Mari-Claudia IVAN^*

Doctorand – Facultatea de Drept,

Universitatea din București

Consilier juridic, Instituția

Prefectului − Ministerul Afacerilor Interne

Gheorghe IVAN^**

Procuror − Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție,

Serviciul de documentare și statistică judiciară

Prof. univ. − Facultatea de Științe Juridice, Sociale și Politice,

Universitatea ,,Dunărea de Jos”din Galați

Cercetător științific asociat − Institutul de Cercetări Juridice

,,Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române

Coordonatorul Centrului pentru studii în materie de justiție penală și

al Laboratorului de investigații și cercetare criminalistică − Institutul

Transfrontalier de Studii Internaționale și Justiție Penală Galați,

Redactor-șef − revista ,,Pro Lege”

ABSTRACT

As regards the institution of “non-determination of the person in the preventive arrest warrant”, the new Criminal Procedure Code took over the provisions of the previous Criminal Procedure Code (1969).

The authors analyze the above-mentioned institution, also presenting some comparative law references.

Key words: preventive arrest, prosecution, non-disclosure of the person in the preventive arrest warrant, the new Criminal Procedure Code.

Introducere. Articolul 232 din noul Cod de procedură penală (în continuare C.pr.pen.)^[1] a preluat dispozițiile art. 154 din Codul de procedură penală anterior (în continuare C.pr.pen. din 1969)^[2].

1. Înștiințarea/solicitarea organelor competente, în caz de negăsire a persoanei față de care s-a dispus arestarea preventivă. Potrivit art. 232 C.pr.pen. (denumit ,,Negăsirea persoanei prevăzute în mandatul de arestare preventivă”), când persoana indicată în mandatul de arestare preventivă nu a fost găsită, organul de poliție însărcinat cu executarea acestuia încheie un proces-verbal prin care constată situația respectivă și înștiințează judecătorul de drepturi și libertăți care a dispus măsura arestării preventive, precum și organele competente pentru darea în urmărire^[3] și în consemn la punctele de trecere a frontierei.

Înștiințarea se face prin comunicarea unui exemplar al procesului-verbal sus-menționat ori printr-o comunicare scrisă.

Pentru darea în urmărire, mai este necesar ca organul de poliție însărcinat cu executarea mandatului să solicite Inspectoratului General al Poliției Române acest lucru în mod expres [art. 521 alin. (3) lit. a) și alin. (4) C.pr.pen.]. Tot astfel, este necesar ca organul de poliție să solicite organelor de frontieră darea în consemn la punctele de trecere a frontierei.

Având în vedere că măsura arestării preventive poate fi luată și de către judecătorul de cameră preliminară, în cadrul procedurii în camera preliminară [art. 348 alin. (1) C.pr.pen.], precum și de către completul la care se află spre soluționare dosarul cauzei, în cursul judecății [art. 362 alin. (1) din același cod], organul de poliție însărcinat cu executarea mandatului înștiințează aceste organe judiciare, în caz de negăsire a persoanei prevăzute în mandatul de arestare preventivă [art. 238 alin. (1) teza a II-a din codul   sus-menționat]; totodată, organul de poliție se conformează celor menționate mai sus.

2. Darea în urmărire. Dat fiind că darea în urmărire este obligatorie, aceasta se dispune prin ordin, de către Inspectoratul General al Poliției Române [art. 521 alin. (4) C.pr.pen.].

3. Urmărirea. În conformitate cu art. 522 alin. (1) C.pr.pen., ,,ordinul de dare în urmărire se pune în executare de îndată de către structurile competente ale Ministerului Administrației și Internelor care vor desfășura, la nivel național, activități de identificare, căutare, localizare și prindere a persoanei urmărite”.

Alineatul (3) al art. 522 din codul sus-menționat dispune:

,,Activitatea de urmărire a unei persoane arestate preventiv, desfășurată de organele de poliție, este supravegheată de procurori anume desemnați din cadrul parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărui circumscripție se află sediul instanței competente care a soluționat în fond propunerea de arestare preventivă. Când mandatul de arestare preventivă a fost emis într-o cauză de competența Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, supravegherea activității de urmărire revine procurorului care efectuează sau a efectuat urmărirea penală în cauză.”

Având în vedere că la nivelul parchetelor de pe lângă curțile de apel există un număr relativ mare de cauze cu mandate de arestare preventivă neexecutate, credem că mai adecvată era soluția ca supravegherea să revină procurorului de caz, acesta cunoscând și mai bine situația de fapt, așa cum s-a procedat în cazul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În cursul urmăririi persoanei arestate preventiv, se pot efectua una sau mai multe dintre următoarele activități:

a) supravegherea tehnică;

b) reținerea, predarea și percheziționarea corespondenței și a obiectelor;

c) obținerea datelor de trafic și de localizare prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului;

d) percheziția;

e) ridicarea de obiecte sau înscrisuri [art. 523 alin. (1) C.pr.pen.].

Cu excepția activității indicate la lit. e) (aceasta putând fi efectuată doar cu autorizarea procurorului care supraveghează activitatea organelor de poliție care efectuează urmărirea persoanei arestate preventiv), celelalte activități sus-menționate [la lit. a)-d)] pot fi desfășurate numai în baza mandatului emis de către judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța competentă să judece cauza în primă instanță, la cererea procurorului care supraveghează activitatea de urmărire a persoanei arestate preventiv [art. 523 alin. (2) și (3), respectiv art. 524 alin. (1) C.pr.pen.].

4. Revocarea urmăririi. Urmărirea se revocă, în momentul prinderii persoanei urmărite, de către Inspectoratul General al Poliției Române [art. 526 alin. (1) și (2) C.pr.pen.].

Procurorul care supraveghează activitatea organelor de poliție care efectuează urmărirea persoanei arestate preventiv dispune de îndată încetarea activităților de supraveghere luate conform art. 524 C.pr.pen., informând despre aceasta judecătorul de drepturi și libertăți [art. 526 alin. (3) din același cod].

5. Referințe de drept comparat. Codul de procedură penală italian (în continuare C.pr.pen. italian^[4]). În cazul în care persoana față de care a fost luată o măsură coercitivă de custodie − custodia de precauție în închisoare (custodia cautelare in carcere), arestul la domiciliu (aresto domiciliare) sau custodia de precauție într-un loc de îngrijire (custodia cautelare in luogo di cura) − nu a fost găsită, agentul sau funcționarul întocmește un proces-verbal, indicând în mod amănunțit cercetările efectuate, pe care îl trimite fără întârziere judecătorului care a emis ordonanța prin care s-a dispus custodia [art. 295 alin. (1) C.pr.pen. italian].

Judecătorul, dacă consideră că cercetările s-au epuizat, declară, în cazurile prevăzute în art. 296 C.pr.pen. italian, starea de sustragere (stato di latitanza) [art. 295 alin. (2) din același cod].

În scopul de a facilita căutarea persoanei care se sustrage (latitante), judecătorul sau procurorul, în limitele și modalitățile prevăzute în art. 266 și art. 267 C.pr.pen. italian, poate dispune interceptarea convorbirilor sau a comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc de telecomunicații; se aplică, dacă este posibil, art. 268, art. 268-bis, art. 268-ter, art. 268-quater, art. 269 și art. 270 din același cod [art. 295 alin. (3) din codul sus-menționat].

Potrivit art. 295 alin. (3-bis) C.pr.pen. italian, când interceptarea este interzisă prin dispozițiile art. 295 alin. (3) și art. 103 alin. (5) din codul sus-menționat, judecătorul sau procurorul poate dispune interceptarea comunicările indicate anterior în vederea căutării persoanei care se sustrage și care a comis unul dintre delictele prevăzute în art. 51 alin. (3-bis) din același cod, precum și în art. 407 alin. (2) lit. a) pct. 4 C.pr.pen. italian [delictele comise în scop de terorism și de schimbare a ordinii constituționale pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de la 5 la 10 ani, ca și delictele prevăzute în art. 270 alin. (3) din Codul penal italian (în continuare C.pen. italian) – asocieri subversive – și în art. 306 alin. (2) C.pen. italian – bandă armată].

În cazul judecății la Curtea cu jurați, interceptările de mai sus se dispun de către președintele acestei Curți în locul judecătorului [art. 295 alin. (3-ter) C.pr.pen. italian].

Conform art. 296 alin. (1) C.pr.pen. italian, se află în stare de sustragere acela care se sustrage în mod voluntar de la custodia de precauție (custodia cautelare), arestul la domiciliu, interdicția de emigrare (divieto di espatrio), obligația de ședere (obbligo di dimora) sau de la un ordin prin care se dispune încarcerarea (carcerazione).

Cu respectarea dispozițiilor art. 295 C.pr.pen. italian, judecătorul desemnează un apărător din oficiu pentru persoana care se sustrage și ordonă să fie depozitată la cancelarie o copie de pe ordonanța prin care s-a dispus măsura rămasă neexecutată; avizul de depozit este notificat apărătorului [art. 296 alin. (2) din același cod].

Efectele procesuale produse de către starea de sustragere operează numai în procedura penală în care ea a fost declarată [art. 296 alin. (3) C.pr.pen. italian].

Starea de sustragere durează până când procedura în care a fost emisă a fost revocată potrivit art. 299 C.pr.pen. italian sau și-a pierdut eficacitatea în alt mod ori s-a stins infracțiunea sau pedeapsa care a determinat procedura în care a fost emisă [art. 296 alin. (4) din același cod].

Starea de sustragere este echivalentă cu evadarea, din punctul de vedere al efectelor [art. 296 alin. (4) C.pr.pen. italian].

Potrivit art. 299 alin. (1) C.pr.pen. italian, măsurile coercitive și de interdicție sunt revocate de îndată ce rezultă că lipsesc, chiar pentru fapte survenite, condițiile de aplicabilitate prevăzute în art. 273 din același cod sau dispozițiile legale prevăzute pentru fiecare măsură ori exigențele de precauție (esigenze cautelari) menționate în art. 274 din codul sus-menționat^[5].

Concluzii. Noua reglementare (art. 232 C.pr.pen. român) este similară celei anterioare [art. 154 C.pr.pen. român din 1969].

Noul Cod de procedură penală român (la fel ca și cel din 1969 și Codul de procedură penală italian) conține reglementări de natură a facilita prinderea persoanei față de care s-a dispus arestarea preventivă, iar aceasta fie s-a sustras, fie a plecat de la domiciliul sau reședința sa, fără să aibă cunoștință de măsura luată.

* e-mail: mariclaudia_i@yahoo.com.

** e-mail: ivan_gheorghe_p@yahoo.com; ivan_gheorghe@mpublic.ro.

[1] ,,Art. 232. Negăsirea persoanei prevăzute în mandatul de arestare preventivă

Când persoana menționată în mandatul de arestare preventivă nu a fost găsită, organul de poliție însărcinat cu executarea mandatului încheie un proces-verbal prin care constată aceasta și înștiințează judecătorul de drepturi și libertăți care a dispus măsura arestării preventive, precum și organele competente pentru darea în urmărire și în consemn la punctele de trecere a frontierei.”

 [2] ,,Art. 154. Negăsirea persoanei menționate în mandat

Când persoana menționată în mandat nu a fost găsită, organul însărcinat cu executarea încheie un proces-verbal prin care constată aceasta și înștiințează organul judiciar care a emis mandatul, precum și organele competente pentru darea în urmărire și în consemn la punctele de trecere a frontierei.”

[3] Conform art. 521 alin. (1) C.pr.pen., ,,darea în urmărire se solicită și se dispune pentru identificarea, căutarea, localizarea și prinderea unei persoane în scopul aducerii acesteia în fața organelor judiciare ori punerii în executare a anumitor hotărâri judecătorești”.

[4] Disponibil pe site-ul http://www.altalex.com/documents/codici-altalex/2014/10/30/codice-di-procedura-penale (accesat la 8 mai 2018).

[5] A se vedea, pe larg: M.-C. Ivan, Gh. Ivan, Considerații asupra arestării preventive cu specială referire la condițiile de aplicare, în ,,Dreptul” nr. 3/2015, p. 194-197; M.-C. Ivan, Gh. Ivan, Considerații asupra arestării preventive cu specială referire la cazurile de aplicare, în ,,Dreptul” nr. 4/2015, p. 206-213.