Mari-Claudia IVAN^*

ABSTRACT

With regard to the institution “object of criminal prosecution supervision”, the new Code of Criminal Procedure partly took over the provisions of the previous Code of Criminal Procedure (since 1969).

The author analyses the above-mentioned institution, also presenting some comparative law references.

Keywords: prosecutor, supervision of criminal prosecution.

Introducere. Instituția analizată se regăsește în art. 299 din noul Cod de procedură penală (în continuare C.pr.pen.)^[1].

Față de art. 216 din Codul de procedură penală anterior (în continuare C.pr.pen. din 1969)^[2]:

A. Noua lege procesual penală nu a mai preluat teza supravegherii procurorului ca nicio persoană să nu fie urmărită penal fără să existe indicii temeinice că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală. Oricum, reglementarea acestei ipoteze în legea anterioară era discutabilă, deoarece începerea urmăririi penale față de o persoană nu se putea dispune în lipsa unor indicii temeinice că aceasta săvârșise o faptă prevăzută de legea penală. Pe de altă parte, atât timp cât actul de începere a urmăririi penale, emis de către organul de cercetare penală, era supus confirmării procurorului care supraveghea activitatea de cercetare penală, era lipsită de efect o asemenea reglementare a situației ulterioare actului de confirmare al procurorului.

B. Tot astfel, noul Cod de procedură penală nu a mai preluat nici teza supravegherii procurorului ca nicio persoană să nu fie arestată, decât în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, având în vedere faptul că, în cursul urmăririi penale, luarea măsurii arestării preventive se dispune, la propunerea procurorului, de către judecătorul de drepturi și libertăți. În altă ordine de idei, există obligația organului de cercetare penală de a-l informa de îndată, în scris, pe procuror despre orice împrejurare care ar putea conduce la revocarea sau înlocuirea măsurii preventive; dacă apreciază că informațiile comunicate justifică revocarea sau înlocuirea măsurii preventive, procurorul sesizează judecătorul de drepturi și libertăți care a luat măsura, în termen de 24 de ore de la primirea informării; bineînțeles că procurorul este obligat să sesizeze și din oficiu judecătorul de drepturi și libertăți, când constată el însuși existența vreunei împrejurări care justifică revocarea sau înlocuirea arestării preventive luate [art. 242 alin. (4) C.pr.pen.].

În cazul reținerii, este firesc ca aceasta să facă obiectul supravegherii din partea procurorului, deoarece poate fi dispusă și de către organul de cercetare penală, măsură care nu este supusă confirmării procurorului, pentru ca acesta să decidă cu privire la legalitatea și temeinicia ei, ca în cazul altor acte procesuale [de pildă, continuarea urmăririi penale față de suspect, dispusă de către organul de cercetare penală − art. 305 alin. (3) C. pr.pen.]. Împrejurarea că organul de cercetare penală are obligația de a-l informa pe procuror cu privire la luarea reținerii, de îndată și prin orice mijloace [art. 209 alin. (13) din codul menționat anterior], nu poate conduce la o altă concluzie.

1. Conducerea și supravegherea activității organelor de cercetare penală de către procuror. Regândind rolul procurorului în cadrul organelor de urmărire penală, legiuitorul noului Cod de procedură penală a intitulat capitolul III din titlul I al Părții speciale ,,Conducerea și supravegherea activității organelor de cercetare penală de către procuror”. Aceasta reprezintă principala sarcină a procurorului în cursul urmăririi penale^[3], consacrată chiar de Constituția României, republicată. Astfel, după ce în alin. (1) al art. 131 prevede că ,,în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele judiciare ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor”, în alin. (2) al articolului sus-indicat stipulează că ,,Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori constituiți în parchete, în condițiile legii”, pentru ca în alin. (3) al aceluiași articol să concluzioneze că ,,parchetele funcționează pe lângă instanțele de judecată, conduc și supraveghează activitatea de cercetare penală a poliției judiciare, în condițiile legii (sublinierea noastră – M-C. Ivan)”. Norme referitoare la această atribuție principală și primordială se regăsesc și în noul Cod de procedură penală [art. 55 alin. (3) lit. a), art. 56 alin. (1) și (2), art. 299-304], precum și în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară^[4] [art. 4, art. 63 lit. b)].

Trebuie să menționăm că, deși noua lege procesual penală face referire la supravegherea tuturor activităților organelor de cercetare penală atât în denumirea capitolului III din titlul I al Părții speciale, cât și în conținutul art. 299, în realitate este vorba numai de activitatea de urmărire penală, dar într-o accepțiune largă, ce include toate activitățile subsumate aceluiași scop (tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni), și anume cele de descoperire a infracțiunilor, de constatare a acestora, de strângere a datelor și probelor necesare trimiterii în judecată, precum și cele de cercetare penală propriu-zisă^[5]. În desfășurarea celorlalte activități profesionale decât cele conduse și controlate, potrivit legii, de către procuror, organele de cercetare penală se subordonează organelor ierarhic superioare potrivit normelor interne de competență (așa cum se prevede, de pildă, în art. 5 din Legea nr. 364/2004). Excepție face poliția judiciară a Direcției Naționale Anticorupție care este organizată și funcționează potrivit legii speciale a acestei direcții (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, cu modificările și completările ulterioare^[6]); ofițerii și agenții de poliție judiciară își desfășoară toate activitățile numai în cadrul Direcției Naționale Anticorupție, sub autoritatea exclusivă a procurorului-șef al acestei direcții și nu pot primi nicio însărcinare de la organele ierarhic superioare [art. 10 alin. (2) și (7) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002].

Potrivit art. 55 alin. (1) lit. b) și c) C.pr.pen., organele de cercetare penală sunt: organele de cercetare penală ale poliției judiciare și organele de cercetare penală specială.

Atribuțiile organelor de cercetare penală ale poliției judiciare sunt îndeplinite de către lucrători specializați din cadrul Ministerului Afacerilor Interne anume desemnați în condițiile legii speciale, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ori avizul procurorului desemnat în acest sens [alin. (4) al art. 55 din codul sus-menționat].

Conform alin. (5) al art. 55 C.pr.pen., atribuțiile organelor de cercetare penală speciale sunt îndeplinite de către ofițeri anume desemnați în condițiile legii, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

2. Procurorul competent să exercite supravegherea urmăririi penale. Urmărirea penală a infracțiunilor săvârșite în condițiile prevăzute în art. 41 C.pr.pen.^[7] se efectuează de către organul de cercetare penală din circumscripția instanței competente să judece cauza, dacă legea nu dispune altfel [63 alin. (3) din codul menționat anterior], cum ar fi cazurile în care urmărirea penală se efectuează, în mod facultativ/obligatoriu, de către procuror [art. 56 alin. (2)-(4) din codul sus-indicat^[8]].

Supravegherea activității organului de cercetare penală se exercită de către procurorul de la parchetul de pe lângă instanța competentă să judece cauza în primă instanță. Competența de supraveghere nu are în vedere organul de cercetare supravegheat, ci competența procurorului de a sesiza instanța de judecată în cauza respectivă^[9]. Dacă o cauză este de competența judecătoriei, supravegherea se exercită de către procurorul din cadrul parchetului de pe lângă judecătorie; atunci când tribunalul are competența de judecată în primă instanță, supravegherea se exercită de către procurorul din cadrul parchetului de pe lângă tribunal (și așa mai departe); în același mod, se determină parchetul care trebuie să exercite supravegherea urmăririi penale și în cauzele de competența instanțelor militare (tribunalele militare, Curtea Militară de Apel București).

Potrivit art. 325 alin. (1) C.pr.pen.: procurorii din cadrul parchetului ierarhic superior pot prelua în vederea supravegherii urmăririi penale, cauze de competența parchetelor ierarhic inferioare, prin dispoziția motivată a conducătorului parchetului ierarhic superior; această reglementare se aplică în mod corespunzător și când legea prevede o altă subordonare ierarhică. În aceste cazuri, supravegherea se exercită de către procurorul din cadrul parchetului ierarhic superior, și nu de cel din cadrul parchetului de pe lângă instanța competentă să judece cauza în primă instanță.

Conform art. 302 alin. (2) din codul sus-menționat, preluarea unei cauze de către un organ de cercetare penală ierarhic superior se dispune de către procurorul de la parchetul care exercită supravegherea urmăririi penale în acea cauză, pe baza propunerii motivate a organului de cercetare penală care preia cauza; în această ipoteză, supravegherea se va exercita în continuare de către procurorul care a avut inițial cauza în supraveghere, deoarece acesta va sesiza în cele din urmă instanța competentă^[10].

În cazurile în care urmărirea penală se efectuează de către procuror, suntem de părere că nu se poate vorbi de o supraveghere a urmăririi penale din partea procurorului ierarhic superior. Verificarea actelor de către procurorul ierarhic superior [așa cum se prevede în art. 304 alin. (2) și art. 339 C.pr.pen.] nu se identifică cu supravegherea urmăririi penale, aceasta având o arie mult mai complexă^[11]. Este adevărat că, potrivit dispozițiilor Constituției României, republicată [art. 132 alin. (1)], ale Legii nr. 304/2004, republicată (art. 64), se exercită un control din partea procurorul ierarhic superior, dar acesta vizează doar măsurile luate și actele efectuate, procurorul fiind independent în efectuarea urmăririi penale și în adoptarea soluției; procurorul ierarhic superior nu poate interveni sub nicio formă în efectuarea urmăririi penale, dar poate face verificări cu privire la stadiul acesteia, putând lua măsuri de trecere a cauzei repartizate la un alt procuror (dacă, de pildă, aceasta a rămas în nelucrare în mod nejustificat mai mult de 30 de zile). Cu ocazia controlului ierarhic, procurorul ierarhic superior poate da dispoziții în scris și în conformitate cu legea, care sunt obligatorii pentru procurorii din subordine. Trebuie să menționăm că procurorii dintr-un parchet sunt subordonați conducătorului parchetului respectiv, iar acesta din urmă este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeași circumscripție [art. 65 alin. (1) și (2) din Legea nr. 304/2004, republicată]. Subordonarea este administrativă, și nu decizională, procurorul fiind independent în efectuarea urmăririi penale și în adoptarea soluției^[12]. Ca atare, principiul controlului ierarhic nu se identifică cu cel al subordonării ierarhice; primul vizează exclusiv lucrările procurorului, precum și aprecierea activității acestuia; al doilea are o sferă administrativă (cum ar fi, respectarea programului de lucru), și nu de altă natură.

Procurorii unui parchet nu se subordonează procurorilor din cadrul parchetelor ierarhic superioare. Însă aceștia din urmă pot exercita controlul ierarhic numai dacă sunt desemnați de către conducătorul parchetului din care fac parte [art. 65 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, republicată].

3. Obiectul supravegherii. Supravegherea exercitată de către procuror urmărește desfășurarea, cu respectarea legii, a activității de strângere a probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârșit o infracțiune și la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă există sau nu temeiuri de trimitere în judecată [art. 3 alin. (4), precum și art. 285 alin. (1) C.pr.pen.].

Supravegherea exercitată de către procuror are ca obiect asigurarea descoperirii tuturor infracțiunilor săvârșite și tragerea la răspundere penală a oricărui infractor. Se observă că activitatea de urmărire penală nu trebuie înțeleasă ca o activitate care se desfășoară exclusiv după începerea urmăririi penale, ci ea înglobează atât activitățile care se desfășoară de către organele de cercetare penală pentru descoperirea infracțiunilor, cât și cele ulterioare acestui moment, pentru tragerea la răspundere penală a infractorilor. Bineînțeles că și procurorul poate efectua activități de descoperire a infracțiunilor (aspect care se întâlnește destul de rar în practică și numai în cazul anumitor procurori) și de tragere la răspundere penală a infractorilor. Acest aspect rezultă nu numai din atribuția sa de a conduce urmărirea penală, dar și din dispozițiile art. 63 lit. h) din Legea nr. 304/2004, republicată, potrivit cărora procurorul trebuie să acționeze pentru prevenirea și combaterea criminalității, sub coordonarea ministrului justiției, precum și pentru realizarea unitară a politicii penale a statului.

În timpul conducerii și supravegherii urmăririi penale, procurorul veghează ca niciun suspect sau inculpat să nu fie reținut decât în cazurile și în condițiile prevăzute de lege.

Așadar, procurorul trebuie să acționeze ca, prin respectarea dispozițiilor legale, organele de cercetare penală să-și îndeplinească obligația de căutare și strângere a datelor și informațiilor cu privire la existența infracțiunilor și la identificarea persoanelor care le-au săvârșit, iar după începerea urmăririi penale, să strângă și să administreze probele, atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului ori inculpatului [art. 306 alin. (1) și (3) C.pr.pen.].

Într-o formulă de sinteză, procurorul supraveghează ca urmărirea penală să fie efectuată complet, temeinic și operativ, ca actele de urmărire penală să fie efectuate potrivit dispozițiilor legale, precum și să fie luate toate măsurile necesare pentru prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni^[13].

4. Referințe de drept comparat. Codul de procedură penală francez (în continuare C.pr.pen. francez^[14]). În Franța, procesul penal este întotdeauna precedat de o etapă preliminară [ancheta preliminară (l’enquête préliminaire)], care are ca obiect descoperirea sau constatarea infracțiunii, precum și identificarea autorului^[15]. Cu toate acestea, procesul penal propriu-zis începe cu etapa urmăririi (la poursuite) exercitată de către Ministerul Public, în numele societății; aceasta este declanșată fie de către Ministerul Public, fie de către victimă^[16]. Cele două etape intră în faza urmăririi penale^[17]. Autorul infracțiunii este uneori trimis direct în fața jurisdicției represive de judecată [citarea directă (citation directe), posibilă în cazul delictelor și contravențiilor^[18]; prezentarea imediată (comparution immédiate), în ipoteza delictelor]^[19]. Dar, întotdeauna între urmărire și faza judecății se interpune instrucția preparatorie (l’instruction préparatoire sau l’information), obligatorie în cazul crimelor și facultativă în acela al delictelor^[20] (dacă legea nu dispune altfel) sau al contravențiilor, atunci când procurorul Republicii o cere (art. 79 C.pr.pen. francez). Aceasta are ca obiect adunarea și evaluarea probelor de vinovăție^[21]. Ea se finalizează printr-o decizie, fie de trimitere a acuzatului în fața jurisdicției de judecată, dacă probele de vinovăție sunt suficiente, fie de neurmărire (non-lieu), în caz de insuficiență a probelor sau atunci când faptele nu sunt susceptibile de o calificare penală ori nu mai pot fi urmărite în mod legal (prescripție, amnistie etc.)^[22].

Actele specifice fiecărei etape sunt îndeplinite de către subiecți diferiți^[23]. Astfel, cele relative anchetei preliminare sunt efectuate de către organe administrative (poliția judiciară), iar celelalte, de către organele judiciare care realizează jurisdicția represivă [magistrații din Ministerul Public, judecătorii de instrucție și persoanele care judecă cauzele (judecătorii și jurații)] și cărora legea procesual penală le-a încredințat exercitarea funcțiilor de urmărire, de instrucție și de judecată^[24]. În vederea asigurării unei bune administrări a justiției represive și a garantării independenței și imparțialității celor care exercită funcțiile menționate anterior, legea le-a separat și le-a încredințat unor organe diferite; astfel, ea a încredințat urmărirea procurorului Republicii, instrucția judecătorului de instrucție, iar decizia asupra vinovăției a încredințat-o jurisdicției de judecată^[25].

Judecătorul de instrucție nu are dreptul de a efectua urmărirea, dar nici nu se poate sesiza el însuși cu efectuarea instrucției. El trebuie să aștepte, pentru a deschide o instrucție, să fie sesizat fie printr-un rechizitoriu al procurorului Republicii^[26], fie printr-o plângere cu constituire de parte civilă a persoanei lezate (art. 51 C.pr.pen. francez). Pe de altă parte, procurorul are numai dreptul de urmărire, el neavând în principiu puterea de a efectua acte de instrucție. Într-adevăr, dacă imposibilitatea pentru procurorul Republicii de a îndeplini un act de instrucție este certă și absolută atunci când a fost sesizată jurisdicția de instrucție, acesta are, dimpotrivă, competența de a efectua acte care trebuie îndeplinite de către poliția judiciară (d’actes de police judiciare) sau de a dispune efectuarea acestora, atât timp cât jurisdicția de instrucție nu a fost sesizată. Dar această putere a procurorului nu este o veritabilă ,,putere de instrucție”; legea însăși [art. 68 alin. (2) din codul menționat anterior) obligă numai la efectuarea actelor poliției judiciare (d’actes de police judiciare)^[27].

Poliția judiciară este plasată în circumscripția fiecărei curți de apel, sub supravegherea procurorului general^[28] și sub controlul camerei de instrucție potrivit art. 224 și urm. C.pr.pen. francez (art. 13 din codul menționat anterior, modificat prin Legea nr. 2009-971 din 3 august 2009). Procurorul general poate să-i însărcineze pe ofițerii și agenții de poliție judicară cu îndeplinirea tuturor actelor necesare bunei administrări a justiției (art. 38 C.pr.pen. francez).

Poliția judiciară este exercitată, sub conducerea procurorului Republicii^[29], de către ofițerii, funcționarii și agenții prevăzuți de lege (art. 12 din codul sus-invocat).

Procurorul Republicii și judecătorul de instrucție au facultatea de a alege formațiunea din poliția judiciară care să îndeplinească actele de cercetare într-o cauză (art. 12-1 C.pr.pen. francez, introdus prin Legea nr. 2009-971 din 3 august 2009).

Referitor la atribuțiile poliției judiciare, legea cuprinde două ipoteze: prima, în care instrucția preparatorie nu a fost deschisă; a doua, în care această instrucție a fost deschisă. În prima ipoteză, poliția judiciară este însărcinată să constate infracțiunile, să strângă dovezile și să identifice autorii; în a doua, poliția judiciară trebuie să îndeplinească delegările dispuse de către judecătorul de instrucție (art. 14 din codul sus-menționat). După cum se observă, poliția judiciară nu este abilitată să decidă cu privire la vinovăția autorilor, ci poate doar să pună la dispoziția judecătorului sau procurorului elementele care să le permită să adopte o decizie în acest sens^[30].

Articolul 17 C.pr.pen. francez conferă ofițerilor de poliție judiciară competența de a primi plângeri și denunțuri; acestea sunt transmise procurorului Republicii^[31]. Plângerile și denunțurile pot fi depuse însă și la procurorul Republicii. În aceste cazuri, procurorul apreciază dacă este cazul să deschidă o urmărire (art. 40 din codul sus-invocat, modificat prin Legea nr. 2004-204 din 9 martie 2004).

Plângerea cu constituire de parte civilă a persoanei lezate se poate adresa și judecătorului de instrucție (art. 85 C.pr.pen. francez, modificat prin Legea nr. 2017-242 din 27 februarie 2017); în acest caz, ea antrenează punerea în mișcare a acțiunii publice^[32].

Ofițerii de poliție judiciară sunt obligați să informeze fără întârziere procurorul Republicii despre crimele, delictele și contravențiile de care au luat cunoștință. După încheierea activităților desfășurate, ei trebuie să-i transmită direct originalul, precum și o copie certificată a procesului-verbal întocmit; de altfel, toate actele și documentele referitoare la ele sunt înaintate procurorului. Tot astfel, îi sunt puse la dispoziție și obiectele sechestrate [art. 19 alin. (1) din codul sus-invocat, modificat prin Legea nr. 2016-731 din 3 iunie 2016].

Poliția judiciară efectuează trei tipuri de anchete, după cum urmează:

A. Ancheta în caz de infracțiune flagrantă. Dacă infracțiunea este flagrantă, poliția judiciară are competența nu numai de a o constata, dar și de a căuta imediat toate informațiile utile, ancheta putându-se realiza și cu ajutorul anumitor mijloace coercitive legale^[33].

Atât atunci când poliția este anunțată cu privire la comiterea unei infracțiuni flagrante, cât și atunci când ia cunoștință în mod direct de o asemenea faptă, primul lucru pe care trebuie să-l facă (mai ales când este vorba de fapte grave) este de a-l informa imediat pe procurorul Republicii (art. 54 C.pr.pen. francez, modificat prin Legea nr. 2010-768 din 9 iulie 2010)^[34]. Apoi, fără întârziere, se va deplasa la fața locului un ofițer de poliție competent să facă constatarea, bineînțeles numai dacă el nu se află deja acolo.

Procurorul Republicii poate să se deplaseze el însuși la fața locului, dacă apreciază că prezența sa este utilă. Sosirea procurorului la fața locului are ca efect deposedarea ofițerului de poliție de puterea pe care i-o conferă legea, toate activitățile desfășurându-se sub coordonarea procurorului. În acest caz, procurorul poate îndeplini toate actele necesare soluționării cauzei. Firește că el poate dispune și ca ofițerul să le îndeplinească (art. 68 din codul sus-menționat)^[35].

După sosirea la fața locului, ofițerul de poliție judiciară trebuie să ia toate măsurile necesare pentru a conserva mijloacele de probă necesare stabilirii adevărului în cauză. În acest sens, el va lua măsuri pentru a prezerva cu cea mai mare grijă indiciile care există la fața locului și care ar fi susceptibile de alterare sau de dispariție. El ridică armele și instrumentele care au servit la comiterea infracțiunii sau care au fost destinate săvârșirii acesteia, precum și toate acele obiecte care au rezultat direct sau indirect din săvârșirea infracțiunii [art. 54 alin. (2) C.pr.pen. francez, modificat prin Legea nr.   2010-768 din 9 iulie 2010].

În fine, ofițerul de poliție poate să ceară oricărei persoane să nu se îndepărteze de la fața locului până la terminarea operațiunii (art. 61 din codul sus-menționat, modificat prin Legea nr. 2016-731 din 3 iunie 2016), având și abilitarea de a verifica identitatea persoanelor prezente (art. 78-2 din același cod, modificat prin Legea nr. 2017-1510 din 30 octombrie 2017).

Toate operațiunile sus-menționate au un caracter provizoriu, ele tinzând să faciliteze instrucția ulterioară. Dar legiuitorul a mers mai departe și a încredințat poliției atribuția de a începe chiar ea instrucția în cursul anchetei pe care o va efectua. Totuși, durata instrucției nu va putea depăși opt zile, afară de cazul când procurorul a prelungit-o. Trebuie să menționăm că instrucția se desfășoară sub controlul procurorului [art. 53 alin. (2) și (3) C.pr.pen. francez, modificat prin Legea nr. 2004-204 din 9 martie 2004]^[36].

În cadrul instrucției, ofițerul de poliție judiciară va desfășura investigații pentru a descoperi probele necesare stabilirii adevărului. El va căuta înscrisuri, documente și alte obiecte care au o legătură cu infracțiunea și care sunt susceptibile de a face lumină cu privire la circumstanțele comiterii acesteia. Ofițerul poate să efectueze percheziții, și acestea chiar într-o manieră^[37] coercitivă^[38], adică fără ca persoanele vizate de instrucție să poată să se opună^[39]. În acest scop, el poate să se deplaseze la domiciliul persoanelor în privința cărora există indicii că au participat la comiterea infracțiunii sau că ar deține obiecte având legătură cu aceasta [art. 56 alin. (1) C.pr.pen. francez, modificat prin Legea nr. 2016-731 din 3 iunie 2016]^[40]. Trebuie să menționăm că percheziția se efectuează fără autorizația procurorului, cu excepția cazurilor prevăzute de lege când este necesară o asemenea autorizație [alin. (1) al articolului menționat anterior]. Percheziția poate avea loc chiar în cabinetul sau în domiciliul unui avocat, dar în aceste cazuri ea poate fi efectuată numai de către un magistrat și în prezența avocatului sau a reprezentantului său (art. 56-1 C.pr.pen. francez, modificat prin Legea nr. 2010-1 din 4 ianuarie 2010). Tot astfel, și în alte cazuri prevăzute de lege, percheziția se efectuează numai de către magistrat [art. 56-1 alin. ultim din codul menționat anterior; art. 56-2 alin. ultim din același cod, modificat prin Legea nr. 2010-1 din 4 ianuarie 2010; art. 56-3 C.pr.pen. francez, modificat prin Legea nr. 2011-94 din 25 ianuarie 2011; art. 56-4 din același cod, modificat prin Legea nr. 2017-55 din 20 ianuarie 2017]^[41].

De asemenea, legea îi permite ofițerului de poliție să dispună efectuarea anumitor expertize necesare stabilirii adevărului în cauza respectivă. În acest sens, în art. 60 C.pr.pen. francez, modificat prin Legea nr. 99-515 din 23 iunie 1999, se prevede că ofițerul de poliție poate să recurgă la orice persoană calificată, dacă este vorba de constatări sau de examinări tehnice sau științifice^[42].

Tot astfel, legea procesual penală îngăduie ofițerului de poliție să procedeze la audierea martorilor și făptuitorilor, activitate considerată ca fiind una dintre părțile cele mai importante ale anchetei efectuate de către poliție în cazul infracțiunilor flagrante. În acest sens, art. 62 din codul sus-menționat prevede că ofițerul de poliție judiciară poate să cheme și să audieze toate persoanele care pot furniza lămuriri asupra faptelor, inclusiv pe acelea care au participat la infracțiune^[43].

Ofițerul de poliție poate efectua și alte investigații prevăzute de lege [art. 55-1 C.pr.pen. francez (modificat prin Legea nr. 2004-204 din 9 martie 2004), art. 57-1 din același cod (modificat prin Legea nr. 2016-731 din 3 iunie 2016) etc.]^[44].

În fine, ofițerul de poliție poate, în funcție de necesitățile anchetei, să dispună reținerea (la garde à vue) tuturor persoanelor împotriva cărora există una sau mai multe rațiuni plauzibile de a le bănui că au comis sau că au încercat să comită infracțiuni. După luarea reținerii, ofițerul îl informează pe procurorul Republicii. Reținerea nu poate dura mai mult de 24 de ore. Totuși, reținerea poate fi prelungită pe o nouă durată de cel mult 24 de ore, cu autorizația scrisă și motivată a procurorului Republicii, sens în care acestui magistrat i se prezintă persoana reținută (art. 63 din codul sus-menționat, modificat prin Legea nr. 2014-535 din 27 mai 2014).

Potrivit art. 41 alin. (3) C.pr.pen. francez, modificat prin Legea nr. 2016-731 din 3 iunie 2016, procurorul Republicii controlează măsurile preventive (de reținere) și verifică locurile de reținere ori de câte ori consideră că este necesar, dar cel puțin o dată pe an; el ține un registru în care menționează numărul și frecvența controalelor efectuate în aceste locuri. Procurorul înaintează procurorului general un raport privind măsurile preventive menționate anterior și starea locurilor de reținere. Anual întocmește un raport, care este public.

Există și posibilitatea ca, în cazul în care există indicii grave, ofițerul de poliție să-l conducă pe suspect înaintea procurorului Republicii, pentru ca acesta, la rândul lui, să ceară judecătorului libertăților și al detenției emiterea unui mandat de deținere (mandat de dépôt)^[45]; suspectul este condus în fața judecătorului libertăților și al detenției sub escortă (art. 396 din codul sus-menționat, modificat prin Legea nr. 2016-731 din 3 iunie 2016)^[46].

B. Ancheta în unele situații asimilate stării de flagranță. a) conform art. 74 C.pr.pen. francez, modificat prin Legea nr. 2009-526 din 12 mai 2009, în caz de descoperire a unui cadavru, fie că este vorba de o moarte violentă sau nu, dar a cărei cauză este necunoscută sau suspectă, ofițerul de poliție, după ce l-a informat imediat pe procurorul Republicii, se deplasează fără întârziere la fața locului și efectuează primele constatări. Magistratul se poate deplasa la fața locului, dacă consideră necesar, fiind asistat de persoane capabile să aprecieze natura circumstanțelor decesului; el poate totuși să delege și un ofițer de poliție judiciară, la alegerea sa.

Dacă este vorba de o moarte nenaturală și dacă există stare de flagranță, ofițerul de poliție judiciară poate proceda potrivit art. 54 și urm. din codul sus-invocat (regulile de anchetă prevăzute în caz de infracțiune flagrantă). În caz contrar, el poate propune procurorului deschiderea unei instrucții preparatorii (mai ales când este necesar pentru a se proceda la o autopsie sau la o expertiză)^[47];

b) în caz de descoperire a unei persoane grav rănite și dacă cauza rănirii este necunoscută sau suspectă, dispozițiile art. 74 C.pr.pen. francez sunt aplicabile în mod corespunzător;

c) în ipoteza dispariției unui minor sau a unui major protejat, ofițerii de poliție judiciară, asistați de agenți de poliție judiciară, dacă este cazul, sub instrucțiunile procurorului Republicii, procedează la efectuarea actelor prevăzute în art. 56-62 din codul sus-menționat (regulile de anchetă prevăzute în caz de infracțiune flagrantă), pentru a descoperi persoana dispărută. Dacă actele nu au putut fi îndeplinite într-un termen de 8 zile, investigațiile se desfășoară în cadrul unei anchete preliminare.

Procurorul poate să solicite însă și deschiderea unei instrucții preparatorii pentru cercetarea cauzelor dispariției [art. 74-1 alin. (1) și (2) C.pr.pen. francez, introdus prin Legea nr. 2002-1138 din 9 septembrie 2002];

d) la fel se procedează și în ipoteza dispariției unui major, în cazuri suspecte sau alarmante privind circumstanțele, vârsta sau starea sa de sănătate [art. 74-1 alin. (3) din codul sus-invocat, introdus prin Legea nr. 2002-1138 din 9 septembrie 2002];

e) Legea nr. 2016-731 din 3 iunie 2016 a prevăzut, prin art. 74-2 C.pr.pen. francez, că ofițerii de poliție judiciară, asistați de agenți de poliție judiciară, dacă este cazul, sub instrucțiunile procurorului Republicii, procedează la efectuarea actelor prevăzute în art. 56-62 din codul menționat anterior (regulile de anchetă prevăzute în caz de infracțiune flagrantă), în scopul de a căuta și de a descoperi o persoană fugară. Este vorba de persoanele care fac obiectul unui mandat de arestare (mandat d’arrêt) eliberat de către: judecătorul de instrucție, judecătorul libertăților și al detenției, președintele camerei de instrucție, președintele Curții cu juri, o jurisdicție de judecată sau judecătorul aplicării pedepselor. Tot astfel, intră în sfera persoanelor fugare și acelea care au fost condamnate la pedepse privative de libertate (fără suspendare) de un an sau mai mult atunci când aceste condamnări sunt executorii^[48].

Dacă necesitatea anchetei o impune, judecătorul libertăților și al detenției din cadrul tribunalului de mare instanță poate, la solicitarea procurorului Republicii, să autorizeze interceptarea, înregistrarea și transcrierea comunicărilor efectuate prin mijloace de telecomunicații potrivit art. 100, art. 100-1 și art. 100-3 până la art. 100-7 C.pr.pen. francez, pe o durată maximă de două luni, reînnoită în aceleași condiții de formă și durată, dar limitată la șase luni în materia răspunderii corecționale^[49]. Aceste operațiuni sunt făcute sub autoritatea și controlul judecătorului libertăților și al detenției.

Pentru aplicarea dispozițiilor art. 100-3 până la 100-5 din codul sus-menționat, atribuțiile încredințate judecătorului de instrucție sau ofițerului de poliție judiciară care acționează în numele lui sunt exercitate de către procurorul Republicii sau de către ofițerul de poliție judiciară delegat de acest magistrat. În acest caz, judecătorul libertăților și al detenției este informat fără întârziere despre actele îndeplinite.

C. Ancheta preliminară. a) utilitatea anchetei preliminare. Deși instrucția oficială este rezervată în principiu judecătorului de instrucție, ancheta preliminară poate totuși să fie necesară pentru a lămuri anumite aspecte chiar înainte de sesizarea acestuia și chiar mai înainte de declanșarea acțiunii penale.

Anumite clarificări simple pot să evite urmăriri neîntemeiate, relevând imediat falsitatea unei plângerii sau făcând ca unele urmăriri să fie inoportune. Pe de altă parte, stabilirea imediată a elementelor constitutive ale unei infracțiuni sau a identității autorului său scutește de recurgerea la procedura greoaie a instrucției și permite utilizarea unor procedee mai rapide, cum ar fi citarea directă (citation directe) sau aducerea imediată (comparution immédiate);

b) dreptul de a efectua anchete preliminare. Ofițerii de poliție judiciară și, sub controlul acestora, agenții de poliție judiciară prevăzuți în art. 20 C.pr.pen. francez, modificat prin Legea nr. 2016-731 din 3 iunie 2016, efectuează anchete preliminare. Aceștia acționează fie din proprie inițiativă, fie la cererea procurorului Republicii. Activitățile sunt efectuate sub supravegherea procurorului general [art. 75 alin. (1) și (2) din codul menționat anterior, modificat prin Legea nr. 2015-993 din 17 august 2015]^[50].

Atunci când cere poliției judiciare efectuarea unei anchete, procurorul Republicii fixează un termen în interiorul căruia trebuie efectuată. El poate  să-l prelungească la cererea motivată a anchetatorului.

În ipoteza în care ancheta este declanșată din oficiu și ea a depășit șase luni, ofițerii de poliție judiciară trebuie să-i prezinte procurorului Republicii stadiul cercetărilor (art. 75-1 C.pr.pen. francez, modificat prin Legea nr. 2000-516 din 15 iunie 2000).

Ofițerul de poliție judiciară care începe o anchetă privitoare la o crimă sau un delict este obligat să-l informeze pe procurorul Republicii chiar din momentul în care persoana în privința căreia există indicii de a se presupune că a comis infracțiunea sau că a încercat să o comită este identificată (art. 75-2 din codul sus-invocat, modificat prin Legea nr. 2000-516 din 15 iunie 2000);

c) audierea persoanelor. Mijlocul cel mai uzitat în cursul anchetei pentru aflarea adevărului îl constituie audierea tuturor persoanelor care au cunoștință despre vreo împrejurare necesară soluționării cauzei;

d) constatări materiale. Codul de procedură penală a subliniat caracterul consensual al investigațiilor care se fac în cursul anchetei preliminare. Ca atare, investigațiile necesită consimțământul persoanelor vizate, cu mențiunea că, în anumite cazuri, poliția judiciară poate să pătrundă în locuri publice, magazine de băuturi etc.^[51] Pe de altă parte, prezentarea la domiciliul suspectului la orele 22.00, pentru a-l invita la poliție în vederea interogării sau a-l supune la o testare cu aparatul alcooltest, nu constituie o vizită domiciliară de noapte (asimilată cu o percheziție interzisă), din moment ce nu se desfășoară nicio investigație în interior^[52]. Mai mult, nu este o percheziție domiciliară verificarea făcută într-un birou de bagaje la gară^[53].

S-a admis că poliția poate să verifice identitatea persoanelor și chiar poate să procedeze la palparea lor^[54]. Aceasta din urmă nu constituie decât o explorare, asimilată unei percheziții corporale; ea este de natură să releve ,,caracterul aparent al unei infracțiuni”, permițând astfel să fie considerată ca flagrantă și, prin urmare, explorarea subsecventă ca legitimă.

Cu excepția cazurilor de mai sus, art. 76 C.pr.pen. francez, modificat prin Legea nr. 2010-768 din 9 iulie 2010, precizează că ,,perchezițiile, vizitele domiciliare și ridicările de probe (pièces à conviction) sau de bunuri a căror confiscare este prevăzută în art. 131-21 C.pen. nu pot să fie efectuate fără asentimentul expres al persoanei la care activitățile au loc”. Articolul menționat anterior [în alin. (2)] adaugă că ,,acest asentiment trebuie dat printr-o declarație scrisă de mână de către persoana interesată, iar dacă nu știe să scrie, se va face mențiune într-un proces-verbal despre asentimentul său”. În cazul în care ancheta privește o crimă sau un delict sancționat cu pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare, și dacă sunt necesare, judecătorul libertăților și al detenției din cadrul tribunalului de mare instanță poate, la cererea procurorului Republicii, să dispună, printr-o autorizație scrisă și motivată, ca operațiunile menționate anterior să fie efectuate fără asentimentul persoanei la care au loc [alin. (4) al art. 76 C.pr.pen. francez].

Perchezițiile și vizitele domiciliare nu pot să înceapă înainte de ora 6.00 și nici după ora 21.00 (art. 59 din codul sus-invocat). Totuși, în cazul anumitor infracțiuni grave (cum ar fi cele de criminalitate organizată), art. 706-90 din același cod, modificat prin Legea nr. 2016-731 din 3 iunie 2016, permite judecătorului libertăților și al detenției să autorizeze, la cererea procurorului, perchezițiile și vizitele în timpul nopții, atunci când locațiile vizate nu sunt de locuit;

e) alte investigații. O Lege din 30 decembrie 1985, introducând în Codul de procedură penală francez art. 77-1 (între timp a fost modificat prin Legea nr. 99-515 din 23 iunie 1999), a permis procurorului Republicii sau, cu autorizarea acestuia, ofițerului de poliție judiciară să apeleze la orice persoană calificată, dacă este vorba de constatări sau de examinări tehnice sau științifice.

În cursul anchetei preliminare se pot efectua și alte investigații prevăzute de lege (art. 77-1-1 C.pr.pen. francez, modificat prin Legea nr. 2016-731 din 3 iunie 2016 etc.)^[55];

f) reținerea (la garde à vue). Ofițerul de poliție poate, în funcție de necesitățile anchetei, să dispună reținerea (la garde à vue) tuturor persoanelor împotriva cărora există una sau mai multe rațiuni plauzibile de a le bănui că au comis sau că au încercat să comită infracțiuni, în condițiile pe care le-am relevat mai sus (art. 77 C.pr.pen. francez, modificat prin Legea nr. 2014-535 din 27 mai 2014);

g) finalizarea anchetei preliminare. În momentul în care poliția judiciară a terminat ancheta, indiferent că a fost pornită din oficiu sau la cererea procurorului Republicii, ea trebuie să-i transmită acestuia actele efectuate pentru a lua o decizie cu privire la pornirea urmăririi (prin care înțelegem, așa cum am văzut, punerea în mișcare a acțiunii penale). Primind actele, magistratul-procuror poate: fie să utilizeze procedura aducerii imediate (comparution immédiate), fie să procedeze la o citare directă (citation directe), fie să solicite deschiderea unei instrucții preparatorii (l’instruction préparatoire sau l’information).

Dacă magistratul Ministerului Public a cerut deschiderea unei instrucții preparatorii, el nu trebuie să ia de la dosarul comunicat judecătorului de instrucție (și la care apărarea va avea acces) anumite procese-verbale întocmite în cursul anchetei preliminare, sub sancțiunea nulității procedurii^[56].

Responsabilitatea poliției judiciare. În exercițiul funcțiunii, corpul poliției judiciare este supus unui anumit control din partea autorității judiciare, asemănător cu cel exercitat de către șefii administrativi^[57], iar membrii corpului pot fi trași la răspundere disciplinară, civilă sau penală pentru comportamentul lor ilicit. Acestea sunt principalele sancțiuni pe care legea le prevede, independent de sancțiunea nulității care intervine în cazul actelor nelegale.

Astfel, procurorul general poate să aplice o sancțiune, în virtutea puterii sale de supraveghere, unui membru al poliției judiciare care nu a respectat obligațiile legale, constând în retragerea calității de organ al poliției judiciare sau suspendarea acesteia. Funcționarul sancționat are la dispoziție unele căi de atac (art. 16-1 până la art. 16-3 C.pr.pen. francez, precum și art. R 15-6 din același cod). În schimb, procurorul general poate să-l încunoștințeze pe șeful ierarhic al polițistului cu privire la conduita acestuia, în cazul în care apreciază că nu este cazul să aplice sancțiunea menționată anterior, sau să propună aplicarea unei sancțiuni disciplinare (de către superiorul ierarhic). Mai mult, membrii poliției judiciare pot fi supuși și sancțiunilor disciplinare prevăzute în art. 227 din codul menționat anterior, modificat prin Legea nr. 2000-516 din 15 iunie 2000, care sunt aplicate de către Camera de instrucție. Aceasta este sesizată fie de către procurorul general, fie de către președintele camerei; de asemenea, ea se poate sesiza și din oficiu cu ocazia examinării unui act de procedură (art. 225 C.pr.pen. francez, modificat prin Legea nr. 2000-516 din 15 iunie 2000)^[58].

Concluzii. Noua reglementare (art. 299 C.pr.pen. român) a preluat, în parte, dispozițiile celei anterioare [art. 216  C.pr.pen. român din 1969].

În esență, activitatea de urmărire penală, efectuată de către organelor de cercetare penală, este condusă și supravegheată de către procurorul român. La fel se prezintă situația și în dreptul procesual penal francez, bineînțeles, cu unele nuanțe specifice acestuia (pe care le-am prezentat, pe larg, mai sus).

* Doctorand – Facultatea de Drept, Universitatea din București, consilier juridic − Instituția Prefectului, Ministerul Afacerilor Interne, e-mail: mariclaudia_i@yahoo.com.

[1] ,,Art. 299. Obiectul supravegherii

(1) Procurorul supraveghează activitatea organelor de cercetare penală, astfel ca orice infracțiune să fie descoperită și orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie trasă la răspundere penală.

(2) De asemenea, procurorul exercită supravegherea activității organelor de cercetare penală astfel ca niciun suspect sau inculpat să nu fie reținut decât în cazurile și în condițiile prevăzute de lege.”

[2] ,,Art. 216. Obiectul supravegherii

(1) Procurorul, în exercitarea supravegherii respectării legii în activitatea de urmărire penală, veghează ca orice infracțiune să fie descoperită, orice infractor să fie tras la răspundere penală și ca nici o persoană să nu fie urmărită penal fără să existe indicii temeinice că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală.

(2) De asemenea, procurorul veghează ca nici o persoană să nu fie reținută sau arestată, decât în cazurile și în condițiile prevăzute de lege.

(3) În exercitarea activității de supraveghere, procurorul ia măsurile necesare sau dă dispoziții organelor de cercetare penală ca să ia asemenea măsuri.

(4) Procurorul ia măsuri și dă dispoziții în scris și motivat.”

[3] N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, vol. II, Editura Paideia, București, 1994, p. 29.

[4] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare.

[5] A se vedea dispozițiile art. 2 din Legea nr. 364/2004 privind organizarea și funcționarea poliției judiciare, cu modificările ulterioare (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 305 din 24 aprilie 2014).

În acest sens, a se vedea, pe larg, Gh. Ivan, Procesul penal între tradiție și inovație, în ,,Dreptul” nr. 7/2011, p. 198.

[6] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002.

[7] ,,Art. 41. Competența pentru infracțiunile săvârșite pe teritoriul României

(1) Competența după teritoriu este determinată, în ordine, de:

a) locul săvârșirii infracțiunii;

b) locul în care a fost prins suspectul sau inculpatul;

c) locuința suspectului sau inculpatului persoană fizică ori, după caz, sediul inculpatului persoană juridică, la momentul la care a săvârșit fapta;

d) locuința sau, după caz, sediul persoanei vătămate.

(2) Prin locul săvârșirii infracțiunii se înțelege locul unde s-a desfășurat activitatea infracțională, în totul sau în parte, ori locul unde s-a produs urmarea acesteia.

(3) În cazul în care, potrivit alin. (2), o infracțiune a fost săvârșită în circumscripția mai multor instanțe, oricare dintre acestea este competentă să o judece.

(4) Când niciunul dintre locurile prevăzute la alin. (1) nu este cunoscut sau când sunt sesizate succesiv două sau mai multe instanțe dintre cele prevăzute la alin. (1), competența revine instanței mai întâi sesizate.

(5) Ordinea de prioritate prevăzută la alin. (1) se aplică în cazul în care două sau mai multe instanțe sunt sesizate simultan ori urmărirea penală s-a efectuat cu nerespectarea acestei ordini.

(6) Infracțiunea săvârșită pe o navă sub pavilion românesc este de competența instanței în a cărei circumscripție se află primul port român în care ancorează nava, în afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.

(7) Infracțiunea săvârșită pe o aeronavă înmatriculată în România este de competența instanței în a cărei circumscripție se află primul loc de aterizare pe teritoriul român.

(8) Dacă nava nu ancorează într-un port român sau dacă aeronava nu aterizează pe teritoriul român, iar competența nu se poate determina potrivit alin. (1), competența este cea prevăzută la alin. (4).”

[8] ,,Art. 56. Competența procurorului

(1) Procurorul conduce și controlează nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliției judiciare și a organelor de cercetare penală speciale, prevăzute de lege. De asemenea, procurorul supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispozițiilor legale.

(2) Procurorul poate să efectueze orice act de urmărire penală în cauzele pe care le conduce și le supraveghează.

(3) Urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror:

a) în cazul infracțiunilor pentru care competența de judecată în primă instanță aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție sau curții de apel;

b) în cazul infracțiunilor prevăzute la art. 188-191, art. 257, 277, art. 279-283 și art. 289-294 din Codul penal [și anume, omorul, omorul calificat, uciderea la cererea victimei, determinarea sau înlesnirea sinuciderii, ultrajul, compromiterea intereselor justiției, ultrajul judiciar, cercetarea abuzivă, supunerea la rele tratamente, tortura, represiunea nedreaptă, luarea de mită, darea de mită, traficul de influență, cumpărarea de influență, faptele de corupție săvârșite de către membrii instanțelor de arbitraj sau în legătură cu aceștia, faptele de corupție săvârșite de către funcționari străini sau în legătură cu aceștia (adăugirea noastră – M-C. Ivan )];

c) în cazul infracțiunilor săvârșite cu intenție depășită, care au avut ca urmare moartea unei persoane;

d) în cazul infracțiunilor pentru care competența de a efectua urmărirea penală aparține Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sau Direcției Naționale Anticorupție;

e) în alte cazuri prevăzute de lege.

(4) Urmărirea penală în cazul infracțiunilor săvârșite de militari se efectuează, în mod obligatoriu, de procurorul militar.

(5) Procurorii militari din cadrul parchetelor militare sau secțiilor militare ale parchetelor efectuează urmărirea penală potrivit competenței parchetului din care fac parte, față de toți participanții la săvârșirea infracțiunilor comise de militari, urmând a fi sesizată instanța competentă potrivit art. 44.

(6) Este competent să efectueze ori, după caz, să conducă și să supravegheze urmărirea penală procurorul de la parchetul corespunzător instanței care, potrivit legii, judecă în primă instanță cauza cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel.”

[9] Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Editura Hamangiu, București, 2007, p. 550.

[10] În sens contrar, în raport cu reglementarea anterioară [art. 217 alin. (2) C.pr.pen. din 1969], a se vedea Gr. Theodoru, op. cit., p. 550.

[11] În același sens, cu privire la reglementarea anterioară, a se vedea I. Neagu, Tratat de procedură penală. Partea specială, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2010, p. 59. În sens contrar, Gr. Theodoru, op. cit., p. 550.

[12] În același sens, D. Ciuncan, A. Niculiță, Controlul ierarhic al procurorilor, în ,,Revista de drept penal” nr. 1/2005, p. 101.

[13] Gr. Theodoru, op. cit., p. 549.

[14] Disponibil pe site-ul https://www.legifrance.gouv.fr/affichCode.do?cidTexte=LEGITEXT000006071154&dateTexte=29990101 (accesat la 15 noiembrie 2018).

[15] Gh. Ivan, loc. cit., p. 201.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] Potrivit art. 111-1 din Codul penal francez [disponibil pe site-ul https://www.legifrance.gouv.fr/affichCode.do?cidTexte=LEGITEXT000006070719 (accesat la 15 noiembrie 2018)], infracțiunile sunt clasificate, în funcție de gravitatea lor, în: crime (cele mai grave); delicte (de gravitatea medie); contravenții (cu un grad de pericol social mai mic).

[19] Gh. Ivan, loc. cit., p. 201-202.

[20] Ibidem.

[21] Idem, p. 202.

[22] G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, Procédure pénale, 20^e édition, Dalloz, Paris, 2006, p. 35, apud Gh. Ivan, loc. cit., p. 202.

După terminarea instrucției, judecătorul de instrucție comunică dosarul procurorului Republicii pentru a întocmi un rechizitoriu și notifică în același timp părțile și avocații acestora.

La expirarea termenelor prevăzute de lege, judecătorul de instrucție emite o ordonanță de soluționare, chiar dacă nu a primit rechizitoriul procurorului sau observațiile scrise ale părților (art. 175 C.pr.pen. francez, modificat prin Legea nr. 2016-731 din 3 iunie 2016), într-una dintre formele de mai jos:

– decizia (ordonanța) de neurmărire este adoptată de către judecătorul de instrucție, dacă apreciază că fapta nu constituie nici crimă, nici delict, nici contravenție, sau dacă autorul este necunoscut ori dacă nu există suficiente probe contra făptuitorului (art. 177 C.pr.pen. francez, modificat prin Legea nr. 2008-174 din 25 februarie 2008);

– atunci când judecătorul de instrucție estimează că fapta constituie contravenție, el dispune, prin ordonanță, trimiterea cauzei în fața tribunalului de poliție (art. 178 din codul sus-menționat, modificat prin Legea nr. 2011-1862 din 13 decembrie 2011);

– în ipoteza în care judecătorul de instrucție apreciază că fapta constituie delict, el dispune, prin ordonanță, trimiterea cauzei în fața tribunalului corecțional (art. 179 C.pr.pen. francez, modificat prin Legea nr. 2016-731 din 3 iunie 2016);

– dacă judecătorul de instrucție estimează că fapta constituie crimă, el dispune, prin ordonanță, punerea sub acuzare în fața curții cu jurați (art. 181 din codul sus-indicat, modificat prin Legea nr. 2009-1436 din 24 noiembrie 2009).

În toate cazurile de trimitere în judecată, judecătorul de instrucție trimite dosarele împreună cu ordonanțele sale procurorului Republicii, acesta fiind obligat să le transmită fără întârziere instanțelor competente.

Procurorul Republicii poate să atace cu apel la Camera de instrucție orice ordonanță a judecătorului de instrucție (art. 185 C.pr.pen. francez, modificat prin Legea nr. 2011-525 din 17 mai 2011).

Este de menționat că judecătorul de instrucție nu poate să participe la judecarea cauzei pe care a instrumentat-o, această atribuție revenindu-i Ministerului Public, prin procurori (art. 32 din codul menționat mai sus, respectiv art. 49 C.pr.pen. francez, modificat prin Ordonanța nr. 2006-673 din 8 iunie 2006).

[23] Gh. Ivan, loc. cit., p. 202.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] Rechizitoriul procurorului francez nu are accepțiunea celui din dreptul procesual penal român; în timp ce în Franța el are o semnificație mai largă (așa cum vom arăta într-un studiu ce va fi publicat în nr. 1/2019 al revistei ,,Pro Lege”), în România, rechizitoriul, emis tot numai de către procuror, constituie atât actul de trimitere în judecată, cât și cel de sesizare a instanței de judecată (art. 327-329 C.pr.pen. român).

[27] În doctrină (Donnedieu de Vabres, M. Pradel, Mireille Delmas-Marty) s-a propus de nenumărate ori încredințarea instrucției preparatorii procurorului (G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, op. cit., p. 39).

[28] Pe lângă fiecare curte de apel funcționează câte un parchet condus de către un procuror general. Acesta reprezintă personal sau prin substituți Ministerul public în fața curții de apel și a curții cu jurați instituită la nivelul curții de apel; de asemenea, el poate reprezenta Ministerul Public pe lângă celelalte curți cu juri din circumscripția curții de apel (art. 34 C.pr.pen. francez). Procurorul general este în măsură: să vegheze la aplicarea legii penale și buna funcționare a parchetelor din subordinea sa; să conducă și coordoneze acțiunile procurorilor Republicii în ceea ce privește atât prevenția, cât și represiunea infracțiunilor; să lămurească și, dacă este necesar, să adapteze instrucțiunile generale ale ministrului justiției la contextul specific din jurisdicția sa; să evalueze aplicarea legii de către procurorii Republicii; pe lângă rapoartele speciale pe care le întocmește din proprie inițiativă sau la cererea ministrului justiției să trimită acestuia un raport anual de politică penală privind aplicarea legii și a instrucțiunilor generale, precum și un raport anual privind activitatea și gestiunea parchetelor din jurisdicția sa; să informeze, cel puțin o dată pe an, adunarea magistraților de scaun (adică judecătorii) și din parchet cu privire la condițiile de punere în aplicare, în jurisdicție, a politicii penale și a instrucțiunilor generale adresate în acest scop de către ministrul justiției, conform art. 30 din codul menționat anterior; să solicite direct, în exercitarea funcțiilor sale, sprijinul forței publice (art. 35 C.pr.pen. francez, modificat prin Legea nr. 2013-669 din 25 iulie 2013).

Este de menționat că ministrul justiției conduce politica penală stabilită de către Guvern, veghind la aplicarea sa corectă pe teritoriul Republicii Franceze. În acest scop, el emite instrucțiuni generale către magistrații Ministerului Public; însă acestea nu pot să vizeze cazuri individuale [art. 30 alin. (1)-(3) din codul sus-indicat, modificat prin Legea nr. 2013-669 din 25 iulie 2013].

Procurorul general poate să ordone procurorilor Republicii, prin dispoziții (instructions) scrise și atașate la dosarul de procedură, să inițieze urmăririle (poursuites) sau să le exercite, precum și să sesizeze jurisdicția competentă cu rechizitoriile necesare, atunci când consideră oportun (art. 36 C.pr.pen. francez, modificat prin Legea nr. 2004-204 din 9 martie 2004).

Procurorul general are autoritate asupra tuturor funcționarilor Ministerului Public din circumscripția curții de apel (art. 37 din codul sus-indicat, modificat prin Legea nr. 2004-204 din 9 martie 2004).

Trebuie să relevăm că, pe lângă Curtea de Casație a Franței, funcționează Parchetul general care este condus de către un procuror general de pe lângă această curte (a se vedea, pe larg: G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, op. cit., p. 364; I. Leș, Organizarea sistemului judiciar în dreptul comparat, Editura All Beck, București, 2005, p. 61-63).

[29] Pe lângă fiecare tribunal de mare instanță funcționează câte un parchet condus de către un procuror al Republicii; acesta reprezintă personal sau prin substituți Ministerul public în fața tribunalului de mare instanță și a curții cu jurați instituite la nivelul tribunalului; de asemenea, el reprezintă Ministerul Public în fața tribunalului de poliție, în condițiile prevăzute în art. 45 C.pr.pen. francez (art. 39 din acest cod, modificat prin Legea nr. 2014-1170 din 13 octombrie 2014). În cadrul atribuțiilor sale în materie de urmărire, de punere în mișcare și de exercitare a acțiunii publice, de conducere a poliției judiciare, de efectuare a controlului de identitate a persoanelor și de executare a pedepselor, procurorul Republicii veghează la prevenirea infracțiunilor; în acest scop, el conduce și coordonează, în circumscripția tribunalului de mare instanță, politica de prevenire a delincvenței în componenta sa judiciară, conform orientărilor naționale de politică stabilite de către stat, așa cum au fost precizate de către procurorul general potrivit art. 35 C.pr.pen. francez (art. 39-2 din acest cod, introdus prin Legea nr. 2013-669 din 25 iulie 2013).

[30] G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, op. cit., p. 135-136.

[31] Idem, p. 368.

[32] În dreptul procesual penal francez, se face distincție între punerea în mișcare a acțiunii penale, denumită și publică, și exercitarea acesteia. Punerea în mișcare este actul inițial al urmăririi, adică acela prin care acțiunea publică este declanșată și prin care este sesizată jurisdicția de instrucție (rechizitoriul procurorului sau constituirea de parte civilă) sau jurisdicția de judecată (citarea directă). Acțiunea penală se pune în mișcare de către Ministerul Public sau de către partea lezată. Exercitarea acțiunii aparține exclusiv Ministerului Public și funcționarilor anume desemnați prin lege [art. 1 C.pr.pen. francez]. Aceasta presupune un ansamblu de acte prin care acțiunea, odată pusă în mișcare, se desfășoară până la decizia definitivă. Concret, cuprinde următoarele: dirijarea acțiunii și în special rechizitoriile întocmite în scopul declanșării instrucției și a judecății procesului penal; exercitarea căilor de atac împotriva deciziilor intervenite (G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, op. cit., p. 134).

[33] G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, op. cit., p. 379.

[34] Încălcarea acestei obligații nu este sancționată cu pedeapsa nulității (Crim. 18 juill. 1989, Bull. n^o 290; Crim. 26 févr. 1991, Bull. n^o 96; aceste spețe, ca și altele la care ne vom referi în continuare, sunt citate după G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, op. cit.).

[35] G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, op. cit., p. 381, 396.

[36] Idem, p. 382.

[37] Este vorba de căutarea într-un loc împrejmuit, și în special la domiciliul unui particular (Crim. 29 mars 1994, Bull. n^o 118). Nu este domiciliu un atelier (Crim. 17 oct. 1995, Bull. n^o 310).

[38] Crim. 15 déc. 1992, Gaz. Pal. 4 mai 1993, p. 23. Dacă intrând într-un apartament lăsat deschis, poliția descoperă droguri, flagrantul delict este constituit; ofițerul de poliție judiciară poate să sechestreze marfa și să-l aresteze pe proprietarul prezent (Crim. 12 mai 1992, Bull. n^o 187. În același sens, Crim. 18 avr. 2000, Bull. n^o 151). A se vedea, în cazul jandarmeriei, Toulouse 11 juin 1975, JCP 1975. IV. 368. În plus, Crim. 5 oct. 1976, Bull. n^o 278, cu privire la percheziția efectuată într-un timp foarte apropiat comiterii delictului.

[39] G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, op. cit., p. 383.

[40] În același sens, Crim. 27 janv. 1987, D. 1988. 179 note Darolle. Prezența persoanei interesate (sau a reprezentantului ei) este necesară (Crim. 5 mars 1998, Bull. n^o 89; Crim. 15 juin 2000, Bull. n^o 229).

[41] G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, op. cit., p. 383-384.

[42] Idem, p. 387-388.

[43] Idem, p. 388.

Prin Decizia nr. 2010-14/22 QPC din 30 iulie 2010 (NOR CSCX1020678S), Consiliul constituțional a declarat contrar Constituției art. 62 C.pr.pen. francez. Această declarație de neconstituționalitate și-a produs efectele la 1 iulie 2011, în condițiile fixate în art. 30 din decizie. Consiliul constituțional a considerat că abrogarea imediată a textului ar aduce grave prejudicii ordinii publice și, ca atare, a lăsat legiuitorului un timp pentru a remedia neconstituționalitatea; acesta s-a conformat și a adoptat Legea nr. 2014-535 din 27 mai 2014 prin care a modificat articolul menționat anterior.

În prezent, se face distincție între persoanele împotriva cărora nu există niciun motiv plauzibil de a le bănui că au comis sau că au încercat să comită o infracțiune și cele în privința cărora există un asemenea motiv; primele pot fi audiate de către ofițerul de poliție judiciară, putând fi reținute pentru timpul strict necesar pentru audierea lor, fără ca această durată să depășească patru ore; cele din a doua categorie pot fi audiate însă numai în condițiile prevăzute în alin. (1) al art. 61-1 C.pr.pen. francez, modificat prin Legea nr. 2014-535 din 27 mai 2014, adică după ce au fost informate cu privire la: încadrarea juridică a faptei, dreptul de a părăsi sediul în care sunt audiate, dreptul la tăcere etc.

[44] A se vedea și G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, op. cit., p. 390-391.

[45] A se vedea, pe larg, M.-C. Ivan, Gh. Ivan, Mandatul de arestare preventivă, în ,,Pro Lege” nr. 2/2016, p. 21-24 [disponibil și pe site-ul https://revistaprolege.ro/pro-lege-nr-22016/ (accesat la 20 noiembrie 2018)].

[46] G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, op. cit., p. 395-396.

[47] Idem, p. 401.

[48] Articolul 74-2 C.pr.pen. francez mai prevede și alte categorii de persoane considerate fugare (cum ar fi cele înscrise în registrul autorilor de terorism și care și-au încălcat anumite obligații).

[49] Pornind de la împărțirea infracțiunilor în crime, delicte și contravenții, răspunderea poate fi criminală, corecțională și contravențională.

[50] G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, op. cit., p. 403-404.

[51] Există legi speciale care permit poliției judiciare să efectueze anumite vizite, care nu sunt asimilate perchezițiilor. A se vedea: Crim. 13 oct. 1998, Bull. n^o 254 (locuri de comerț); H. Matsopoulou, Les investigations de fonctionnaires dans les locaux des entreprises, Petites affiches 19 juill. 2001, apud G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, op. cit. Pătrunderea în locuri pentru a descoperi infracțiuni, potrivit art. L. 324-9 și L. 341-6 din Codul muncii, nu exclude aplicarea art. 76 și 77-1 C.pr.pen. francez (Crim. 21 nov. 2000, Bull. n^o 346).

[52] Crim. 15 mars 1990, Gaz. Pal. 4 sept. 1990 p. 14 obs. Doucet, Bull. n^o 117. În același sens, Crim. 26 sept. 1990, Bull. n^o 321, D. 1990. IR 256. Dimpotrivă, ridicarea corespondenței de la poștă, în scopul de a o controla, este asimilată cu o percheziție sau o vizită domiciliară și nu poate fi efectuată decât în condițiile prevăzute în art. 66 din Codul vamal (Crim. 4 mars 1991, Bull. n^o 105).

[53] Crim. 12 oct. 1993, Bull. n^o 287.

[54] Crim. 28 juin 1978, Gaz. Pal. 1979. I. 79; Crim. 27 sept. 1988, Gaz. Pal. 14 avr. 1989.

[55] A se vedea, pe larg, G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, op. cit., p. 407-408.

[56] Crim. 13 mars 1969, Gaz. Pal. 1969. I. 269; Comp. Crim. 30 juin 1987, Bull. n^o 276.

[57] Le Borgne (G.), Le contrôle des actes des agents de police judiciare, Rev. sc. crim. 1987, p. 407, apud G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, op. cit.

[58] G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, op. cit., p. 412-417.