Denisa SILIVESTRU*

Procuror – Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov

 ABSTRACT

Abiding by the law is a general obligation for any citizen. But when the magistrate has to abide by the law by applying and enforcing it upon others, Pandora box might be opening. Therefore, it is very important that magistrates do rely on good faith and strong knowledge of moral principles, together with epistemological knowledge, while being highly motivated by doing the right thing – and the right thing in our profession is justice – this comes as the main idea of ethics for magistrates.

Ethics is a branch of philosophy, defined as a field of intellectual enquiry about what a person should do and should not do, involving concepts of right and wrong, virtue and vice, justice and crime. The term derives from the Ancient Greek word ,,ἦθος” (,,ethos“) which is an entity itself as the Greek language is terminological – and may be translated as ,,virtuous habit”. Ethics is also referred to as morality (from the later Latin ,,moralitas” – ,,manner, character, proper behavior”).

,,Although the morality of people and their ethics amounts to the same thing, there is a usage that restricts morality to systems such as that of Immanuel Kant, based on notions such as duty, obligation, and principles of conduct, reserving ethics for the more Aristotelian approach to practical reasoning, based on the notion of a virtue, and generally avoiding the separation of ‘moral’ considerations from other practical considerations” [Simon Blackburn, Oxford Dictionary of Philosophy (2nd ed.), 2008, p. 240].

Key words: good faith, justice, equity, ethics, law, magistrate, moral principles, motivation

Din cele mai vechi timpuri, având la bază principiile înalte și valorile inerente existenței umane, societățile democratice s-au preocupat de asigurarea unei structuri de rezistență pentru a proteja aceste principii și valori și, astfel, pentru a da umanității ceea ce este al umanității. Au fost elaborate norme de conduită, au fost instituționalizate valorile, a fost creată mentalitatea socială – astfel încât să corespundă stării societății și nevoilor sale la un moment dat al istoriei.

Astăzi, putem vorbi în siguranță despre dreptate, libertate, educație, iar instituțiile societății sunt datoare prin lege să respecte aceste valori – piloni ai democrației. Alături de lege însă stă datoria morală față de principii, astfel încât fiecare dintre noi să conștientizeze rolul său în societate și să reflecte razant către ea atât gândirea principială, cât și acțiunile corecte. În justiție, care este reprezentarea demersurilor statului de a transpune idealul de dreptate la nivelul societății, vorbim despre corect și incorect (în esență moral și imoral), mai degrabă decât despre bine și rău, care sunt concepte relative, reflectând numai dreptatea văzută din perspective particulare. Așadar, corectitudinea vizează interesul comun, al tuturor. De aceea, toate demersurile noastre trebuie să fie corecte (etice, morale) – întotdeauna în susținerea interesului comun.

De ce avem nevoie de principii? Pentru că principiile sunt călăuza noastră către frumos, ele sunt reguli de conduită în cadrul unei societăți determinate, aspirând la universalitate; se bazează pe conștiință și determină morala societății. Nu poate exista morală, deci principii, în izolare, pentru că, așa cum știm de la Aristotel, omul este un animal politic – înțelegând prin aceasta, după cum tot acest mare filosof a arătat în continuare, că acela care trăiește singur este fie zeu, fie fiară.

Prin urmare, avem nevoie să gândim principial, mai înainte de a gândi procedural, întrucât numai principiile, bazate pe valori (reperele acestora), dau dimensiunea societății, fiind esența statului de drept, iar normele vor fi interpretate prin prisma principiilor morale – de aceea este sarcina magistratului să facă dreptate respectând întotdeauna litera legii și gândind în spiritul ei; or, spiritul legii este dreptatea.

Legile sunt expresia justiției, învestite de societate cu autoritate publică, fiind, așadar, ocrotitoare ale societății. Magistratului îi revine datoria de a face echitate în litera legii, echitatea fiind expresia corectitudinii. Iar pentru a găsi echilibrul între legalitate și echitate, nu este decât o cale, prin intermediul principiilor.

Morala (sau etica) magistratului este dată de înțelepciunea sa – care se întemeiază pe buna-credință și pe cunoaștere. Aceasta este importanța gândirii principiale. În această ecuație își va găsi justiția echilibrul său: lege – echitate – morală (principii).

Justiția, în exercitarea spiritului său democratic, parcurge mai multe etape până la desăvârșirea valorii pe care o deservește, și anume dreptatea. Procurorul reprezintă geneza, începutul – actul de acuzare este leagănul dreptății și protecției sociale, apoi maturizarea ideii are loc în următoarele etape judiciare.

Societatea reprezintă atât generațiile anterioare, care ne-au lăsat moștenirea lor, cât și generația noastră, dar și generațiile viitoare. Implicit, datoria noastră, ca membri ai societății se răsfrânge asupra obiectului profesiei noastre, dar rezidă și în obligația de a transmite cunoștințele generației următoare – viitori membri și continuatori ai societății –, generație față de care avem datoria de a o face și mai bună. Or, educația este baza civilizației. După cum afirma filosoful Socrate, oamenii devin virtuoși nu numai cu știință, ci și cu opinii corecte. Iar dacă vorbim despre bine și rău, tot Socrate ne arată că există un singur lucru bun, și anume cunoașterea; există un singur lucru rău, și anume necunoașterea.

De ce să ne reamintim de Socrate? Pentru că a fundamentat ideea de justiție, consacrând legea la nivel principial, cu propria lui viață. Pentru că, pentru prima dată, a explicat de ce este esențială supremația legii: Când cetățenii rămân fideli legilor, societatea devine mai stabilă, iar cetățenii mai fericiți. Aceeași idee a fost transpusă două generații mai târziu, dar în aceeași exprimare principială, de Aristotel (care, de altfel, a fost mentorul lui Alexandru cel Mare): Așa cum atunci când corpul ce își pierde sufletul moare, tot astfel și statul, fără legi, nu poate exista.

Dacă am stabilit anterior că spiritul legii este dreptatea, acum înțelegem de ce sufletul societății este legea. Sau, cum a arătat Aristotel, însăși identitatea societății este dată de ordinea ei de drept.

Așadar, este esențial să punem bazele gândirii principiale, mai înainte de a gândi procedural, pentru că procedurile deservesc principiile. Normele sunt graiul dreptății, instituțiile de drept sunt brațele ei, iar spiritul trebuie să fie mentalitatea corectă, fundamentată principial – părți care asigură integritatea corpului societății. Această din urmă reprezentare a dreptății – mentalitatea –, deși nescrisă, este cea mai evidentă.

Mentalitatea, să spunem învelișul exterior al gândirii, sau psihosinteza, ca și strat mai profund al gândirii, generator de procese mentale, determină acțiunile noastre; ele se formează prin prisma opiniilor și experiențelor transmise și însușite în cadrul grupurilor umane, ecuație la care se adaugă înțelepciunea fiecăruia, aceasta formându-se în urma procesului educațional – atât știința de carte, cât și cunoașterea principiilor morale – împreună cu buna-credință.

Astfel, în viziunea corpului comun de magistrați, justiția trebuie să își îndeplinească funcția sa democratică, extensie a statului de drept – astfel cum a fost adusă în ființa publică de reformatorii Clistene, Solon, Drakon, cu sute de ani înaintea erei noastre – spre folosul individului, ca membru al unei societăți dacă nu ideale, ca a lui Platon, cel puțin îndreptate către principii.

Democrația însăși s-a întemeiat pe nevoia de dreptate, cum vom vedea, succint, în cele ce urmează.

Astfel, germenii democrației au apărut în secolul VIII î.Hr., în Atena antică, atunci când cetățenii atenieni au cerut un mod just de guvernare, după ce au suferit mai multe nedreptăți, fiind puse bazele unui proces de trecere de la monarhie la democrație, mai întâi directă, în care toți cetățenii participau la deciziile comune în mod nemijlocit, iar actualmente reprezentativă, după cum știm.

În acest context evolutiv, anul 632 î.Hr. îl are ca protagonist pe Kylon, câștigător de jocuri olimpice, care a schimbat în profunzime societatea ateniană din acele timpuri, cu consecințe directe asupra societăților actuale. Pe fondul frământărilor sociale, Kylon conduce o răscoală și încearcă să preia conducerea Atenei, dar în cele din urmă este înfrânt, iar acesta și fratele său se refugiază în templul Atenei situat pe dealul Acropole, plasându-se astfel sub protecție divină. Oponentul său, un Alcmeonid, jură în fața templului că insurgenții vor fi cruțați, însă, ulterior, partizanii lui Kylon au fost masacrați. Această faptă a creat o mișcare populară de proporții, pentru că fusese, în opinia lor, un mare sacrilegiu să fie încălcat un astfel de jurământ, iar cine a putut recurge la un asemenea act era lipsit de principii morale; de remarcat faptul că la acel moment nu existau legi scrise și, implicit, nici pedepsele nu erau legiferate. În acest context, se cere edictarea de legi morale care să corespundă nevoii de dreptate.

Se întrunește tribunalul atenian (format din aproximativ 300 de judecători care judecau împreună), iar familia Alcmenoizilor este exilată perpetuu.

Succesiv, ca urmare directă a acestui eveniment care a zguduit lumea ateniană, în anul 621 î.Hr., apare prima scriere a legilor morale, precum și primul Cod penal al lumii – legile lui Drakon, care prevedeau pedepse de o deosebită severitate (de unde și sintagma „legi draconice”).

Pentru prima dată în istoria omenirii, o instituție statală preia sarcina judecării și aplicării pedepsei, în temeiul legii scrise, având la bază morala, fiind înlocuit astfel dreptul gentilic al talionului edictat prin Codul lui Hammurabi (1792-1749 î. Hr.), care consta în reciprocitatea crimei și a pedepsei (deseori simbolizată prin expresia „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”).

Legile lui Drakon prevăd, printre altele, condițiile acuzării, procedura în sine, specializarea judecătoriilor, distincția dintre omor și ucidere din culpă.

Așadar, am văzut că dreptatea, ca principal reper al moralei, a născut democrația.

Această scurtă incursiune a fost menită să evidențieze temelia actului de justiție – principiile morale. Având principii, putem naviga prin orice fel de societate, antică sau actuală, destinația finală a procesului de justiție fiind dreptatea.

În această ordine de idei, actul de justiție este rezultatul unui proces cu triplă valență: istoric, filosofic, juridic.

Magistratura, înaltă funcțiune socială, trebuie înțeleasă și asumată de noi, dar și de societate în ansamblul ei, ca atare; magistratul nu este doar un funcționar public, ci reprezintă idealurile cele mai înalte ale societății – el nu este un simplu administrator al justiției, dar un reper al celei mai mari valori – dreptatea socială, ceea ce reprezintă mai mult decât simpla dreptate individuală. Pentru aceasta, noi, magistrații, trebuie să ne facem datoria față de societate – aceasta trebuie să fie motivația corectă a magistratului –, administrând cu înțelepciune procesul de justiție care conduce la dreptate.

Însă datoria nu este autarhică – pentru a putea exista prin ea însăși, datoria trebuie alimentată cu educație, cu principii și întotdeauna cu opiniile corecte; numai ajunsă la această maturitate își va găsi echilibrul.

Implicit, în calitate de membru al societății, magistratul nu trebuie să aibă numai impact asupra destinului oamenilor, prin deciziile pe care este nevoit să le ia, dar și aport concret către societate. Or, o asemenea sarcină trebuie susținută de motivația corectă, aceea de a face dreptate.

* e-mail: denisa.silivestru21@gmail.com