Austriei, (dec.) 32307/96, 1 februarie 2000 și, de asemenea, G. și H. contra Olandei, nr. 8348/78 și 8406/78, Decizia Comisiei din 11 octombrie 1979, Deciziile și rapoartele 18, p. 187).

[22] C.E.D.O., cauza C. contra Spaniei no. 11798/85, Hotărârea din 23 aprilie 2002, paragr. 46 [a se vedea site-ul https://hudoc.echr.coe.int (accesat la 14 aprilie 2018)]. Curtea a observat, ca și Comisia, că reclamantul a început prin denunțarea impunității de care se bucură membrii diverselor grupuri extremiste, autorii numeroaselor atacuri din Țara Bascilor, în 1977. El a relatat fapte de un mare interes pentru opinia publică, petrecute în această regiune, în care majoritatea copiilor periodicelor în cauză au fost vândute. În concluzia sa, el a adus acuzații grave împotriva Guvernului care, în opinia sa, a fost responsabil pentru situația creată.

[23] Ibidem.

[24] Idem, paragr. 43.

[25] A se vedea:

Schuldt, ,,Searching for the Leak: Press Freedom vs. Criminal Prosecution in the Jurisprudence of the European Court of Human Rights”, în CPG Online Magazine, Issue 6, 2017, p. 24-41 [site-ul http://www.cpg-online.de/wp-content/uploads/2017/12/COM-6.2017.pdf (accesat la 3 martie 2018)].

Voorhoof, ,,Freedom of Expression and Information and the Case Law of the European Court of Human Rights and the Court of Justice of the EU” 2015 [site-ul https://globalfreedomofexpression.columbia.edu/wp-content/uploads/2015/05/EUROPE2014. VOORHOOF.11MAY15.Final_.pdf (accesat la 3 martie 2018)].

Voorhoof, ,,Investigative journalism, access to information, protection of sources and whistleblowers” 2017 [site-ul https://biblio.ugent.be/publication/8528251/file/ 8528253.pdf (accesat la 3 martie 2018)].

[26] C.E.D.O., cauza C. și M. contra României nr. 33348/96, Hotărârea din 17 decembrie 2004, paragr. 88-93, (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 501 din 14 iunie 2005).

[27] Se citează cauzele C.E.D.O., P. contra Italiei, Cererea nr. 48.898/99, paragr. 39, C.E.D.O. 2003-V; Asociația E. contra Franței, cererea nr. 39.288/98, paragr. 56.

[28] Se citează cauza C.E.D.O., F. și R. contra Franței [GC], cererea nr. 29.183/95, paragr. 45, CEDO 1999-1.

[29] Se citează cauza C.E.D.O., News V. GmbH & C. contra Austriei, cererea nr. 31.457/96, paragr. 52, CEDO 2000-I.

[30] Se citează cauza C.E.D.O., C. și alții contra Franței, cererea nr. 64.915/01, paragr. 70, CEDO 2004-VI;

[31] Se citează cauza C.E.D.O., Z. contra Turciei din 25 noiembrie 1997.

[32] Se citează cauzele C.E.D.O., G. contra Marii Britanii, Hotărârea din 27 mai 1996, Culegere de decizii 1996-II, p. 500, paragr. 39, și B-T și S contra Norvegiei [GC], cererea nr. 21.980/93, paragr. 59, CEDO 1999-III.

[33] Se citează cauzele C.E.D.O., De H. și G. contra Belgiei, Hotărârea din 24 februarie 1997, Culegerea 1997-I, p. 233-234, paragr. 37, T. contra Luxemburgului, cererea nr. 38.432/97, paragr. 45, CEDO 2001-III, și C. și alții contra Franței, cererea nr. 51.279/99, paragr. 55, CEDO 2002-V.

[34] C.E.D.O., cauza C. și M. contra României, cit. supra, paragr. 98-99.

[35] Se citează cauzele C.E.D.O., De H. și G. contra Belgiei, paragr. 42, și H. contra Letoniei, cererea nr. 57.313/00 (dec.) din 3 aprilie 2003.

[36] Se citează cauza J. contra Austriei, cererea nr. 26.958/95, paragr. 43, CEDO  2001-II.

[37] R. Bless ,,Countering Terrorism while Protecting Freedom of the Media: A Crucial Balance for Governments” [a se vedea site-ul https://ifsh.de/file-CORE/documents/yearbook/english/10/Bless-en.pdf, accesat la 3 martie 2018)].

[38] R. Bless citează mai multe cazuri de jurnaliști și redacții percheziționate ca urmare a dezvăluirilor unor informații clasificate, printre acestea reținem:

– cazul unui jurnalist francez, G.D., care a fost reținut în Franța timp de două zile în Decembrie 2007, după ce a publicat un articol în Le Monde, citând din documente ale serviciilor de informații franceze care indicau faptul că erau conștienți de planurile unor deturnări de aeronave înainte de atacurile din 11 septembrie 2002. Autoritățile i-au cerut să dezvăluie identitatea surselor, în caz contrar urmând să se confrunte cu acuzații de încălcare a legii secretului de stat;

– cazul revistei Cicero din Germania, în care atât biroul, cât și casa unui jurnalist au fost percheziționate în 2004, după publicarea unui articol citând un document al poliției federale privind un lider al Al-Qaida. Curtea Constituțională a decis, în februarie 2007, că prin efectuarea perchezițiilor a fost încălcată protecția constituțională a libertății presei. Curtea a constatat că simpla publicare a unui secret de stat, fără alte dovezi privind funcționarul care le-a furnizat, nu este suficientă pentru a acuza jurnalistul de încălcarea legilor secretului de stat și că efectuarea unor percheziții pentru a identifica o sursă nu era permisă constituțional. A se vedea R. Bless, op. cit. supra. Însă, dacă jurnaliștii sunt implicați activ în dobândirea documentelor oficiale, de exemplu, prin furtul documentelor sau prin mituirea sau instigarea funcționarilor publici să dezvăluie informații confidențiale, nu pot pretinde un tratament privilegiat. A se vedea L. Schuldt, op. cit., p. 32.

[39] R. Bless, op. cit..

[40] A se vedea, pe larg, CourTalk Discours-Terorismul, disponibil în limba română pe site-ul http://www.echr.coe.int/Documents/COURTalks_Terr_Talk_RON.PDF (accesat la 1 martie 2018).

[41] C.E.D.O., cauza F. și S. contra Turciei, 22147/02 și 24972/03, §§ 29-37, 23 ianuarie 2007, publicată în extras în limba engleză pe site-ul https://rm.coe.int/factsheet-on-anti-terror-legislation-final-rev1august2017/1680735d7f (accesat la 1 martie 2018).

[42] B. P. și alții contra Irlandei, nr. 15404/89, Hotărârea din 16 aprilie 1991, publicată în extras pe site-ul https://rm.coe.int/factsheet-on-anti-terror-legislation-final-rev1august2017/1680735d7f (accesat la 1 martie 2018).

[43] International Tribunal for the Prosecution of Persons Responsible for Serious Violations of International Humanitarian Law Committed in the Territory of the former Yugoslavia since 1991, Camera de Apel, Cazul nr. IT-02-54-R77.5-A, Hotărârea din 19 iulie 2011 [a se vedea site-ul http://www.icty.org/x/cases/contempt_hartmann/acjug/en/110719_judgement_hartmann.pdf (accesat la 4 martie 2018)].

[44] Conform prezentării cărții disponibile pe site-ul https://livre.fnac.com/a1979900/Florence-Hartmann-Paix-et-chatiment (accesat la 4 martie 2018).

[45] Disponibil pe site-ul http://www.bosnia.org.uk/news/news_body.cfm?newsid=2341 (accesat la 4 martie 2018).

[46] International Tribunal for the Prosecution of Persons Responsible for Serious Violations of International Humanitarian Law Committed in the Territory of the Former Yugoslavia since 1991, Apel Chambre, cazul Prosecutor contra J.J., nr. IT-95-14 &         14/2-R77-A, decizia din 15 Martie 2007 [a se vedea site-ul http://www.icty.org/x/cases/ contempt _jovic/acjug/en/jovic-ajudg070315e.pdf (accesat la 14 aprilie 2018)].

Pentru alte cazuri din practica tribunalelor internaționale, a se vedea A.-M. Verwiel, M. Barral Martínez, K. van der Voort ,,Prosecuting journalists at the Special Tribunal for Lebanon: a challenge to freedom of speech? ICD Brief 14, December 2015 [site-ul www.internationalcrimesdatabase.org (accesat la 4 martie 2018)].

[47] C. Elliott, Terror in the Press: How the U.K.’S Threatened Criminalization of The Guardian Under The Terrorism Act 2000 Would Violate Article 10 of the European Convention on Human Rights”2015 [a se vedea site-ul http://digitalcommons.wcl.american.edu/auilr/vol30/iss1/4/ (accesat la 4 martie 2018)].

[48] Cu privire la analiza detaliată a cazului, a se vedea, pe larg, C. Walker, Investigative Journalism and Counter Terrorism Laws, în Notre Dame Journal of Law, Ethics & Public Policy Volume 31, Issue 1 A 2017 [a se vedea site-ul https://scholarship.law.nd.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=1768&context=ndjlepp (accesat la 4 martie 2018)].

[49] A se vedea, pe larg, G. Greenvald, Afacerea Edward Snowden-Cele mai șocante dezvăluiri despre spionajul global american, Editura Litera, București, 2015.

Instigarea publică la săvârșirea unei infracțiuni de terorism și libertatea de exprimare în practica Curții Europene a Drepturilor Omului was last modified: iulie 10th, 2018 by Costache Adrian

Căutare