Scurte aprecieri asupra necesității intervenției legiuitorului pentru completarea dispozițiilor art. 226 alin. (1) din Codul penal privind infracțiunea de violare a vieții private

Related Articles

Oana CHICHERNEA*

ABSTRACT

The European use in the matter of human rights has established a broad vision of the right provided by art. 8 of the European Convention of Human Rights, in which the right to private life has an intimate, personal dimension, in the context of which an important component is the person’s right to his own image.

By Decision no. 18 of April 22, 2024, the High Court of Cassation and Justice – The Panel for resolving some legal issues in criminal matters ruled that the terms of home or room or dependency related to it referred to in art. 226 para. (1) of the Criminal Code have the same meaning as the terms of home or room or dependency from the content of the crime of domestic violence, provided by art. 224 para. (1) of the Criminal Code, the criminalization of the actions provided for in art. 226 para. (1) of the Criminal Code in other private spaces outside the home representing the exclusive option of the legislator.

The right to respect and protection of a person’s private life in a private space, even if it is not a residence, ensures a minimum degree of privacy, should also be protected by means of criminal law, in order to ensure equality before the law and compliance with the state’s positive obligation arising from art. 8 of the Convention.

Key words: violation of the private life of the person in a private space, the need for protection by means of criminal law, similar legal situation, legislative intervention.

I. Introducere

Dreptul la respectul și ocrotirea vieții intime, familiale și private face parte din categoria drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și este prevăzut de art. 26 din Constituția României, republicată[1].

Noțiunea de viață privată nu este definită de lege. „În mod uzual expresia viață privată face trimitere la o zonă de intimitate, de confidențialitate pe care orice persoană dorește să o păstreze în jurul ei. Intră în această zona, aspecte legate de viață sentimentală, de activitatea, identitatea și preferințele sexuale, de starea de sănătate a persoanei”, (…) precum și „elemente aflate la confluența dintre spațiul personal și cel social, cum sunt de pildă atributele de identificare ale persoanei, activitatea profesională a acesteia[2].

În literatura de specialitate, s-a arătat că, deși interpretarea literală a dispozițiilor art. 26 din Constituție, în acord și cu convențiile internaționale privind drepturile și libertățile fundamentale, conduce la concluzia că acestea se referă la o noțiune generală – viață intimă, ce conține două componente, viață intimă familială și viață intimă privată[3] –, în fapt, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului[4] a acordat o interpretare largă dreptului la viață privată și la viața de familie, ce depășește granițele vieții intime, în sensul curent al acestei expresii. În doctrină, s-a arătat că noțiunea de viață privată, în sensul art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului, cuprinde dreptul la viață intimă, personală, viață privată socială, inclusiv dreptul la un mediu înconjurător sănătos[5].

Din perspectiva dreptului la respectarea și ocrotirea vieții private, practica europeană în materia drepturilor omului a consacrat o viziune largă în care dreptul la viață privată are o dimensiune intimă, personală, în contextul căruia o componentă importantă o reprezintă dreptul persoanei la propria imagine, dar și dreptul la nume, respectul caracterului confidențial al informațiilor privind sănătatea persoanei, unele aspecte legate de libertatea sexuală și dovada noii identități sexuale în cazul transsexualilor, deținerea și comunicarea unor date personale cuprinse în fișiere informatizate[6].

Cele mai importante reglementări interne care contribuie la protecția vieții private sunt cele prevăzute de Codul civil[7], precum și cele din domeniul dreptului penal[8].

II. Condiția atașată elementului material al laturii obiective a infracțiunii de violare a vieții private prevăzute de art. 226 alin. (1) din Codul penal. Noțiunea de locuință sau încăpere ori dependință ținând de acestea

Infracțiunea prevăzută de art. 226 alin. (1) din Codul penal prezintă conținut alternativ. Elementul material al laturii obiective constă în fotografierea, captarea, înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuință sau încăpere ori dependință ținând de acestea.

Infracțiunea se poate comite și prin ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei convorbiri private a unei persoane. Pentru această categorie de acte de executare, legea nu impune condiția suplimentară restrictivă ca respectiva convorbire a persoanei vătămate să aibă loc într-o locuință, încăpere sau dependință, elementul material fiind îndeplinit indiferent de spațiul în care se află persoana ale cărei convorbiri private sunt ascultate sau înregistrate.

II.1. Distincții realizate în doctrină și jurisprudență cu privire la condiția atașată elementului material al laturii obiective a infracțiunii prevăzute de art. 226 alin. (1) din Cod penal, anterioare Deciziei HP nr. 18/22 aprilie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

În doctrină, noțiunea locuință, încăpere ori dependință ținând de aceasta a fost interpretată în mod diferit. Într-o opinie, s-a arătat că, în ipoteza în care atingerea vieții private se face prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane, aceasta trebuie să se găsească într-un spațiu care este înțeles conform noțiunii de domiciliu din punct de vedere penal[9]. Într-o interpretare mai extinsă, doctrina a explicat faptul că acțiunea tipică se realizează atunci când fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini se realizează nu numai când persoana vătămată se află în locuința personală, ci și în locuința altei persoane, acest spațiu trebuind să fie considerat la fel de izolat ca locuința, încăperea, dependința aflate în proprietatea sau folosința persoanei vătămate[10]. Aceiași autori au subliniat însă că atunci când fapta a fost comisă față de persoana vătămată aflată într-un alt spațiu privat decât o locuință, încăpere, dependință, încadrarea faptei în tiparul prevăzut de art. 226 alin. (1) din Codul penal este discutabilă. Într-o altă opinie[11], s-a interpretat că locuința, încăperea sau dependința excedează noțiunii de domiciliu în sensul art. 224 din Codul penal, incluzând și acele spații care chiar dacă nu pot fi catalogate domiciliu, asigură o protecție temporară vieții private a unei persoane (de exemplu, toaleta unui local public). În această opinie, fapta este tipică și dacă se comite într-o încăpere sau dependință, cum ar fi vestiarul unei săli de fitness, încăperile în care se turnează un film, autorul precizând, în egală măsură, că nu este tipică fapta comisă pe o plajă, un drum public, puntea unui yacht, în mașină.

În aceeași ordine de idei, în doctrină s-a considerat[12]numai noțiunea de locuință din art. 226 alin. (1) din Codul penal are același înțeles ca cea de la infracțiunea de violare a domiciliului, în timp ce noțiunile de încăpere sau dependință trebuie să primească accepțiuni autonome și parțial diferite în cazul violării vieții private, aceasta deoarece prin incriminarea faptei de violare de domiciliu, legiuitorul a sancționat încălcarea libertății persoanei, în timp ce prin incriminarea violării vieții private, acesta a urmărit protecția intimității – iar intimitatea nu se manifestă numai în perimetrul domiciliului, ci și „în alte locuri în care oricine se așteaptă, în mod rezonabil, să nu fie văzut de alții”. În aceeași opinie[13] s-a considerat că încăperea vizează orice spațiu închis în care individul își poate exprima intimitatea, fiind indiferent dacă respectiva încăpere este destinată spre a fi locuită sau dacă în mod efectiv este locuită.

Practica judiciară este constantă în a considera că atingerea vieții private față de o persoană aflată într-o cameră de hotel, chiar pentru un interval de timp scurt, realizează elementele de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 226 alin. (1) din Codul penal, din perspectiva noțiunii de încăpere utilizată de textul legal. Astfel, s-a reținut că[14], în scopul de a o determina pe persoana vătămată să aibă o relație de prietenie, inculpatul a amenințat-o că îi va răpi fiica minoră, context în care persoana vătămată a acceptat să se întâlnească cu inculpatul într-o cameră de hotel, unde sub pretextul că va renunța la a-i face rău fiicei persoanei vătămate, inculpatul a obținut de la aceasta din urmă acceptul pentru întreținerea unui raport sexual, activitate pe care inculpatul a înregistrat-o cu telefonul, fără știrea persoanei vătămate. Inculpatul a fost acuzat, pe lângă alte infracțiuni, de violare a vieții private prevăzută de art. 226 alin. (1) din Codul penal, faptă pentru care a fost condamnat.

În ceea ce privește dependința, aceasta a fost definită ca orice spațiu menit de a completa, a ajuta la întrebuințarea unui spațiu principal, conex locuinței sau încăperii, conform opiniei de mai sus, cum ar fi, spre exemplu, pivnița, bucătăria de vară, spălătoria, vestiarul, toaleta unei săli de sport – ultimele două fiind dependințele unei încăperi[15].

II.2. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție în unificarea practicii judiciare privind interpretarea noțiunilor de locuință sau încăpere ori dependință ținând de aceasta prevăzute de art. 226 alin. (1) din Codul penal

Prin Decizia HP nr. 18 din data de 22 aprilie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat că noțiunile de locuință sau încăpere ori dependință ținând de aceasta la care face referire art. 226 alin. (1) din Codul penal au același înțeles cu noțiunile de locuință sau încăpere ori dependință din conținutul infracțiunii de violare de domiciliu, prevăzute de art. 224 alin. (1) din Codul penal.

Potrivit instanței supreme, interpretarea extensivă și autonomă a acestor noțiuni, în sensul oricărui spațiu care poate fi delimitat pentru a putea asigura persoanei un grad minim de intimitate, este lipsită total de previzibilitate și contrară principiului legalității incriminării.

Decizia instanței supreme este în acord cu jurisprudența Curții Constituționale, care prin Decizia nr. 33/2017[16] a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 226 alin. (1) din Codul penal[17], Curtea indicând că atingerea adusă vieții private poate fi realizată prin acțiunile alternative exhaustive prevăzute de textul de incriminare, pentru existența infracțiunii fiind necesar ca oricare dintre aceste acțiuni să fie săvârșite, fără drept, într-un domiciliu în sens penal, noțiune care se identifică cu acel spațiu unde locuiește subiectul pasiv (…) putând fi vorba de un spațiu ocupat temporar, inclusiv o cameră la hotel sau la cămin, locuința fiind acel spațiu în care trăiește efectiv o persoană, chiar dacă este vorba de un loc destinat în mod obișnuit altui scop (paragr. 29).

Urmare a interpretării date de Înalta Curte de Casație și Justiție dispozițiilor art. 226 alin. (1) din Codul penal, rezultă așadar că atingerea vieții private, fără drept, prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau de înregistrare audio a unei persoane aflate într-o locuință sau încăpere ori dependință ținând de aceasta, întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii de violare a vieții private prevăzute de art. 226 alin. (1) din Codul penal, dacă spațiul în care s-a comis fapta este subsumat noțiunii de domiciliu, în sensul legii penale.

III. Necesitatea intervenției legiuitorului pentru modificarea dispozițiilor art. 226 alin. (1) din Codul penal și propuneri de lege ferenda

Decizia HP nr. 18/2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a tranșat disputele doctrinare reflectate în egală măsură și în jurisprudența instanțelor de judecată, interpretând noțiunea de locuință, încăpere sau dependință ținând de aceasta în acord cu noțiunea de domiciliu în sensul dreptului penal.

Se impune, în acest context, să amintim că în mod constant doctrina definește domiciliul în sens penal, în conformitate cu dispozițiile art. 224 din Codul penal, ca acel spațiu unde subiectul pasiv locuiește, fără să fie necesar ca el să aibă în mod formal domiciliul, putând fi vorba de un spațiu ocupat temporar, inclusiv o cameră de hotel sau un cămin[18]. Locuința, în sensul art. 224 din Codul penal, este descrisă ca acel spațiu în care locuiește efectiv o persoană, chiar dacă este destinat în mod obișnuit altui scop. În egală măsură, încăpere este considerată un spațiu delimitat, destinat locuirii, iar dependințele, prelungiri ale spațiului locuit[19]. Doctrina a explicat de asemenea că nu constituie domiciliu, în sensul art. 224 din Codul penal, imobilele neocupate, încăperile unor imobile cu altă destinație decât cea de locuit[20]. Nu este suficientă simpla destinație de locuință a unei încăperi, fiind necesar să fie efectiv locuită. Imobilul gol, neocupat sau care nu a fost încă ocupat, deși s-a încheiat un contract de închiriere, nu poate fi susceptibil de violare de domiciliu[21].

Prin urmare, tipicitatea infracțiunii prevăzute de art. 226 alin. (1) din Codul penal nu include și acțiunile prin care se aduce atingere vieții private, fără drept, prin fotografiere, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a persoanei aflate într-un alt spațiu privat, care este delimitat pentru a asigura persoanei un grad minim de intimitate (ca de exemplu toaleta dintr-un spațiu public, vestiarul unei săli de sport sau piscina, o cabină de probă dintr-un magazin), precum și într-un spațiu privat care excedează noțiunii de domiciliu ce aparține persoanei vătămate (de exemplu, într-o locuință care aparține altei persoane, într-un spațiu în care persoana vătămată nu locuiește efectiv).

În acord cu opinia exprimată în doctrină, în sensul că „Restrângerea textului doar la realizarea supravegherii atunci când victima se află într-o locuință, încăpere, dependință este nejustificată, (…) fiind mult mai sugestivă folosirea unei sintagme mai largi, care să reușească să surprindă principalul atribut al spațiului în care victima este fotografiată sau înregistrată respectiv caracterul privat al spațiului ori caracterul său izolat de ochiul publicului”[22], apreciem necesară intervenția legiuitorului în vederea completării art. 226 alin. (1) din Codul penal în sensul extinderii incriminării în cazul violării vieții private a persoanei aflate într-un spațiu privat în care persoana se așteaptă în mod rezonabil să beneficieze de intimitate.

În plus, așa cum judicios s-a susținut în literatura de specialitate[23], nu corespunde principiului legalității ca legea penală să nu ocrotească în mod egal anumite componente ale vieții private care, în mod normal, se desfășoară în egală măsură în propria locuință, dar și în alte spații special delimitate. De exemplu, este lipsit de coerență juridică ca fapta de a fotografia fără drept o persoană într-o cabină de toaletă să fie incriminată penal sau nu, în funcție de spațiul public sau privat în care se află toaleta (aceeași discuție în cazul unei petreceri în propria locuință sau într-un spațiu închiriat în acest scop etc.).

Curtea Constituțională a reamintit că incriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracțiuni țin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile și exigențele constituționale, statul având libertatea de a proteja anumite valori sociale prin reglementarea unor sancțiuni de drept penal, ca intervenție ultima ratio atunci când celelalte mijloace specifice altor ramuri de drept nu asigură o protecție juridică eficientă[24]. (…) În situația dispozițiilor art. 226 alin. 1 din Codul penal, prin reglementarea protecției penale a faptelor de violare a vieții intime săvârșite în spațiul privat (s.n.), legiuitorul s-a plasat în interiorul acestei marje, întrucât nicio dispoziție constituțională nu obligă explicit/implicit la stabilirea unui standard de referință care să determine, în mod automat, incriminarea și a violării vieții private realizate în spații publice[25] (Decizia nr. 33/2017, paragraf 32).

În condițiile de incriminare prevăzute de art. 226 alin. (1) din Codul penal, protecția penală a încălcării vieții intime săvârșite în spațiul privat este limitată doar la domiciliu, neintrând sub incidența acesteia fapte similare comise în alte spații private, prin care se încalcă la fel de grav relațiile sociale privind viața intimă a unei persoane. Se justifică, astfel, în mod obiectiv și rezonabil, instituirea unui tratamentul juridic omogen pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, sunt similare.

Jurisprudența europeană a stabilit repere pentru autoritățile naționale în legătură cu natura obligațiilor impuse statelor de art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului, respectiv o obligație negativă din partea autorităților statale, de a nu face nimic de natură a stânjeni exercițiul drepturilor respective, precum și obligații pozitive, inerente asigurării respectului efectiv al vieții private, care implică necesitatea adoptării unor măsuri de protecție a vieții private cu privire și la relațiile dintre indivizi[26].

Luând în considerare obligațiile pozitive ale autorităților statale în conformitate cu dispozițiile art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului, apreciem necesară intervenția legiuitorului pentru completarea dispozițiilor art. 226 alin. (1) din Codul penal în vederea extinderii protecției penale a vieții private a persoanei aflate în acele spații private care, fără a fi calificate domiciliu, asigură desfășurarea vieții private a persoanei într-o măsură comparabilă.

IV. Concluzii Pornind de la justificarea incriminării – necesitatea ocrotirii relațiilor sociale prin care se protejează dreptul persoanei de a-și desfășura viața privată într-un mod izolat, fără a fi expusă fără voia sa percepției unei alte persoane sau chiar publicului,[27] respectarea intimității vieții private a persoanei și a relațiilor sociale care se nasc și se dezvoltă în jurul acestei valori[28] –, de lege ferenda se impune extinderea protecției vieții private și într-un spațiu privat, altul decât locuința, încăperea, dependința în sensul dat de dreptul penal noțiunii de domiciliu, în vederea asigurării egalității în fața legii, prin reglementarea unui tratament egal la situații egale.


* Formator al Institutului Național al Magistraturii, redactor – Revista „Pro Lege”, e-mail: oanachichernea@yahoo.com.

[1] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003.

[2] V. Cioclei, E.S. Tănăsescu în I. Muraru, E.S. Tănăseascu (coord.), Constituția României, Comentariu pe articole, Ediția 2, Editura C.H. Beck, 2019, p. 222.

[3] V. Cioclei, E.S. Tănăsescu în I. Muraru, E.S. Tănăseascu (coord.), op. cit., p. 217.

[4] C. Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului, vol. I, Ediția 2, Editura C.H. Beck, 2010, p. 600.

[5] V. Cioclei, E.S. Tănăsescu în I. Muraru, E.S. Tănăseascu (coord.), op. cit., p. 222.

[6] V. Cioclei, E.S. Tănăsescu în I. Muraru, E.S. Tănăseascu (coord.), op. cit., p. 224.

[7] Art. 71 din Codul civil coroborat cu dispozițiile art. 74 din Codul civil.

[8] În conformitate cu dispozițiile art. 226 alin. (1) din Codul penal, „atingerea adusă vieții private, fără drept, prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuință sau încăpere sau dependință ținând de acestea sau a unei convorbiri private, se pedepsește cu închisoarea de la 1 lună sau 6 luni sau cu amenda”. În baza art. 226 alin. (2) din Codul penal, „divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, fără drept, a sunetelor, convorbirilor ori a imaginilor prevăzute în alin. (1) către o altă persoană sau către public se pedepsește cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amendă”. Potrivit dispozițiilor art. 226 alin. (21) din Codul penal, „divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, în orice mod, a unei imagini intime a unei persoane identificate sau identificabile după informațiile furnizate, fără consimțământul persoanei înfățișate, de natură să provoace acesteia o suferință psihică sau să aducă atingere imaginii sale se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amendă”. Art. 226 alin. (5) din Codul penal prevede că „plasarea fără drept de mijloace tehnice de înregistrare audio sau video, în scopul săvârșirii faptelor prevăzute de art. 226 alin. (1) și (2) se pedepsește cu închisoarea de la 1 la 5 ani”.

[9] V. Cioclei, Infracțiuni contra persoanei și infracțiuni contra patrimoniului, Editura C.H. Beck, 2020, p. 230.

[10] S. Bogdan, D. A. Șerban, Drept penal, Partea specială, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, p. 391.

[11] M. Udroiu, Sinteze de drept penal, partea specială, vol. I, ediția 4, Editura C.H. Beck, 2023, p. 432.

[12] R. Slăvoiu, Infracțiunea de violarea vieții private – o noutate în legislația penală română, în „Dreptul” nr. 10/2013, p. 83.

[13] Ibidem.

[14] C. Ap. Cluj, S. pen., dec. pen. nr. 690 din 19 mai 2016, disponibilă la adresa http://www.rolii.ro/hotarari/589b6e15e490095c2f001742.

[15] Ibidem.

[16] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 320 din 4 mai 2017.

[17] Prin excepția invocată, autorul ei a arătat că sunt neconstituționale dispozițiile art. 226 alin. (1) din Codul penal, în măsura în care prin sintagma “încăpere” nu se înțelege că aceasta face parte și dintr-o construcție ce aparține proprietății publice ori în care se desfășoară activitatea unei instituții sau autorități publice, susținându-se că dreptul la viață privată ar suferi o restrângere nejustificată dacă el ar putea fi exercitat numai în limitele spațiilor private.

[18] V. Cioclei, op. cit., p. 223.

[19] Ibidem.

[20] S. Bogdan, D.A. Șerban, op. cit., p. 378.

[21] T. Manea ș.a., în Drept penal, Partea specială, Editura Hamagiu, 2022, p. 342.

[22] S. Bogdan, D. A. Șerban, op. cit., p. 391.

[23] C. Nicorici, Violarea vieții private. Printre capcanele unei noi incriminări, Penalmente relevant nr. 1/2017, disponibil la adresa https://www.revista.penalmente.ro/wp-content/uploads/2017/08/Cristina-NICORICI-Violarea-vietii-private.pdf.

[24] Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, paragr. 66-68.

[25] Reiterând principiul conform căruia orice diferență de tratament, făcută de stat între indivizi aflați în situații analoage, trebuie să își găsească o justificare obiectivă și rezonabilă, Curtea Constituțională a arătat că în cauza dedusă controlului de constituționalitate persoanele la care se face referire nu se găsesc în situații identice (viața intimă a unora a fost lezată în spațiul privat, iar a altora în spațiul public), astfel că se justifică în mod obiectiv și rezonabil tratamentul juridic neomogen, principiul egalității în fața legii presupunând instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite (Decizia nr. 33 din 2017, paragr. 35).

[26] C. Bîrsan, op. cit., vol. I, p. 595.

[27] S. Bogdan, D. A. Șerban, op. cit., p. 389-403.

[28] M. Udroiu, Sinteze de drept penal, partea specială, vol. I, ediția 4, Editura C.H. Beck, 2023, p. 426.

Scurte aprecieri asupra necesității intervenției legiuitorului pentru completarea dispozițiilor art. 226 alin. (1) din Codul penal privind infracțiunea de violare a vieții private was last modified: decembrie 24th, 2024 by Costache Adrian

Related Articles

Căutare