Liviu Popescu

„We haven’t fought for toys.”[1]  Avram Iancu

Argument.

După 50 de ani de comunism urmați de 25 de ani de tranziție[2], nu există imperativ mai urgent, în ceea ce privește justiția penală, decât recuperarea încrederii în imparțialitatea actului de justiție, suspiciunea generalizată și permanentă de partizanat politic generând o adevărată sciziune a societății[3].

Fără pretenția de a inventa soluții originale, ci identificându-le în tradiția democratică a justiției românești, cum de altfel le putem regăsi și în majoritatea sistemelor judiciare contemporane din lumea civilizată (cu unele deosebiri datorate specificului național), propunerile noastre vizează decuplarea reală (nu doar declarativă însă falsă, ca până acum) a justiției de influența factorului politic care se manifestă atât prin pârghii instituționale („Oamenii cheie în justiție …” [4] sunt funcțiile de conducere numite politic în magistratură + principiul subordonării ierarhice), cât și prin pârghii informale (menținerea în sistem a foștilor informatori, agenți de influență sau ofițeri sub acoperire niciodată dezvăluiți, campanii de presă și presiune etc.).

***

Propunerile noastre sunt[5]:

1. a) Transformarea procurorului anchetator în judecător de instrucție (cu statut identic cu al celorlalți judecători) însă cu atribuții extinse, cumulând atât funcția de urmărire (inculpare) cât și cea de instrucție propriu-zisă (strângerea probelor).

b) Sau, dacă se preferă menținerea actualei titulaturi a funcției, garantarea inamovibilității și independenței jurisdicționale a procurorului[6] (identitate de statut cu judecătorul), eliminându-se atât subordonarea în cadrul sistemului Ministerului Public, cât și autoritatea ministrului justiției, controlul asupra actelor procurorului urmând a se realiza exclusiv de către instanță, la sesizarea persoanelor interesate sau a conducătorilor de parchet.

2. Instituirea Curților cu jurați pentru judecarea infracțiunilor grave (sistem în prezent utilizat, în diferite forme, în Marea Britanie, Irlanda, Noua Zeelandă, Australia, Canada, SUA, Japonia, Hong Kong, Franța, Italia, Germania, Austria, Elveția, Suedia, Norvegia, Belgia, Grecia etc.).

Acum 150 de ani, și cetățenii români aveau vocația de a efectua acest serviciu public[7]. Li s-a luat însă românilor această demnitate, nu prin modalități democratice, ci prin instaurarea dictaturii carliste[8], situație care s-a menținut până în prezent[9].

***

3. Și, în final, o propunere de natură tehnică[10]: reformularea art. 23 alin. (6) astfel încât condițiile prevăzute în text care impun instanței, în faza de judecată, punerea în libertate a inculpatului arestat preventiv, să fie cumulative și nu alternative (ca în prezent).

„Și” în loc de „sau”.

Argument

Așa după cum este formulat în prezent, art. 23 alin. (6) obligă instanța, în faza de judecată, să pună în libertate inculpatul arestat preventiv dacă cel puțin una dintre cele două condiții alternative prevăzute în text este îndeplinită.

Or, în practică, în quasi-totalitatea cazurilor este îndeplinită cea de-a doua condiție (după terminarea urmăririi penale nu au apărut temeiuri noi), ceea ce face neconstituțională menținerea măsurii arestării preventive chiar și în cazurile de maximă gravitate și pericol public.

În prezent, art. 23 alin. (6) stipulează:

„(6) În faza de judecată instanța este obligată, în condițiile legii, să verifice periodic, și nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea și temeinicia arestării preventive și să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanța constată că nu există temeiuri noi care să justifice menținerea privării de libertate.”

Conform propunerii noastre, art. 23 alin. (6) urmează a stipula:

„(6) În faza de judecată instanța este obligată, în condițiile legii, să verifice periodic, și nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea și temeinicia arestării preventive și să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat și dacă instanța constată că nu există temeiuri noi care să justifice menținerea privării de libertate.”

[1] Nici cei căzuți în Revoluția anticomunistă din 1989  nu s-au luptat pentru jucării…, pentru schimbări cosmetice.

[2] În opinia noastră, „reforma” și ulterior „modernizarea” statului nu au atins esența instituțiilor judiciare, mecanismul profund de putere prin care regimul politic (comunist) le controla în sensul manipulării. Fără destructurarea acestui mecanism, independența sistemului rămâne doar declarativă și iluzorie.

[3] Percepția privind independența sistemului judiciar rămâne foarte scăzută în România în comparație cu celelalte state UE (poziția 23 din 28), conform Tabloului de bord privind justiția 2015 – COM (2015) 116 final, al Treilea Raport al Comisiei Europene (graficul 47, p. 43), analiză exclusiv asupra instanțelor. Dar asupra parchetelor (întrebarea este retorică)?

În același sens, ultimul raport (aferent anului 2014) al World Economic Forum (pe baza datelor furnizate de agenții internaționale precum UNESCO, FMI, OMS etc.) clasează România pe un modest loc 84 din 144 țări analizate la capitolul „Independența justiției”, cu un scor mai slab decât Tadjikistan, Botswana sau Namibia (a se vedea integral raportul la http://reports.weforum.org/global-competitiveness-report-2014-2015/rankings/).

Și, iarăși, în același sens, Freedom House Report Nation in Transit 2015 notează România, la capitolul „Independența justiției” cu scoruri mai slabe decât Bulgaria, Slovacia, Ungaria, Polonia sau Cehia, specifice democrațiilor semi-consolidate (integral Raportul la https://freedomhouse.org/report/nations-transit/nations-transit-2015#.Va4cQKSqpHw).

[4] „Oamenii-cheie în justiție sunt președintele și vicepreședintele Înaltei Curți, ai DNA, DIICOT. Aici sunt cheile în justiție”, după cum spunea Președintele României conducând ședința CSM-ului din 6 ian. 2014. Cei care descuie așadar, sau dimpotrivă, încuie sistemul (a se vedea http://www.ziare.com/bucuresti/stiri-actualitate/cheile-din-justitie-mecanismul-prin-care-marile-procese-de-la-inalta-curte-sunt-judecate-de-aceeasi-magistrati-4419209).

[5] Instituțional, Ministerul Public nu trebuie implicat în legiferare, aceasta reprezentând chintesența activității politice față de care instituția noastră ar trebui să rămână echidistantă. Partidele politice pierd sau câștigă alegerile tocmai pe baza diferențelor de viziune exprimate în proiectele de politici publice față de care Ministerul Public are obligația de rezervă ce rezultă din faptul că, nu întâmplător, nu are drept de inițiativă legislativă (așa cum au instituțiile politizate, parte a autorității executive).

Strict individual, însă, magistrații pot exprima opinii personale de specialitate ca o componentă a responsabilităților cetățenești liber asumate, în conformitate cu art. 11 alin. (1) din Legea nr. 304/2004.

Doar din această perspectivă și numai pentru a răspunde inițiativei de consultare publică, formulăm prezentele propuneri.

[6] Cât de actuale sunt cuvintele marelui penalist I. Tanoviceanu ! „Inamovibilitatea membrilor Ministerului Public este prima condițiune a independenții lor, iar această independență este cea mai de seamă chezășie pentru libertățile cetățenești și pentru realizarea unei justiții represive demne și serioase.

Puterea executivă, aproape pretutindeni, a perzistat și perzistă în a-și conserva deschisă o portiță prin care să se strecoare continuu presiunea mânii sale animată de motive și interese străine justiției. Dependința Ministerului Public de puterea executivă, iată portița!

Toți autorii de drept penal, toți specialiștii și toți cei cari năzuesc să asigure justiției condițiunile unei desăvârșite funcționări susțin, cu argumente ce nu cunosc replică, independența Ministerului Public. Ce păcat însă, că nu aceștia fac legile!!” I. Tanoviceanu, „Tratat de drept și procedură penală”, volumul IV, Buc., 1926, Tip. „Curierul Judiciar” p. 135.

[7] Art. 105 din Constituțiunea din 1866 (reluat ad litteram în art. 105 din Constituțiunea din 1923) consacra : „Juriul este statornicit în toate materiile criminale și pentru delictele politice și de presă.”

[8] „Juriul se desființează.” [art. 73 alin. (3) din Constituțiunea din 1938].

[9] Cu precizarea că instituția asesorilor populari reglementată, atât pentru instanțe cât și pentru parchete (!), prin Decretul Ministerului Justiției nr. 132 din 2 aprilie 1949 pentru organizarea judecătorească (art. 53 și urm.) nu are nicio legătură cu instituția Juriului. Sau, mai exact, are fix aceeași legătură care există (?!) între „statul de drept” și „statul de drepți” comunist, între „democrație” și „democrația populară” [consacrată în alin. (2) al Preambulului Constituției RPR din 1952].

Și nici asistenții judiciari de azi (art. 55 din Legea nr. 304/2004) nu sunt jurați.

[10] Desigur, în măsura în care art. 152 alin. (2) din Constituție permite.