Procuror șef serviciu Constantin Sima

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Summary: The author analyses the complex issues of plurality of crimes considering the new criminal legislation coming into force

Tags: Multiple offenses, relapse into crime and intermediary plurality.

Subsecțiunea I

Generalități privind pluralitatea de infracțiuni

1. Conceptul și caracterizarea pluralității de infracțiuni

242. Conceptul de pluralitate de infracțiuni. În sens larg, prin pluralitate de infracțiuni se înțelege un grup de două sau mai multe infracțiuni.

Pluralitatea de infracțiuni este relevantă dacă între cele două sau mai multe infracțiuni care o compun există o legătură din care decurg consecințe juridice. Legătura dintre cele două sau mai multe infracțiuni care formează o pluralitate poate fi personală (in personam), când infracțiunile au fost săvârșite de aceeași persoană, sau reală (in rem), când între infracțiuni există o legătură obiectivă de loc, de timp, de cauzalitate etc.

Legătura obiectivă dintre infracțiunile ce formează o pluralitate este denumită conexitate.

În funcțiile de condițiile în care se desfășoară pluralitatea de infracțiuni, distingem între conexitate cronologică, atunci când infracțiunile au fost săvârșite în același timp sau succesiv, topografică, atunci când au fost săvârșite în același loc, etiologică, atunci când una dintre infracțiuni servește drept cauză celeilalte, consecvențială, când una dintre infracțiuni a fost săvârșită pentru a ascunde pe cealaltă etc.[1]

Instituția juridică a conexității prezintă interes sub aspect procesual penal, făcând posibilă reunirea cauzelor în fața unei singure instanțe competente.

În sens restrâns, în dreptul penal pluralitatea de infracțiuni înseamnă săvârșirea a două sau mai multe infracțiuni de către aceeași persoană, adică o pluralitate de infracțiuni caracterizată prin legătura personală (in personam) dintre infracțiunile care o alcătuiesc.[2]

2. Formele pluralității de infracțiuni

243. Noțiunea și criteriile de distincție între diferitele forme ale pluralității de infracțiuni

În dreptul penal sunt consacrate drept forme ale pluralității de infracțiuni concursul de infracțiuni, recidiva și pluralitatea intermediară.

Criteriul pe baza căruia se face distincție între concurs și recidivă este intervenția sau nu a unei condamnări definitive care să separe infracțiunile săvârșite unele de altele.

Există concurs dacă infracțiunile săvârșite nu sunt separate unele de altele printr-o condamnare definitivă și există recidivă când între două infracțiuni succesive a intervenit o condamnare definitivă care o sancționează pe cea mai veche.[3]

În ceea ce privește pluralitatea intermediară, aceasta se realizează atunci când o persoană, după ce a fost condamnată definitiv pentru una sau mai multe infracțiuni, săvârșește din nou o infracțiune înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării pedepsei ori în stare de evadare și nu sunt întrunite condițiile cerute de lege pentru existența stării de recidivă.

Deși nu mai are un text similar art. 32 alin. (1) din Codul penal anterior care prevedea că pluralitatea de infracțiuni constituie, după caz, concurs de infracțiuni sau recidivă, Codul penal în vigoare reglementează în cuprinsul capitolului dedicat unității și pluralității de infracțiuni toate cele trei forme ale pluralității de infracțiuni, concursul de infracțiuni, recidiva și pluralitatea intermediară, cu unele deosebiri față de legea penală anterioară.

Subsecțiunea a II-a

Concursul de infracțiuni

1. Noțiunea și caracterizarea concursului de infracțiuni

244. Noțiunea de concurs de infracțiuni. În teoria dreptului penal concursul de infracțiuni este definit ca formă a pluralității de infracțiuni constând în două sau mai multe infracțiuni săvârșite de aceeași persoană înainte de a fi definitiv condamnată pentru vreuna din ele.[4]

Elementele definitorii ale concursului de infracțiuni sunt așadar pluralitatea de infracțiuni caracterizată prin conexitate in personam și inexistența unei condamnări definitive pentru vreuna din infracțiunile care compun această pluralitate.

245. Condițiile de existență ale concursului de infracțiuni. Existența concursului de infracțiuni. Existența concursului de infracțiuni necesită îndeplinirea următoarelor condiții:

a) săvârșirea a două sau mai multe infracțiuni. Infracțiunile pot fi săvârșite în calitate de autor, instigator sau complice, pot avea forma faptului consumat sau a unei tentative pedepsibile, pot fi săvârșite cu orice formă de vinovăție, pot fi de aceeași natură, situație în care avem concurs omogen, sau de natură diferită, situație în care avem concurs [5]

b) infracțiunile să fie săvârșite de aceeași persoană.

Conexitatea in personam a celor două sau mai multe infracțiuni este esențială pentru existența concursului de infracțiuni. Nu este necesar ca cel care a săvârșit infracțiunile să aibă aceeași calitate în toate cazurile, putând fi autor la una din infracțiuni și complice sau instigator la celelalte. Poate săvârși unele infracțiuni singur iar altele în participație.

c) infracțiunile să fie săvârșite înainte ca persoana care le-a comis să fi fost definitiv condamnată pentru vreuna din ele.

Intervenția unei hotărâri judecătorești definitive de condamnare între momentele săvârșirii celor două sau mai multe infracțiuni de către aceeași persoană diferențiază concursul de celelalte forme de pluralitate de infracțiuni: recidiva și pluralitatea intermediară.

d) infracțiunile săvârșite, sau cel puțin două dintre ele, să poată fi supuse judecății. Aceasta înseamnă ca cel puțin două infracțiuni să poată atrage răspunderea penală a celui care le-a săvârșit.

Nu trebuie să existe o cauză justificativă, o cauză de neimputabilitate, o cauză care înlătură răspunderea penală (amnistia, prescripția, lipsa plângerii prealabile etc.) sau să nu fi intervenit o cauză de nepedepsire generală (desistarea sau împiedicarea procedurii rezultatului) sau speciale (denunțarea de către mituitor a dării de mită, retragerea mărturiei mincinoase etc.).

2. Formele concursului de infracțiuni

246. Noțiunea de forme ale concursului de infracțiuni

Formele concursului de infracțiuni pot fi definite ca modalități de săvârșire a două sau mai multe infracțiuni de către aceeași persoană. Astfel, dacă cele două sau mai multe infracțiuni au fost săvârșite de aceeași persoană prin acțiuni sau inacțiuni distincte, înainte de a fi definitiv condamnată pentru vreuna din ele, conform art. 38 alin. (1) teza I din Codul penal, există concurs real de infracțiuni.

Dacă persoana în cauză a săvârșit o singură acțiune sau inacțiune care, din cauza împrejurărilor în care a avut loc și urmărilor pe care le-a produs, realizează conținutul mai multor infracțiuni, conform art. 38 alin. (2) din Codul penal constituie concurs formal sau ideal de infracțiuni.

247. Concursul real sau material de infracțiuni

Această formă a concursului de infracțiuni se caracterizează prin împrejurarea că cele două sau mai multe infracțiuni care îl alcătuiesc sunt comise prin două sau mai multe acțiuni sau inacțiuni distincte, adică prin tot atâtea acțiuni sau inacțiuni care prezintă fiecare în parte conținutul unei infracțiuni de sine stătătoare.[6]

Concursul real de infracțiuni prezintă două modalități: concursul simplu, la care între infracțiunile care îl compun nu există legătură obiectivă (in rem), și concursul cu conexitate sau caracterizat, format din infracțiuni între care există o legătură obiectivă.

În cazul concursului simplu întâlnim concursul omogen, când infracțiunile care îl compun sunt săvârșite în baza unor rezoluții distincte sau forme de vinovăție distincte.

Spre exemplu, sustragerea unor bunuri din care unele aparțineau patrimoniului public, iar altele patrimoniului privat,[7] lovirea cu aceeași ocazie a două persoane[8], furtul unui autoturism în scop de folosință urmat de sustragerea radiocasetofonului instalat pe acest autoturism.[9] Există concurs real omogen și nu o singură infracțiune de tâlhărie în cazul în care un grup de inculpați a atacat un alt grup de persoane pe care le-au deposedat cu violență de bunurile aflate asupra lor,[10] sau dacă inculpatul a comis o tâlhărie împotriva a două persoane și, peste câteva zile, a comis altă tâlhărie împotriva a trei persoane.[11]

Dacă infracțiunile sunt diferite există concurs real eterogen. Există un astfel de concurs în cazul părăsirii postului de către un revizor de ace într-o stație SNCFR, fără acordul șefului stației [art. 275 alin. (1) C.p. anterior], care a mers să consume băuturi alcoolice, după care a fost găsit la locul de muncă în stare de ebrietate [art. 275 alin. (2) C.p. anterior].[12]

De asemenea, s-a considerat că persoana care pune în circulație monede sau alte valori străine cunoscând că sunt false răspunde nu numai pentru comiterea acestei infracțiuni, ci și pentru înșelăciune,[13] care nu este absorbită natural de prima infracțiune.[14]

Concursul cu conexitate sau caracterizat este format din infracțiuni între care există un raport de la infracțiune – mijloc la infracțiune – scop, de la cauză la efect. Această modalitate a concursului se poate prezenta sub două variante. Prima variantă constă în comiterea unei infracțiuni pentru a putea săvârși alta (infracțiune – mijloc și infracțiune – scop). De exemplu, înșelăciunea săvârșită prin folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând că înscrisul este fals;[15] furtul din vagoanele de cale ferată după înlăturarea plombelor de siguranță;[16] lipsirea de libertate în mod ilegal, prin constrângerea unei femei de a nu părăsi locuința unde a fost condusă în mod forțat, după care a fost violată;[17] violarea de domiciliu și apoi comiterea unui furt calificat, prin efracție;[18] comiterea omorului în scopul de a comite tâlhăria care s-a și realizat;[19]  falsificarea și punerea în circulație a monedelor sau valorilor falsificate.[20]

A doua variantă constă în săvârșirea unei infracțiuni pentru ascunderea alteia. În acest caz, hotărârea infracțională pentru comiterea ultimei infracțiuni s-a luat după ce prima a fost săvârșită, deci este comisă cu intenție[21], pe când prima infracțiune s-a putut comite fie cu intenție, fie din culpă.[22] Spre exemplu, se comite o ucidere din culpă de către un conducător auto, după care acesta părăsește locul accidentului pentru a nu fi descoperit[23] sau se comite o tentativă de viol și pentru că victima l-a amenințat că-l va denunța, infractorul o ucide.[24]

248. Concursul formal sau ideal de infracțiuni. Art. 38 alin. (2) C.p. reglementează cea de-a doua formă a concursului de infracțiuni, concursul formal de infracțiuni: există concurs formal de infracțiuni atunci când o singură acțiune sau inacțiune, săvârșită de o persoană din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs, realizează conținutul mai multor infracțiuni.

Așadar, ceea ce diferențiază concursul formal sau ideal de infracțiuni de concursul real sau material de infracțiuni este împrejurarea că cele două sau mai multe infracțiuni care îl compun nu sunt săvârșite prin tot atâtea acțiuni sau inacțiuni ca în cazul concursului real, ci printr-o singură acțiune sau inacțiune în care sunt comprimate elementele caracteristice obiective și subiective ale acestor infracțiuni.[25]

Astfel, jurisprudența a statuat că raportul sexual cu o persoană de sex diferit, care este rudă în linie directă sau frate ori soră, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea de a se apăra și de a-și exprima voința, constituie atât infracțiunea de viol cât și infracțiunea de incest în concurs formal.[26]

Fapta inculpatului de a fi constrâns concomitent patru persoane, printr-o acțiune unică de amenințare cu bătaia, să-i dea banii pe care îi aveau asupra lor constituie – datorită pluralității subiecților pasivi și a rezultatelor produse – patru infracțiuni de tâlhărie în concurs formal, și nu una singură, chiar dacă victimele au remis sumele în același timp.[27]

Infracțiunile pot fi comise toate cu intenție directă, spre exemplu în cazul conducerii pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat și cu număr fals de înmatriculare.[28] Unele pot fi comise cu intenție directă, altele cu intenție indirectă. Spre exemplu, inculpații au pătruns în camera victimei, i-au pus căluș și au legat-o la gură foarte strâns. În timp ce inculpații căutau banii în cameră, victima s-a zbătut în așa fel încât aceștia și-au dat seama, potrivit declarațiilor lor, că nu poate respira bine. Ei au discutat dacă nu ar fi cazul să o dezlege, fiindcă altfel ar putea muri, dar nu au făcut-o, grăbindu-se să plece. Deci, infractorii au prevăzut că victima ar putea muri și au acceptat acest rezultat, săvârșind astfel o tâlhărie cu intenție directă și un omor simplu cu intenție eventuală.[29]

Unele infracțiuni pot fi comise cu intenție, altele din culpă. Spre exemplu, s-a tras cu arma în direcția unei persoane care a fost ucisă, însă a fost rănită și o altă persoană, din culpă, cu privire la care autorul faptei nu știa că se află pe direcția de tragere, deși trebuia și putea să prevadă o astfel de eventualitate.[30]

În sfârșit, toate infracțiunile pot fi comise din culpă. Astfel, uciderea unei persoane, din culpă, ca urmare a nerespectării tot din culpă a normelor de protecția muncii referitoare la lucrările agricole.[31]

Există concurs ideal de infracțiuni, și nu infracțiune unică, dacă s-a vătămat integritatea corporală din culpă a două persoane ca urmare a conducerii autovehiculului fără respectarea regulilor de circulație.[32]

Conținutul formal de infracțiuni nu trebuie confundat cu concursul de texte legale sau de calificări. În acest caz fiind vorba de o pluralitate de norme, ne aflăm în fața unei pluralități aparente de infracțiuni, fiind aplicabilă doar una din norme.[33]

3. Pedeapsa în cazul concursului de infracțiuni

A. Generalități privind stabilirea și aplicarea pedepsei în cazul concursului de infracțiuni.

249. Sisteme de stabilire și aplicare a pedepsei pentru concursul de infracțiuni. În teoria dreptului penal s-au conturat, de-a lungul timpului, trei principale sisteme de sancționare a concursului de infracțiuni: sistemul cumulului aritmetic, sistemul absorbției și sistemul cumulului juridic, fiecare cunoscând mai multe variante. Pe lângă acestea, în doctrină au fost elaborate unele sisteme derivate.

Sistemul cumulului aritmetic stabilește o pedeapsă pentru fiecare infracțiune în parte, urmând ca pedepsele astfel stabilite să fie totalizate iar condamnatul să fie obligat la executarea pedepselor cumulate.[34] Acest sistem exclude contopirea pedepselor, condamnatul urmând a executa atâtea pedepse câte infracțiuni a săvârșit (quot delicta tot poene).

S-a considerat că acest sistem corespunde cerințelor logicii, moralei și represiunii.[35] Cel care a comis mai multe infracțiuni trebuie să suporte pedeapsa pentru fiecare dintre ele, căci săvârșirea unei fapte nu poate să înlăture sau să atenueze răspunderea penală pentru o altă infracțiune.[36]

Contrar acestor argumente, aplicarea în practică a sistemului cumulului aritmetic ridică numeroase probleme. În multe situații pedepsele cumulate depășesc durata medie de viață, ceea ce face pedeapsa neexecutabilă. În același timp, s-a susținut că o pedeapsă care depășește durata normală a vieții este descurajantă pentru condamnat, care nu întrevede perspectiva unei liberări sigure, chiar dacă ar da dovezi temeinice de îndreptare.[37]

Sistemul cumulului aritmetic cunoaște două variante: adiționarea absolută, care este forma originară și constă în adunarea pedepselor stabilite pentru infracțiunile cumulate, oricare ar fi durata și cuantumul lor, și adiționarea relativă, când pedeapsa rezultantă nu poate depăși o anumită durată sau un anumit cuantum.[38] Această ultimă variantă a apărut mai recent în practica legislativă și tinde să înlăture neajunsurile modalității tradiționale a acestui sistem.[39]

Sistemul absorbției constă în obligarea condamnatului la executarea celei mai grele dintre pedepsele stabilite pentru infracțiunile concurente, pedeapsa cea mai grea absorbind pe cele mai ușoare (major poena absorbet minorem). Această variantă prin care se stabilește pedeapsa pentru fiecare infracțiune, dar se execută numai cea mai grea dintre ele, prezintă avantajul că în caz de amnistie sau grațiere sunt determinate toate pedepsele și sunt înscrise în cazierul judiciar toate pedepsele.

O altă variantă a acestui sistem este cea conform căreia instanța selectează  fapta pentru care legea prevede sancțiunea cea mai severă și o judecă numai pe aceasta, ca și cum celelalte nu ar exista. Acest sistem a fost consacrat de Codul penal de la 1937 în materia concursului ideal.[40]

A treia variantă restrânge aplicarea principiului cumulului la pedepsele de aceeași natură prevăzute pentru faptele concurente. Această variantă este consacrată de Codul penal francez în art. 132-3.[41]

Acest sistem, potrivit căruia infractorul nu răspunde decât pentru una dintre infracțiunile săvârșite, a fost criticat tocmai pentru această impunitate pe care o creează pentru infractorul care, după ce a săvârșit o infracțiune gravă, poate săvârși orice altă infracțiune mai puțin gravă, cu convingerea că nu va fi pedepsit decât pentru cea dintâi.[42]

Sistemul cumulului juridic a apărut din necesitatea de a compensa inconvenientele celor două sisteme anterioare. Potrivit acestui sistem, instanța stabilește câte o pedeapsă pentru fiecare infracțiune concurentă, iar apoi aplică pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporită în cadrul unor limite prevăzute de lege. În esență, cumulul juridic constă în aplicarea pedepsei celei mai grele și agravarea acesteia (major poena cum asperatione).

Alături de cele trei sisteme, în doctrină au fost concepute și alte mecanisme derivate de sancționare a concursului de infracțiuni.

Sistemul cumulului progresiv pornește de la pedeapsa cea mai grea care poate fi sporită de atâtea ori câte infracțiuni au fost comise, stabilindu-se un cuantum al sporului pentru fiecare infracțiune nou comisă.

Sistemul eliminării nedeterminate, propus de școala pozitivistă, supunea persoana care comisese mai multe infracțiuni unei reacții represive pe termen nedeterminat, urmând să fie liberată atunci când vor fi suficiente dovezi că s-a îndreptat.

Sistemul cumulului prin conversie propunea stabilirea unei pedepse pentru fiecare din infracțiunile concurente, urmată de conversia pedepselor mai ușoare în fracțiuni din pedeapsa mai grea, după care se făcea totalizarea acestor fracțiuni. Dacă pedepsele erau din aceeași categorie, sistemul se transforma în cumul aritmetic și devenea inoperant dacă una din pedepse avea caracter perpetuu.[43]

B. Sistemul sancționator în vigoare pentru persoana fizică

250. Sancționarea concursului de infracțiuni potrivit Codului penal în vigoare. Spre deosebire de Codul penal anterior care, în materia sancționării concursului de infractori, adoptase sistemul cumulului juridic cu spor facultativ variabil, Codul penal în vigoare, din rațiuni de combatere mai eficientă a criminalității, referitor la pedepsele principale, a adoptat sistemul cumulului juridic cu spor obligatoriu fix.

În conformitate cu art. 39 alin. (1) C.p., sancționarea concursului de infracțiuni se face în două etape: într-o primă etapă se stabilește categoria pedepsei și cuantumul acesteia pentru fiecare infracțiune comisă. În a doua etapă se face aplicarea pedepsei ținând seama de principiile cumulului juridic prevăzute de art. 39 alin. (1) lit. a) – e) C.p.: se execută pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, cu excepția situației în care s-a stabilit pedeapsa detențiunii pe viață, la care nu se poate adăuga spor.[44]

Astfel, detențiunea pe viață absoarbe pedeapsa închisorii, pedeapsa închisorii în cuantum mai ridicat absoarbe pedeapsa închisorii în cuantum mai scăzut, pedeapsa amenzii în cuantum mai ridicat absoarbe pedeapsa amenzii în cuantum mai scăzut.

Când s-a stabilit o pedeapsă cu închisoarea și o pedeapsă cu amenda, se aplică pedeapsa cu închisoarea la care se adaugă pedeapsa amenzii.

În cazul în care s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea și mai multe pedepse cu amenda, se aplică pedeapsa cea mai grea a închisorii, la care se adaugă pedeapsa cea mai grea a amenzii, ambele sporite potrivit art. 39 alin. (1) lit. b) și c) din C.p.

Concepția Codului penal în vigoare cu privire la sancționarea concursului de infracțiuni prin aplicarea pedepsei celei mai grele, sporită cu o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, permite, în anumite situații, depășirea maximului general al pedepsei.

Din acest motiv, legiuitorul a renunțat la dispoziția prevăzută în art. 34 alin. final din Codul penal anterior, potrivit căreia prin aplicarea dispozițiilor concursului de infracțiuni nu se poate depăși totalul pedepselor stabilite de instanță pentru infracțiunile concurente și, de asemenea, denumind Capitolul I din Titlul al III-lea destinat pedepselor, nu s-a mai referit la „Categoriile și limitele generale ale pedepselor”, ci doar la „Categoriile pedepselor”.

Așadar, legiuitorul a acceptat posibilitatea depășirii limitelor generale ale pedepselor pentru a descuraja pluriinfracționalismul.

Acest caz rezultă din dispozițiile art. 39 alin. (2), potrivit cărora atunci când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea, dacă prin adăugarea la pedeapsa cea mai mare a sporului de o treime din totalul celorlalte pedepse cu închisoarea stabilite s-ar depăși cu 10 ani sau mai mult maximul general a pedepsei închisorii, iar pentru cel puțin una dintre infracțiunile concurente pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 ani sau mai mare, se poate aplica pedeapsa detențiunii pe viață.

Textul stabilește astfel o cauză de agravare facultativă a pedepsei în cazul cumulului de infracțiuni, determinată de două condiții cumulative: depășirea cu 10 ani sau mai mult a maximului general prevăzut de lege pentru pedeapsa închisorii și existența în cadrul concursului a unei infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 20 de ani sau mai mare.

În condițiile în care agravarea pedepsei este facultativă, ce se întâmplă dacă instanța nu este de acord cu aplicarea pedepsei detențiunii pe viață ?

Majoritatea autorilor de drept penal apreciază că în acest caz pedeapsa aplicată se reduce la maximul general, motivat de existența principiului legalității pedepselor, care nu permite depășirea maximului general și că, în cazul în care nu aplică pedeapsa detențiunii pe viață, instanța este obligată să aplice maximul general al pedepsei închisorii.[45]

Avem îndoieli cu privire la corectitudinea acestei opinii întrucât legiuitorul, dacă ar fi avut în vedere o astfel de soluție, nimic nu îl împiedica să o prevadă expressis verbis.

251. Contopirea pedepselor pentru infracțiuni concurente.

Contopirea pedepselor este o instituție juridică penală ce permite aplicarea regulilor concursului de infracțiuni în cazul în care cele două sau mai multe infracțiuni concurente nu au fost judecate în același timp și de aceeași instanță. Pentru a evita ca infractorul să rămână condamnat definitiv, prin hotărâri diferite, la mai multe pedepse aplicate pentru infracțiuni concurente și să execute separat toate aceste pedepse, legiuitorul a creat instituția contopirii pedepselor, reglementată de art. 40 C.p.

Art. 40 C.p. reglementează următoarele cazuri de contopire:

a) după condamnarea definitivă pentru o infracțiune, infractorul este judecat pentru o altă infracțiune concurentă [art. 4 alin. (1)]. În acest caz, instanța va proceda la stabilirea pedepsei pentru cea de a doua infracțiune după care o va contopi, potrivit art. 39, cu pedeapsa stabilită pentru prima faptă. Pedeapsa aplicată prin hotărârea de condamnare inițială are autoritate de lucru judecat, astfel că instanța nu o poate modifica.

b) Ambele infracțiuni concurente au fost definitiv judecate, prin hotărâri distincte [art. 40 alin. (2)].

Într-o asemenea situație instanța va proceda la contopirea pedepselor aplicate prin cele două hotărâri judecătorești definitive, fără a putea modifica cuantumul acestora. În mod similar se procedează în cazul în care există mai multe hotărâri definitive iar cu privire la infracțiunile săvârșite se pot aplica regulile concursului de infracțiuni. Dacă prin hotărâri distincte au fost judecate două sau mai multe infracțiuni aplicându-se în fiecare caz o pedeapsă rezultantă de executat, în caz de contopire nu vor fi avute în vedere doar pedepsele rezultante, ci contopirea va viza toate pedepsele stabilite distinct pentru fiecare din infracțiunile concurente. În acest scop se procedează la descontopirea pedepselor rezultante în pedepsele componente, se va examina incidența dispozițiilor privitoare la concursul de infracțiuni, după care se va proceda la contopirea lor într-o singură pedeapsă rezultantă.[46]

c) Contopirea pedepselor în cazul în care infractorul a executat integral sau parțial pedeapsa aplicată prin hotărârea anterioară [art. 40 alin. (3)].

Aplicarea dispozițiilor referitoare la contopirea pedepselor pentru infracțiuni concurente este obligatorie, chiar dacă infractorul a executat  total sau în parte pedeapsa aplicată prin hotărârea anterioară. În acest caz, ce s-a executat se scade din durata pedepsei aplicate pentru infracțiunile concurente în ansamblul lor.[47]

Contopirea nu se poate face decât între pedepse executabile; dacă una din pedepsele pentru care se solicită contopirea este grațiată condiționat, cererea de contopire nu poate fi admisă.[48]

De asemenea, dacă pentru una din pedepsele stabilite prin hotărâri separate, pentru infracțiuni concurente, s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei, acea pedeapsă nefiind executabilă, nu poate fi contopită cu celelalte.[49]

d) Contopirea pedepselor în cazul în care condamnarea la pedeapsa detențiunii pe viață a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii [art. 40 alin. (4)].

Potrivit art. 58 C.p., în cazul în care un condamnat la pedeapsa detențiunii pe viață a împlinit vârsta de 65 ani în timpul executării pedepsei detențiunii, pedeapsa detențiunii pe viață poate fi înlocuită cu pedeapsa închisorii pe timp de 30 ani. În acest caz pedeapsa detențiunii executată se consideră ca parte executată din pedeapsa închisorii. În doctrină s-a precizat că dacă restul rămas neexecutat din pedeapsa detențiunii pe viață se contopește cu pedeapsa aplicată pentru o infracțiune concurentă, la restul rămas neexecutat trebuie aplicat un spor de o treime din restul pedepselor neexecutate.[50]

Într-o altă opinie, la care subscriem, se arată că în ipoteza dată, dacă a fost aplicată pentru o singură infracțiune, pedeapsa detențiunii va absorbi sporul de o treime din pedepsele aplicate pentru infracțiunile concurente și instanța va constata înlocuirea sau comutarea detențiunii pe viață în pedeapsa de 30 de ani, din care va deduce perioada executată până în acel moment.[51]

e) Contopirea pedepselor în cazul în care una din hotărâri este pronunțată în străinătate [art. 40 alin. (5)].

Legea penală a prevăzut posibilitatea contopirii pedepselor, în mod justificat, și pentru situația în care una din pedepse a fost aplicată printr-o hotărâre de condamnare pronunțată în străinătate pentru o infracțiune concurentă, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit dispozițiilor legale.

[1] V. Dongoroz – Drept penal, București, 1939, p. 335.

[2] C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 519.

[3] J. Pradel, op. cit., p. 607.

[4] C. Bulai, D.N. Bulai, op. cit., p. 521.

[5] G. Bodoroncea – Codul penal, comentariu pe articole, op. cit., p. 122.

[6] C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 523.

[7] T.S., s.p., d. 3006/1986, R.R.D. nr. 7/1987, p. 75.

[8] C.S.J., s.p., d. 1292/1995, Dreptul nr. 5/1996, p. 128

[9] C.A. București, s.p., d. 118/1996, R.D.P. nr. 4/1996, p. 145.

[10] T.J. Bihor, d.p. 92/1991, Dreptul nr. 1/1992, p. 118.

[11] C.S.J., s.p., d. 784/1993, Dreptul nr. 7/1994.

[12] C.A. București, s.I.p, d. 380/1996, R.D.P. nr. 1/1997, p. 122.

[13] C.S.J., s.p., d. 1265/1991, Pro Lege nr. 1/1992, p. 128.

[14] M. Basarab, op. cit., vol. II, p. 9

[15] I. Fodor – Concursul cu conexitate (concursul caracterizat) în noul Cod penal, Explicarea și interpretarea unor noi reglementări, revista Studii și Cercetări juridice nr. 2/1969, p. 243

[16] T.S. d.î. nr. 9/1971, R.D.P. nr. 2/1973, p. 136.

[17] T.S. s.p., d. 447/1981, R.R.D. nr. 3/1982, p. 64.

[18] T.S. s.p., d. 1935/1981, R.R.D. nr. 7/1982, p. 91.

[19] T.j. Sibiu, d. 179/1991, Dreptul nr. 11/1990, p. 106.

[20] C.A. Timișoara, d.p. 42/1994, Dreptul nr. 1/1996, p. 146.

[21] C.A. Pitești, d.p. 12/1996, R.D.P. nr. 4/1996, p. 44.

[22] M. Basarab, op. cit., vol. II, p. 14.

[23] T.S. C.7, d. 14/1976, R.R.D. nr. 3/1977, p. 50.

[24] C.S.J., s.p., d. 383/1995, Dreptul nr. 2/1996, p. 122.

[25] C. Bulai, B.N. Bulai, op.cit., p. 524.

[26] ÎCCJ, Secțiile Unite, d. 11/2005, M. Of. nr. 867 din 27.09.2005.

[27] T.S., s.p., d. 1641/1982 în C. Sima – Codul penal adnotat cu practică judiciară 1969-2000, Ed. Lumina Lex, București 2000, p. 91.

[28] G. Marcov – Infracțiuni săvârșite în cadrul circulației rutiere, R.R.D. nr. 2/1918, p. 38.

[29] T.S., c.7, d. 62/1979, R.R.D. nr. 3/1980, p. 72. A se vedea și M. Basarab, op. cit., vol. II, p. 16.

[30] M. Basarab, op cit., vol. II, p. 16

[31] T.S, s.p.d. 1475/1979, R.R.D. nr. 3/1980, p. 74.

[32] C.S.J., s.p. d. 517/1994, Dreptul nr. 1/1995, p. 101.

[33] C. Duvac – Pluralitatea aparentă de infracțiuni, op. cit., p. 36. A se vedea și R. Merle, A. Vitu, op. cit., p. 514

[34] F. Streteanu – Concursul de infracțiuni, Lumina Lex, București, 1999, p. 259.

[35] N.T. Buzea, op. cit., p. 653.

[36] R. Garraud, op. cit., vol. III, p. 182.

[37] C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 526.

[38] N.T. Buzea, op. cit., p. 683.

[39] F. Streteanu, op. cit., p. 262.

[40] Tr. Pop în C. Rătescu și colab. – Codul penal „Regele Carol al II-lea” adnotat, Ed. Librăriei SOCEC & Co. S.A. București, 1937, vol. I, p. 255.

[41] Art. 132-3 C.p.: „Chaque peine prononcée est réputée commune aux infractions en concours dans la limite du maximum légal applicable à chacune d’entre elles.” A se vedea J. Pradel, op. cit., p. 613.

[42] C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 527.

[43] F. Streteanu, op. cit., p. 272.

[44] Art. 39 – Pedeapsa principală în caz de concurs de infracțiuni

(1) În caz de concurs de infracțiuni, se stabilește pedeapsa pentru fiecare infracțiune în parte și se aplică pedeapsa, după cum urmează:

a) când s-au stabilit o pedeapsă cu detențiune pe viață și una sau mai multe pedepse cu închisoare ori cu amendă, se aplică pedeapsa detențiunii pe viață;

b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;

c) când s-au stabilit numai pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;

d) când s-au stabilit o pedeapsă cu închisoare și o pedeapsă cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii;

e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare și mai multe pedepse cu amendă se aplică pedeapsa închisorii conform lit. b), la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii conform lit. c).

[45] C. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român, Universul juridic, București, 2014, p. 377; A. Boroi, op. cit., p. 251; I. Pascu, A. Uzlău, op. cit., p. 245; G. Bodoroncea, V, Cioclei, I. Kuglay, L.V. Lefterache, T. Manea, I. Nedelcu, F.M. Vasile, op. cit., p. 129

[46] G. Bodoroncea, Codul penal, Comentarii pe articole, op. cit., p. 132

[47] T.S., s.p., d. 3895/1970, C. Sima, Codul penal adnotat, op. cit., p. 102

[48] T.J. Bacău, d.p., 771/1973, R.R.D. nr. 10/1973, p. 171

[49] C.A. București, s. I p., d. 81/1993, Culegere de practică judiciară în materie penală, Casa de editură și presă Șansa S.R.L., București, 1994, p. 65

[50] T. Dima, op. cit., p. 292

[51] V. Pașca, op. cit., p. 332