Prin Dec. nr. 102/2018, Curtea Constituțională a României, cu unanimitate de voturi, a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de către M.-I. D. în dosarul nr. 22.750/245/2016/a1 al Judecătoriei Iași, S. pen. și a constatat că dispozițiile art. 505 alin. (2) din Codul de procedură penală, precum și sintagma ,,care nu a împlinit 16 ani” din conținutul alin. (1) al aceluiași articol sunt neconstituționale.

În considerarea art. 49 din Legea fundamentală, în componenta sa referitoare la minori, legiuitorul are obligația constituțională de a reglementa atât un regim juridic specific din punct de vedere substanțial în legătură cu răspunderea penală a minorilor, cât și o procedură specială de tragere la răspundere penală a acestora.

Reglementând răspunderea penală a minorului și limitele acestei răspunderi, legiuitorul a împărțit, conform art. 113 din noul Cod penal (în continuare C.pen.), vârsta minorității în trei perioade distincte:

a) până la vârsta de 14 ani se aplică prezumția absolută a lipsei răspunderii penale, minorul fiind considerat ca total lipsit de discernământ și incapabil de a înțelege gravitatea unei fapte prin care a încălcat legea, excluzând totodată, în mod absolut, posibilitatea ca acesta să cunoască prevederile legii penale;

b) în cazul în care minorul care a comis infracțiunea are vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani, se aplică prezumția relativă a lipsei răspunderii penale, această prezumție fiind bazată pe un factor psihic, respectiv prezența sau absența discernământului în momentul comiterii infracțiunii. Prin discernământ se înțelege atât capacitatea mentală (psihică și intelectuală) a persoanei de a înțelege semnificația socială a faptelor pe care le săvârșește (urmările acesteia), cât și capacitatea de a-și manifesta voința neconstrânsă de a le săvârși. Cu privire la acest aspect trebuie arătat că pentru aceste categorii de minori, expertiza este obligatorie, sens în care, potrivit art. 184 alin. (1) din noul Cod de procedură penală (în continuare C.pr.pen.), în cazul infracțiunilor comise de minorii cu vârsta între 14 și 16 ani, se dispune efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice care va stabili existența sau inexistența discernământului în momentul comiterii faptei;

c) în cazul în care minorul care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală are vârsta peste 16 ani, acesta răspunde penal. Dar, chiar dacă această persoană este prezumată relativ că are discernământ și a putut să își dea seama de gravitatea faptei pe care a comis-o și de urmările socialmente periculoase ale acesteia, totuși legiuitorul consideră că această capacitate nu este pe deplin formată, fapt care justifică regimul sancționator diferit al faptelor penale comise de către minori. În plus, potrivit art. 184 alin. (1) C.pr.pen., atunci când organul de urmărire penală sau instanța are o îndoială asupra discernământului suspectului ori inculpatului (care poate fi și un minor care a împlinit vârsta de 16 ani) în momentul săvârșirii infracțiunii ce face obiectul acuzației, se dispune efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice. Deci, în această situație, efectuarea expertizei este la aprecierea organelor de urmărire penală sau a instanței de judecată.

Din analiza normelor juridice care reglementează limitele răspunderii penale a minorilor rezultă că vârsta și discernământul reprezintă criteriile de distingere dintre minorii care răspund penal și cei care nu răspund penal, în cazul în care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală.

Minorii care nu răspund penal, dar săvârșesc fapte prevăzute de legea penală, cad sub incidența dispozițiilor prevăzute de Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului[1], care reglementează protecția și promovarea drepturilor copilului. În capitolul V (din această lege), intitulat ,,Protecția copilului care a săvârșit o faptă penală și nu răspunde penal”, se prevăd măsurile care pot fi luate de către comisia pentru protecția copilului, respectiv plasamentul și supravegherea specializată.

În materia procedurii speciale aplicabile minorilor, noul Cod de procedură penală, în capitolul III din titlul IV al Părții speciale, a reluat o mare parte a dispozițiilor din Codul de procedură penală anterior (în continuare C.pr.pen. din 1969), însă textele privind procedura specială trebuie coroborate și completate cu cele care reglementează instituțiile din Partea generală, precum și cu cele privind urmărirea penală și judecata din Partea specială. Potrivit art. 504 C.pr.pen., urmărirea și judecarea infracțiunilor săvârșite de minori, precum și punerea în executare a hotărârilor privitoare la aceștia se fac potrivit procedurii obișnuite, cu completările și derogările prevăzute în acest capitol și în secțiunea a 8-a a cap. I din titlul V al Părții generale.

Reglementării penale a minorității îi corespunde și o reglementare procesual penală, prin instituirea unei proceduri speciale de urmărire și judecare a infractorilor minori. Aceste dispoziții speciale se justifică prin faptul că minorul nu are maturitatea psihică, dezvoltarea intelectuală și experiența necesară pentru folosirea eficientă a drepturilor procesuale acordate de lege.

Legiuitorul a urmărit, prin instituirea acestei proceduri, să asigure minorilor un plus de garanții procesuale care să își dovedească eficiența prin îmbinarea laturii represive cu latura educativă a procesului penal.

Noul Cod de procedură penală conține dispoziții speciale aplicabile instrumentării cauzelor cu infractori minori. Astfel, în Partea generală, titlul V, capitolul I, secțiunea a 8-a (art. 243 și art. 244), intitulată ,,Dispoziții speciale privind măsurile preventive aplicate minorilor” (indiferent că au vârsta între 14 și 16 ani sau au împlinit 16 ani), se prevede că: reținerea și arestarea preventivă pot fi dispuse față de un minor, în mod excepțional, numai dacă efectele pe care privarea de libertate le-ar avea asupra personalității și dezvoltării acestuia nu sunt disproporționate față de scopul urmărit prin luarea măsurii [art. 243 alin. (2) C.pr.pen.]; la stabilirea duratei pentru care se ia măsura arestării preventive se are în vedere vârsta inculpatului de la data când se dispune asupra luării, prelungirii sau menținerii acestei măsuri [art. 243 alin. (3) din același cod]; când s-a dispus reținerea sau arestarea preventivă a unui minor, încunoștințarea prevăzută la art. 210 și 228 se face, în mod obligatoriu, și către reprezentantul legal al acestuia sau, după caz, către persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul [art. 243 alin. (4) din codul sus-menționat]; regimul special de detenție al minorilor se stabilește în raport cu particularitățile vârstei, astfel încât măsurile preventive luate față de aceștia să nu prejudicieze dezvoltarea lor fizică, psihică sau morală (art. 244 C.pr.pen.).

În capitolul III din titlul IV al Părții speciale a noului Cod de procedură penală este reglementată procedura în cauzele cu infractori minori (art. 504-520), sens în care, potrivit art. 505 alin. (1) din acest cod, când suspectul ori inculpatul este un minor care nu a împlinit 16 ani, la orice ascultare sau confruntare a minorului, organul de urmărire penală citează părinții acestuia ori, după caz, pe tutore, curator sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află temporar minorul, precum și direcția generală de asistență socială și protecție a copilului din localitatea unde se desfășoară audierea.

Spre deosebire de art. 505 alin. (1) C.pr.pen., potrivit alin. (2) al aceluiași articol, când suspectul sau inculpatul este un minor care a împlinit 16 ani, citarea persoanelor prevăzute la alin. (1) se dispune numai dacă organul de urmărire penală consideră necesar.

Se constată că o astfel de reglementare diferențiată a regimului juridic al minorului care a împlinit vârsta de 16 ani nu își găsește justificare în nicio rațiune obiectivă și rezonabilă, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 114 C.pen., toți minorii cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani, ca o consecință a răspunderii penale, sunt supuși unor măsuri educative. În acest sens, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a României a reținut că nesocotirea principiului egalității în drepturi are drept consecință neconstituționalitatea privilegiului sau a discriminării care a determinat, din punct de vedere normativ, încălcarea principiului și că discriminarea se bazează pe noțiunea de excludere de la un drept[2], iar remediul constituțional specific, în cazul constatării neconstituționalității discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului[3]. În schimb, privilegiul se definește ca un avantaj sau o favoare nejustificată acordată unei persoane/categorii de persoane; în acest caz, neconstituționalitatea privilegiului nu echivalează cu acordarea beneficiului acestuia tuturor persoanelor/categoriilor de persoane, ci cu eliminarea sa, respectiv cu eliminarea privilegiului nejustificat acordat. Așadar, sintagma ,,fără privilegii și fără discriminări” din cuprinsul art. 16 alin. (1) din Constituția României, republicată, privește două ipoteze normative distincte, iar incidența uneia sau alteia dintre acestea implică, în mod necesar, sancțiuni de drept constituțional diferite, astfel cum s-a arătat mai sus.

Or, în cauza de față, se constată existența unei discriminări a suspecților/inculpaților minori care au împlinit vârsta de 16 ani față de suspecții/inculpații minori care nu au împlinit încă această vârstă. Având în vedere natura măsurii procesuale în discuție, se reține că legiuitorul a apelat, în mod eronat, la distincția realizată în art. 505 alin. (2) C.pr.pen., prin aplicarea unui criteriu ce ține de vârsta de la care minorul răspunde penal, potrivit art. 113 alin. (3) C.pen. Dimpotrivă, în această ipoteză normativă supusă controlului de constituționalitate primează calitatea de minor a persoanei, criteriul de vârstă antereferit fiind unul secundar, care nu poate prevala în raport cu obligația de ocrotire și protecție pe care statul este dator să o asigure minorilor în temeiul art. 49 din Constituția României, republicată. Prin urmare, legiuitorul trebuie să acorde minorilor, indiferent de vârsta pe care aceștia o au în cursul minorității, aceleași garanții procesuale în privința ascultării și/sau confruntării realizate de către organele de urmărire penală. De aceea, se observă că dispozițiile legale criticate discriminează minorul cu vârsta de peste 16 ani, acesta fiind exclus de la dreptul de a fi asistat, la orice ascultare sau confruntare, de persoanele prevăzute în art. 505 alin. (1) C.pr.pen. Neconstituționalitatea discriminării astfel constatate are drept rezultat accesul minorilor la măsura de ocrotire și protecție prevăzută în art. 505 alin. (1) C.pr.pen., indiferent de vârstă.

Necesitatea reglementării criticate nu își găsește nicio justificare, deoarece în faza de judecată, potrivit art. 508 alin. (1) și (2) C.pr.pen., la judecarea cauzei se citează serviciul de probațiune, părinții minorului sau, după caz, tutorele, curatorul ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar minorul, sens în care acestea au dreptul și îndatorirea să dea lămuriri, să formuleze cereri și să prezinte propuneri în privința măsurilor ce ar urma să fie luate. Totodată, reglementarea specială a unei proceduri privitoare la minori trebuie să aibă caracter unitar, caracter care își găsește rațiunea în faptul că minorul se află într-o situație de vădită vulnerabilitate, cu atât mai mult cu cât atunci când ascultarea și confruntarea se fac la sediul organului de urmărire penală, acestea capătă un grad de oficialitate cu care minorul nu este obișnuit, fapt ce ar putea influența negativ calitatea declarațiilor. De asemenea, dispozițiile art. 107-110 referitoare la audierea suspectului/inculpatului, precum și cele ale art. 131 referitoare la confruntare (ambele articole fiind din Codul de procedură penală) îl obligă pe minor la respectarea anumitor proceduri și îi conferă anumite drepturi (poate refuza să semneze declarația dacă nu este de acord cu cele consemnate, o poate rectifica sau completa). Or, prezența persoanelor sus-menționate contribuie atât la respectarea drepturilor stabilite de către lege, cât și a drepturilor sale constituționale reflectate în art. 21 și art. 24 din Constituția României, republicată.

Totodată, se constată că, potrivit dispozițiilor art. 505 alin. (2) C.pr.pen., citarea persoanelor prevăzute la alin. (1) din același articol se dispune numai dacă organul de urmărire penală consideră necesar. Or, nu poate fi pus semnul egalității între oportunitatea sau necesitatea citării, apreciată unilateral de către organul de urmărire penală, și interesul superior al minorului. Reglementările internaționale în materie consacră un deziderat referitor la interesul superior al copilului care trebuie să prevaleze întotdeauna, sens în care, potrivit art. 3 din Convenția cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989 și ratificată prin Legea nr. 18/1990[4], în toate acțiunile care privesc copiii, întreprinse de instituțiile de asistență socială publice sau private, de instanțele judecătorești, autoritățile administrative sau de organele legislative, interesele copilului vor prevala. Totodată, potrivit art. 40 din aceeași convenție, statele-părți recunosc oricărui copil bănuit, acuzat sau cu privire la care s-a dovedit că a comis o încălcare a legii penale dreptul la un tratament conform cu simțul demnității și al valorii personale, scop în care copilului trebuie să i se acorde dreptul de a fi informat în cel mai scurt termen și direct despre acuzațiile care i se aduc sau, dacă este cazul, prin intermediul părinților săi sau al reprezentanților legali și de a beneficia de asistență juridică sau de orice alt fel de asistență corespunzătoare, în vederea formulării și susținerii apărărilor sale. Prin urmare, faptul că, potrivit art. 90 lit. a) C.pr.pen., minorul care răspunde penal, indiferent de vârstă, beneficiază de asistență juridică obligatorie, nu este de natură a complini dreptul acestuia, în pofida faptului că a împlinit vârsta de 16 ani, de a fi confruntat sau audiat în faza de urmărire penală, asemeni minorului cu vârsta între 14 și 16 ani, în prezența părinților, a bunicilor sau a oricărei altei persoane în îngrijirea căreia se află minorul, prilej cu care i se aduc la cunoștință și drepturile procesuale de care se bucură, părinții fiind singurii care pot decide dacă înțeleg sau nu să apeleze la serviciile unui apărător ales.

Tot astfel, Directiva (UE) 2016/800 a Consiliului Uniunii Europene (privind garanțiile procedurale pentru copiii care sunt persoane suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale)[5] urmărește instituirea unor norme minime comune în scopul de a stabili garanții procedurale prin care să se asigure că toți copiii, care înseamnă persoane cu vârsta mai mică de 18 ani, și care sunt persoane suspectate sau acuzate în proceduri penale, sunt în măsură să înțeleagă și să urmeze procedurile respective și să își exercite dreptul la un proces echitabil[6]. În acest sens, au fost instituite noi garanții complementare cu privire la informațiile care trebuie să fie furnizate copiilor și titularului răspunderii părintești, pentru a se lua în considerare nevoile și vulnerabilitățile specifice copiilor[7]. Așa fiind, directiva instituie dreptul copilului ca titularul răspunderii părintești să fie informat, sens în care acestuia din urmă i se furnizează, cât mai curând posibil, informațiile pe care copilul are dreptul să le primească în conformitate cu art. 4, potrivit căruia, între altele, minorul are dreptul de a fi însoțit de titularul răspunderii părintești în timpul diferitelor etape ale procedurii, altele decât ședințele de judecată[8]. De aceea, în conformitate cu prezenta directivă, copiii ar trebui să aibă dreptul de a fi însoțiți de titularul răspunderii părintești și în alte etape ale procedurii în care sunt prezenți, de exemplu în cursul interogărilor efectuate de poliție[9].

Pentru considerentele de mai sus, se constată că dispozițiile art. 505 alin. (2) C.pr.pen. sunt neconstituționale.

Totodată, se constată că dispozițiile art. 505 alin. (2) C.pr.pen., în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile art. 505 alin. (1) din același cod. Având în vedere art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale[10], republicată, care prevede că, în caz de admitere a excepției, Curtea se va pronunța și asupra constituționalității altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate prevederile menționate în sesizare, pentru argumentele mai sus arătate, Curtea Constituțională a României își va extinde controlul și asupra soluției legislative consacrate în art. 505 alin. (1) din codul sus-menționat.

Luând în considerare observațiile de mai sus, potrivit cărora, pentru respectarea prevederilor constituționale ale art. 16, 21 și 24, la orice ascultare sau confruntare a minorului care are vârsta între 14 și 18 ani este necesară citarea părinților acestuia ori, după caz, a tutorelui, curatorului sau persoanei în îngrijirea ori supravegherea căreia se află temporar minorul, precum și a direcției generale de asistență socială și protecție a copilului din localitatea unde se desfășoară audierea, se constată că, pentru restabilirea stării de constituționalitate, se impune constatarea ca neconstituțională și a sintagmei ,,care nu a împlinit 16 ani” din cuprinsul art. 505 alin. (1) C.pr.pen.

În concluzie, în toate cauzele cu infractori minori, regula instituită în art. 505 alin. (1) C.pr.pen. este aceea a citării persoanelor expres nominalizate și că, numai în mod excepțional, se poate deroga de la această regulă, dacă ar fi contrară interesului superior al copilului sau ar periclita, în mod substanțial, pe baza unor circumstanțe obiective, procedurile penale.

2. Relevăm faptul că dispozițiile art. 505 alin. (1) și (2) C.pr.pen. au corespondent parțial în cele ale art. 481 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală anterior (din 1969)[12]; potrivit acestei din urmă reglementări, organul de urmărire penală (mai exact procurorul) avea obligația citării persoanelor menționate în lege numai la efectuarea prezentării materialului de urmărire penală și doar dacă minorul avea vârsta sub 16 ani[13]; la celelalte ascultări sau confruntări, nu.