Competența parchetelor și instanțelor militare asupra militarilor români în străinătate și asupra militarilor străini pe teritoriul României

dr. Irinel ROTARIU^*

ABSTRACT

Displacement of the Romanian Army in foreign countries and presence or tranzit of foreign military raises the problem of jurisdiction over Romanian military abroad and over foreign military in Romania. Both national and international regulations contains provisions in this matter. The same importance have the problem of the jurisdiction over foreign military in Romania when they not belong to the Army or they are on national territory but not in a mission and the same situation for Romanian military. As a rule of principle, the national law is applicable in matter of jurisdiction if an international convention does not contain special rules of jurisdiction.

When the Romanian national law is applicable, jurisdiction on military belongs, with certain exceptions, to military prosecutor’s offices and military tribunals no matter the military is in mission or not.

Keywords: jurisdiction over romanian military abroad, jurisdiction over foreign military in Romania, military prosecutor’s offices, military tribunals, statutes of forces, international conventions, foreign military from other bodies than the Army.

I. Introducere

Problema competenței parchetelor și instanțelor militare asupra infracțiunilor săvârșite de militarii români în străinătate și asupra celor comise de militarii străini pe teritoriul României apare tot mai des în jurisprudență, în condițiile dezvoltării libertății de circulație în spațiul comun european. Constatăm astfel prezența tot mai frecventă a unor militari aparținând forțelor armate străine pe teritoriul național, aflați în misiuni sau în tranzit în misiune; dar și militarii Armatei României se află tot mai frecvent în misiuni sau tranzit în afara teritoriului național.

Se impune, în același context, clarificarea aspectelor legate de competență și atunci când militarii români sau străini fac parte din alte structuri militare decât cele ale forțelor armate, deci când nu se află în subordinea Ministerului Apărării Naționale, sau când aceștia se află în afara atribuțiilor de serviciu.

Enumerarea acestor aspecte arată complexitatea situațiilor care pot surveni în activitatea parchetelor militare atunci când au de cercetat infracțiuni în care autorul sau unul dintre ei este cetățean străin.

Chiar dacă din acest punct de vedere nu putem discuta despre un fenomen infracțional ca fapt social, buna pregătire în materie a organelor judiciare – în primul rând a magistraților militari – este necesară din perspectiva respectării imperativelor de legalitate a procesului penal, a eficienței activității de urmărire penală și, în final, a realizării actului de justiție.

Aceste situații, destul de puțin sau deloc analizate în doctrina juridică, fac necesară o analiză a problemelor de competență care apar în situația în care militarii străini săvârșesc infracțiuni, din perspectivă teoretică și practică.

Analiza problemelor de mai sus presupune prezentarea succintă și analizarea unor dispoziții legale naționale și de drept internațional public, după cum vom arăta mai jos.

II. Competența parchetelor și instanțelor militare asupra militarilor români în străinătate

II.1. Dreptul național

II.1.1. Codul penal și Codul de procedură penală

Ca regulă generală, potrivit art. 9 din Codul penal (în continuare C.pen.) intitulat „Personalitatea legii penale”, legea penală română se aplică infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării de către un cetățean român dacă pedeapsa prevăzută de legea română este detențiunea pe viață ori închisoarea mai mare de 10 ani.

Regula generală de mai sus nu prevede alte condiții cu excepția celei a gravității faptei, legiuitorul considerând că statul român are sarcina de a cerceta acele fapte care prin gravitate impun aplicarea unei pedepse crescute inculpatului și prin gradul de pericol exprimat de această pedeapsă, urmărirea și judecarea sa de România sunt necesare, indiferent dacă infracțiunea comisă este incriminată de statul sau teritoriul unde este comisă de acesta.

În celelalte cazuri, potrivit aceluiași articol, legea penală română se aplică infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării de către un cetățean român sau de o persoană juridică română, dacă fapta este prevăzută ca infracțiune și de legea penală a țării unde a fost săvârșită ori dacă a fost comisă într-un loc care nu este supus jurisdicției niciunui stat.

Textul reglementează două ipoteze care pot surveni când fapta nu este la fel de gravă pentru a fi sancționată cu detențiunea pe viață ori închisoarea mai mare de 10 ani. În acest caz, parchetele și instanțele naționale sunt competente a cerceta faptele comise în afara țării:

– dacă fapta este incriminată ca infracțiune (condiția dublei incriminări) atât în statul unde a fost comisă, cât și în Codul penal român,

– dacă a fost comisă într-un loc care nu este supus jurisdicției niciunui stat, adică pe un teritoriu unde nu se exercită autoritatea unui stat.

Articolul 37 Cod procedură penală (în continuare C.pr.pen.) prevede că tribunalul militar judecă în primă instanță toate infracțiunile comise de militari până la gradul de colonel inclusiv. Infracțiunile comise de militarii cu grade superioare – generali, mareșali, amirali – sunt în competența Parchetului Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel și, dacă este cazul, a Secției parchetelor militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și instanțelor corespunzătoare.

De asemenea, potrivit art. 56 alin. (4) C.pr.pen., urmărirea penală în cazul infracțiunilor săvârșite de militari se efectuează, în mod obligatoriu, de procurorul militar. De asemenea, conform dispozițiilor alin. (5) al aceluiași articol, procurorii militari din cadrul parchetelor militare efectuează urmărirea penală față de toți participanții la săvârșirea infracțiunilor comise de militari, urmând a fi sesizată instanța competentă, conform art. 44 C.pr.pen.

Aceste dispoziții stabilesc așadar ca regulă de principiu competența parchetelor și instanțelor militare române asupra infracțiunilor comise de militarii români în străinătate. De asemenea, potrivit art. 42 C.pr.pen., intitulat „Competența pentru infracțiunile săvârșite în afara teritoriului României”, infracțiunile săvârșite în afara teritoriului României se judecă de către instanțele în a căror circumscripție se află locuința suspectului sau inculpatului persoană fizică ori, după caz, sediul inculpatului persoană juridică. Evident, în acest caz este vorba de instanțele militare care se circumscriu criteriilor de mai sus, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege.

Aceste reguli se aplică indiferent dacă militarii români sunt sau nu în misiune în afara țării, în lipsa altor norme.

Este de observat, de asemenea, că dispozițiile art. 42 C.pr.pen., fiind un text general, nu conține condiții suplimentare cu privire la infracțiunile săvârșite în afara teritoriului României.

II.1.2. Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară[1]

Legea nr. 304/2022 prevede în mod explicit, în art. 111 alin. (2), că parchetele militare efectuează urmărirea penală în cauzele privind fapte penale comise de militari români dislocați pe teritoriul altor state, în cadrul unor forțe multinaționale, în condițiile în care, potrivit unei convenții internaționale, pe teritoriul statului primitor poate fi exercitată jurisdicția română.

Ipoteza privește situația când militarii români, indiferent cărei structuri aparțin, sunt dislocați pe teritoriul altor state, în cadrul unor forțe multinaționale, deci atunci când militarii se află în misiune.

Textul stabilește o regulă de principiu care privește exclusiv competența parchetelor militare și care se impune a fi analizată în raport cu dispozițiile art. 9 C.pen. Articolul 111 alin. (2) nu face referire fiindcă acesta nu conține niciuna din condițiile prevăzute de art. 9 – limita de pedeapsă și dubla incriminare dacă pedeapsa este sub limită –, ci doar pe cea a existenței unei convenții internaționale care permite jurisdicția română. Cu toate acestea, el nu poate fi interpretat decât în concordanță cu dispozițiile care reglementează competența parchetelor și instanțelor militiare din Codul procedură penală, ca lege specială. Ceea ce aduce în plus art. 111 față de Codul de procedură penală este prevederea explicită referitoare la participarea procurorului militar la ședința de judecată dar și prin trimiterea la art. 62 din Legea nr. 304/2022 posibilitatea ca instanțele militare să judece și pe teritoriul altor state, militari români, membri ai unei forțe multinaționale, în aceleași condiții de exercitare a jurisdicției române.

II.1.3. Legea nr. 121/2011 privind participarea forțelor armate la misiuni și operații în afara teritoriului statului român[2]

Legea reglementează condițiile în care forțele armate ale României participă la misiuni și operații în afara teritoriului statului român, dar nu prevede dispoziții speciale referitoare la competența de cercetare a infracțiunilor comise de aceștia. În aceste condiții, credem că sunt aplicabile normele de competență discutate la punctele anterioare.

De asemenea, este necesar a observa că legea se aplică doar militarilor din cadrul Ministerului Apărării Naționale.

Legea cuprinde dispoziții referitoare la transferul de autoritate care poate opera cu privire la comanda trupelor române participante la misiuni în afara țării,adică aspecte care se referă exclusiv la componenta operativ tactică a misiunilor executate, nu și competența de cercetare a infracțiunilor.

Din conținut rezultă că orice comportament al militarilor români este subsumat dispozițiilor legilor române atunci când primesc ordine, directive ori consemne de la autoritățile ierarhic superioare ale misiunii sau operației, care contravin normelor de drept internațional, regulilor de angajare ori obiceiurilor războiului, caz în care au, potrivit articolului, obligația de a refuza executarea lor și de a raporta conducerii armatei române, în conformitate cu dispozițiile art. 12 din lege.

În aceste condiții este deci aplicabil dreptul comun – aici principiul personalității – sau tratatele internaționale la care România este parte, ori, după caz, înțelegerile tehnice aplicabile misiunilor la care participă forțele militare respective, la care face trimitere art. 10 din lege, care constituie înțelegeri bilaterale sau multilaterale de drept internațional public.

II.1.4. Aspecte de practică judiciară

Militar român în Republica Islamică Afganistan, competența Parchetului Militar român. În practica judiciară s-a reținut competența parchetelor și instanțelor militare naționale, cu privire la săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 350 alin. (1), (3) C.pen., față de inculpatul cap. C.C. din cadrul unei unități militare române din cadrul Ministerului Apărării Naționale, aflată în misiune în Afganistan în cadrul misiunii Resolute Support, care a manevrat defectuos armamentul din dotare și a executat un foc care a rănit ușor alți doi militari români aflați în apropiere.

Prin sentința nr. 20/03.04.2019 a Tribunalului Militar Iași[3] s-a dispus confirmarea acordului de recunoaștere a vinovăției încheiat între inculpat și Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Iași, prin care a fost stabilită pedeapsa de 2 luni închisoare cu amânarea executării pedepsei.

Pe parcursul urmăririi penale, Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Iași a dispus, de asemenea, soluții de clasare pentru infracțiunile prevăzute de art. 196 C.pen. și 349 C.pen.

Este de observat că pentru niciuna dintre infracțiunile menționate nu se prevede pedeapsa detențiunii pe viață ori închisoarea mai mare de 10 ani. De asemenea, Codul penal al Republicii Afganistan din 1976 nu conține elemente legate de legislația muncii, iar infracțiunea de vătămare corporală din culpă este incriminată.

Pe de altă parte, România și Republica Islamică Afganistan nu au un acord bilateral privitor la jurisdicție. Cu toate acestea, cum militarii români au acționat în cadrul misiunii Resolute Support, li se aplică Acordul între Organizația Tratatului Atlanticului de Nord și Republica Islamică Afganistan cu privire la statutul forțelor NATO și personalul NATO care desfășoară activități conduse de NATO de comun acord în Afganistan.

Potrivit art. 11 intitulat, „Statutul Personalului”, Afganistanul, deși își păstrează suveranitatea, recunoaște importanța deosebită a controlului disciplinar, inclusiv a măsurilor judiciare și nejudiciare, făcut de către autoritățile forțelor NATO asupra membrilor forței și membrilor componentei civile și personalului NATO.

Prin urmare, în temeiul textului menționat, Afganistanul este de acord că statul căruia îi aparține membrul forței sau membrii componentei civile în cauză sau statul al cărui cetățean este persoana respectivă, după caz, va avea dreptul exclusiv de a-și exercita jurisdicția asupra acestor persoane în ceea ce privește orice infracțiuni comise pe teritoriul Afganistanului. Afganistanul autorizează astfel de state să organizeze un proces în astfel de cazuri sau să ia alte măsuri disciplinare, după caz, pe teritoriul Afganistanului.

La cererea Afganistanului, NATO are obligația de a informa Afganistanul cu privire la stadiul oricăror proceduri penale privind infracțiunile presupuse săvârșite în Afganistan de către membrii forței sau membrii componentei civile sau de către personalul NATO care implică cetățeni afgani, inclusiv dispunerea finală a investigațiilor sau urmărirea penală. Dacă se solicită acest lucru, NATO are obligația de a depune, de asemenea, eforturi pentru a permite și facilita participarea și observarea unor astfel de proceduri de către reprezentanții Afganistanului.

În interesul justiției, părțile se angajează să se ajute reciproc în cercetarea incidentelor, inclusiv în colectarea probelor. În cercetarea infracțiunilor, autoritățile forțelor NATO trebuie să ia în considerare orice raport de investigații efectuat de autoritățile afgane.

NATO recunoaște, potrivit textului, rolul critic pe care oficialii afgani de aplicare a legii îl joacă în aplicarea legii și ordinii afgane și în protecția poporului afgan. Autoritățile afgane relevante trebuie să notifice imediat autoritățile forțelor NATO dacă bănuiesc că un membru al forței sau un membru al componentei civile sau personalul NATO este implicat în comiterea unei infracțiuni, astfel încât autoritățile forțelor NATO să poată lua măsuri imediate. Membrii Forței și Membrii Componentei Civile și Personalul NATO nu pot fi arestați sau reținuți de autoritățile afgane. Membrii Forței și Membrii Componentei Civile și personalul NATO arestați sau reținuți de autoritățile afgane din orice motiv, inclusiv de autoritățile afgane de aplicare a legii, vor fi predați imediat autorităților corespunzătoare ale forțelor NATO. Afganistanul își păstrează dreptul de a-și exercita jurisdicția asupra contractanților NATO și angajaților contractanților NATO.

II.2. Dreptul internațional

II.2.1 Acordul între statele membre ale Uniunii Europene privind statutul personalului militar și civil detașat pe lângă instituțiile Uniunii Europene, al comandamentului și al forțelor care pot fi puse la dispoziția Uniunii Europene în contextul pregătirii și executării sarcinilor menționate la articolul 17 alineatul (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, inclusiv exercițiile, și ale personalului militar și civil al statelor membre puse la dispoziția Uniunii Europene pentru a acționa în acest context (EU SOFA)[4]

Articolul 17 din Tratatul EU SOFA prevede:

a) regula competenței alternative a statului trimițător sau a celui primitor.

a.1.) a statului trimițător: autoritățile statului trimițător au dreptul de a exercita competența penală și disciplinară care le este conferită de legea statului trimițător asupra personalului militar, precum și asupra personalului civil. Cu referire la personalul civil, competența statului trimițător se aplică dacă respectivului personal civil i se aplică legea care reglementează toate sau oricare din aspectele privind activitatea forțelor armate ale statului trimițător, din cauza desfășurării lor în acele forțe (art. 17 alin. 1).

a.2.) a statului primitor: autoritățile statului primitor au dreptul de a-și exercita jurisdicția asupra personalului militar și civil și a persoanelor aflate în întreținerea acestora, cu privire la infracțiunile săvârșite pe teritoriul statului primitor și pedepsite de legile acelui stat (art. 17 alin. 2).

Observăm că, în aceste ipoteze, atât statul trimițător, cât și cel primitor pot fi competenți a cerceta faptele.

În aceste condiții, determinarea competenței concomitente – și alternative – se realizează, conform alin. 6 al art. 17, potrivit regulii competenței prioritare, stabilită astfel:

(a) autoritățile competente ale statului trimițător au dreptul principal de a-și exercita jurisdicția asupra personalului militar, precum și asupra personalului civil, în cazul în care respectivul personal civil este supus legii care reglementează toate sau oricare dintre forțele armate ale statului trimițător, din motivele desfășurării lor cu acele forțe, în legătură cu:

(i) infracțiuni îndreptate exclusiv împotriva proprietății sau securității acelui stat sau infracțiunile îndreptate exclusiv împotriva persoanei sau proprietății personalului militar sau civil al acelui stat sau a unei persoane aflate în întreținerea acestui personal;

(ii) infracțiuni care rezultă din orice acțiune sau omisiune comisă în îndeplinirea îndatoririi oficiale;

(b) în cazul oricărei alte infracțiuni, autoritățile statului de reședință au dreptul principal de a-și exercita jurisdicția;

(c) în cazul în care statul care are dreptul principal decide să nu-și exercite jurisdicția, acesta va notifica autoritățile celuilalt stat cât mai curând posibil. Autoritățile statului care deține dreptul principal vor lua în considerare cu înțelegere cererea autorităților celuilalt stat de renunțare la dreptul său în cazurile în care acel celălalt stat consideră că această renunțare este de o importanță deosebită.

Este de reținut că în cazul competenței alternative și concomitente există posibilitatea ca statul care are competența prioritară să renunțe la aceasta în favoarea statului care nu are competența prioritară, fie din oficiu, fie la cererea acestuia. Această regulă dă conținut noțiunii de competență alternativă și concomitentă.

În sfârșit, alin. 7 stabilește că prevederile art. 17 nu vor implica niciun drept pentru autoritățile statului trimițător de a-și exercita jurisdicția asupra persoanelor care sunt cetățeni ai statului acreditar sau care au reședința obișnuită în acesta, cu excepția cazului în care ei sunt membri ai forței statului trimițător.

b) regula competenței exclusive:

b.1.) a statului trimițător: conform alin. 3 al art. 17, autoritățile statului trimițător au dreptul de a exercita jurisdicție exclusivă asupra personalului militar, precum și asupra personalului civil, în cazul în care respectivul personal civil este supus legii care reglementează toate sau oricare dintre forțele armate ale statului trimițător, din cauza desfășurării lor împreună cu acele forțe, în ceea ce privește infracțiunile, inclusiv infracțiunile legate de securitatea statului, pedepsite de legea statului trimițător, dar nu de legea statului de reședință.

b.2) a statului primitor:conform alin. 4 al art. 17, autoritățile statului de reședință au dreptul de a-și exercita jurisdicția exclusivă asupra personalului militar și civil și a persoanelor aflate în întreținerea acestora cu privire la infracțiuni, inclusiv cele legate de securitatea acestuia, pedepsite de legea sa, dar nu de legea statului trimițător.

În cazul competenței exclusive, pentru aplicarea acestei reguli este necesar ca numai unul dintre state să incrimineze faptele. Regula se aplică deci în condițiile incriminării faptelor – indiferent de natura lor – fie de statul primitor dar nu și de cel trimițător sau dimpotrivă, de statul trimițător dar nu și de cel primitor. Esența regulii este că statul care incriminează faptele este competent a urmări și judeca aceste infracțiuni. În ambele ipoteze rațiunea regulii este de a acoperi orice vid de jurisdicție care ar putea lăsa necercetate unele dintre infracțiunile comise.

Când ambele state incriminează faptele, se aplică regulile competenței alternative și concomitente.

II.2.2. Imunitatea personalului militar sau civil detașat la instituțiile UE

Articolul 8 din Acordul EU SOFA prevede că personalul militar sau civil detașat la instituțiile UE se bucură de imunitate în orice fel de proces judiciar în ceea ce privește cuvintele rostite sau scrise și actele îndeplinite de aceștia în exercitarea funcțiilor lor oficiale; această imunitate va continua chiar și după încetarea detașării lor (alin. 1). Imunitatea menționată în acest articol se acordă în interesul UE, și nu în beneficiul personalului în cauză (alin. 2).

Atât autoritatea competentă a statului trimițător, cât și instituțiile relevante ale UE renunță la imunitatea de care beneficiază personalul militar sau civil detașat la instituțiile UE în cazul în care o astfel de imunitate ar împiedica cursul justiției și atunci când autoritatea competentă sau instituția relevantă a UE poate face aceasta fără a aduce atingere intereselor Uniunii Europene (alin. 3). Instituțiile UE cooperează cu autoritățile competente ale statelor membre pentru a facilita buna administrare a justiției și iau măsuri pentru a preveni orice abuz al imunităților acordate în temeiul art. 8 (alin. 4).

II.3. Competența parchetelor și instanțelor militare când militarii români se află în afara teritoriului național fără a fi în misiune

Cu privire la militarii care se află în afara teritoriului național fără a fi în misiune, considerăm, de principiu, că în condițiile legii naționale competența poate reveni parchetelor și instanțelor militare ale statului unde a fost comisă infracțiunea, iar dacă acestea nu există, celor civile.

Cu toate acestea, considerăm că parchetele și instanțele militare din România pot rămâne competente a cerceta și judeca infracțiunile săvârșite de militarii români pe teritoriul altor state, în afara misiunilor ordonate, în următoarele situații:

– dacă sunt îndeplinite condițiile pentru exercitarea jurisdicției proprii: lipsa unor reglementări similare art. 9 C.pen. (personalitatea legii penale) în legislația națională a statului unde s-a comis infracțiunea;

– existența unor acorduri bilaterale care reglementează competența în favoarea statului de cetățenie;

– preluarea cercetărilor și inițierea procedurilor penale la sesizarea autorităților unui stat străin realizate potrivit art. 131, art. 132 și următoarele din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală[5];

– descoperirea faptei după revenirea autorului pe teritoriul național, în afara sesizării autorităților unui stat străin.

Competența instanțelor și parchetelor militare este susținută de următoarele argumente:

– nu există condiții specifice referitoare la locul unde este săvârșită infracțiunea în dispozițiile Codului penal și ale Codului de procedură penală referitoare la infracțiunile de competența parchetelor și instanțelor și militare, ci doar ca autorul să aibă calitatea de militar în sensul legii române;

– potrivit art. 3 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare[6], gradul militar este un drept al titularului și reprezintă recunoașterea în plan social a calității de cadru militar, indiferent deci de locul unde se află militarul, cât timp nu a pierdut acest grad în condițiile legii.

Mai mult, militarii au această calitate specială și în afara programului de lucru; ea le conferă drepturi specifice – cum este gradul militar –, dar și obligații statutare care țin de calitatea de militar și pot fi considerate îndatoriri de serviciu, care le limitează comportamentul mult peste simpla condiție de civil.

– a accepta competența instanțelor și parchetelor civile în această ipoteză ar însemna limitarea competenței justiției militare exclusiv cu privire la infracțiunile comise în exercitarea atribuțiilor de serviciu ale militarilor. Când legiuitorul a avut această opțiune de restrângere a competenței instanțelor și parchetelor militare – total nejustificată în opinia noastră, din perspectiva politicii penale a României – a exprimat-o prin dreptul pozitiv[7]. În același timp, o asemenea interpretare reprezintă un act inacceptabil de adăugare la lege;

– conform art. 133 alin. (2) lit. e) teza a II-a din Legea nr. 302/2004, cererea statului străin de preluare sau inițiere a procedurilor penale de către statul român poate fi respinsă în tot sau în parte dacă infracțiunea în legătură cu care se solicită urmărirea are un caracter politic sau este o infracțiune pur militară ori pur fiscală. Textul marchează interesul României de a gestiona de o manieră eficientă acele aspecte privind comportamentul militarilor și securitatea națională, iar din această perspectivă a spiritului Legii credem că se impune a fi interpretată și competența parchetelor și instanțelor militare pentru aceste categorii de infracțiuni.

III. Competența parchetelor militare și instanțelor militare române asupra militarilor străini aflați în misiune pe teritoriul național. Excepții prevăzute de convenții internaționale pentru faza judecății

III.1. Militarii armatelor străine

III.1.1. Codul penal

Regula generală este cea stabilită de art. 8 C.pen., intitulat „Teritorialitatea legii penale”, care prevede că legea penală română se aplică infracțiunilor săvârșite pe teritoriul României [alin. (1)], prin care se înțelege întinderea de pământ, marea teritorială și apele cu solul, subsolul și spațiul aerian cuprinse între frontierele de stat [alin. (2)].

Prin „infracțiune săvârșită pe teritoriul României” se înțelege, potrivit alin. (3), orice infracțiune comisă pe teritoriul arătat în alin. (2) sau pe o navă sub pavilion românesc ori pe o aeronavă înmatriculată în România. Infracțiunea se consideră săvârșită pe teritoriul României și atunci când pe acest teritoriu ori pe o navă sub pavilion românesc sau pe o aeronavă înmatriculată în România s-a efectuat un act de executare, de instigare sau de complicitate ori s-a produs, chiar în parte, rezultatul infracțiunii [alin. (4)].

III.1.2. Legea nr. 23/1996 pentru ratificarea Acordului dintre statele părți la Tratatul Atlanticului de Nord și celelalte state participante la Parteneriatul pentru Pace cu privire la statutul forțelor lor și a protocolului adițional, încheiat la Bruxelles la 19 iunie 1995[8]

Acest Acord (PfP SOFA), devenit astfel parte a dreptului intern, prevede că statele părți la Tratatul Atlanticului de Nord, semnat la Washington, la 4 aprilie 1949, și statele care acceptă invitația la Parteneriatul pentru Pace, lansată și semnată de către șefii de stat și de guverne ale statelor membre ale NATO la Bruxelles, la 10 ianuarie 1994, și care acceptă documentul-cadru al Parteneriatului pentru Pace, constituind împreună statele participante la Parteneriatul pentru Pace, definesc statutul forțelor lor care se află pe teritoriul unui alt stat parte la acest tratat.

Conform art. 1 din Acord, cu excepția cazurilor când se prevede altfel în acord și în orice alt protocol adițional, statele părți vor aplica prevederile Acordului dintre părțile la Tratatul Atlanticului de Nord cu privire la statutul forțelor lor, încheiat la Londra la 19 iunie 1951, denumit în continuare NATO-SOFA, ca și cum toate statele părți la acord ar fi părți la NATO-SOFA.

Articolul 2 prevede că în plus față de zona la care se aplică NATO-SOFA, acordul se va aplica teritoriului tuturor statelor părți la acord, care nu sunt părți la NATO-SOFA.

În condițiile aderării statului la Organizația Atlanticului de Nord în 2004, vom analiza dispozițiile privind competența în raport cu legislația corespunzătoare, întrucât, în opinia noastră, legea în cauză este abrogată implicit din 2004.

III.1.3. Legea nr. 260/2002 pentru ratificarea Acordului dintre România și Statele Unite ale Americii privind statutul forțelor Statelor Unite ale Americii în România, semnat la Washington, la 30 octombrie 2001[9]

Conform art. 3 paragr. 1 din Acord, în cazul jurisdicției penale, România recunoaște importanța deosebită a controlului disciplinar exercitat de autoritățile militare ale Statelor Unite ale Americii asupra membrilor forței. În consecință, România își exercită voința suverană de a renunța la dreptul prioritar de exercitare a jurisdicției sale penale, în conformitate cu paragr. 3(c) al art. VII din Acordul NATO/SOFA.

Evident, această renunțare privește doar trupele americane și componenta civilă americană, astfel încât, în lipsa unor prevederi similare pentru alte forțe străine, se vor aplica, după caz, dispozițiile Legii nr. 362 din 8 septembrie 2004 pentru aderarea României la Acordul dintre statele părți la Tratatul Atlanticului de Nord cu privire la statutul forțelor lor, semnat la Londra la 19 iunie 1951, și la Protocolul privind statutul comandamentelor militare internaționale, înființate în temeiul Tratatului Atlanticului de Nord, semnat la Paris la 28 august 1952 sau Codul penal.

Componenta civilă include:

– angajații care nu au cetățenie română ai organizațiilor nonprofit, care sunt cetățeni sau au rezidență în mod obișnuit în S.U.A. și care, exclusiv pentru scopul de a contribui la bunăstarea, moralul și educația forțelor Statelor Unite ale Americii, însoțesc acele forțe în România;

– cetățenii Statelor Unite ale Americii sau persoanele rezidente în mod obișnuit în Statele Unite ale Americii, care sunt angajate de contractanții Statelor Unite ale Americii, care servesc exclusiv forțele Statelor Unite ale Americii în România;

– membrii de familie angajați de forțele Statelor Unite ale Americii sau de organizațiile menționate mai sus și în art. XVIII. Noțiunea de „membru de familie”, astfel cum este definită în paragr. 1(c) al art. I din Acordul NATO/SOFA, include membrii de familie de gradul I ai unui membru al forței sau al componentei civile, care este, din punct de vedere financiar, legal sau din motive de sănătate, dependent și întreținut de acel membru, care locuiește împreună cu acel membru și care se află în România cu consimțământul autorităților forței;

– prin„forță” se înțelege personalul care aparține trupelor de uscat, de marină și de aviație ale uneia dintre părțile contractante aflate pe teritoriul unei alte părți contractante din zona Tratatului Atlanticului de Nord în legătură cu îndatoririle lor oficiale, cu condiția ca cele două părți contractante interesate să poată conveni ca anumite persoane, unități și formațiuni să nu fie considerate ca intrând în categoria de forță sau ca făcând parte din aceasta, potrivit prevederilor prezentului acord;

– prin „componentă civilă”se înțelegepersonalul civil care însoțește personalul militar al unei părți contractante, fiind angajat al forțelor armate ale acestei părți contractante și nefiind nici persoane fără cetățenie, nici cetățeni ai oricărui alt stat care nu este parte la Tratatul Atlanticului de Nord și nici cetățeni sau rezidenți permanenți ai statului în care forța este dislocată (art. 1 alin. 1 și 2 din Acordul dintre statele părți la Tratatul Atlanticului de Nord cu privire la statutul forțelor lor, semnat la Londra la 19 iunie 1951).

Excepții:

– conform art. 3 paragr. 3 din Acord, când autoritățile române competente consideră că un caz grav, de o importanță deosebită și de interes major pentru România, impune exercitarea jurisdicției române, pot reveni asupra renunțării stipulate în condițiile paragr. 1 al art. 3 printr-o declarație scrisă către autoritățile militare americane competente, în termen de 30 de zile de la primirea notificării prevăzute la paragr. 2 al art. 3.

Articolul 3 din Legea nr. 260/2002 stabilește că autoritatea română competentă să revină asupra renunțării la jurisdicție, potrivit art. 3 paragraful 3 din acord, este procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. În acest scop, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție dispune prin ordonanță motivată. Ea se comunică neîntârziat Ministerului Justiției, care, prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe, transmite, în termen de 3 zile lucrătoare de la primirea ordonanței, o declarație scrisă privind revenirea la renunțarea la jurisdicție autorităților americane competente, informând despre aceasta și Ministerul Apărării.

Paragraful 2 al art. 3 din Tratat prevede că pentru infracțiunile cu gravitate redusă, sancționate prin amendă sau detenție pe durată mai mică de un an, pe baza unor aranjamente speciale care pot fi făcute, forțele Statelor Unite ale Americii vor notifica autorităților române competente despre cazurile individuale care cad sub incidența prevederilor paragr. 1 al art. 3.

Conform art. 3 paragr. 4 din Tratat, membrii forței, ai componentei civile și membrii de familie ai acestora nu vor fi judecați in absentia fără consimțământul lor.

Conform art. 4 paragr. 4 din Tratat, ori de câte ori un membru al forței sau al componentei civile ori un membru de familie al acestuia este judecat de autoritățile române, numai tribunalele civile ordinare vor avea competență de judecată. Din modul de redactare al acestui paragraf constatăm că în aceste cazuri urmărirea penală se efectuează de parchetele militare.

III.1.4. Legea nr. 362/2004 pentru aderarea României la Acordul dintre statele părți la Tratatul Atlanticului de Nord cu privire la statutul forțelor lor, semnat la Londra la 19 iunie 1951, și la Protocolul privind statutul comandamentelor militare internaționale, înființate în temeiul Tratatului Atlanticului de Nord, semnat la Paris la 28 august 1952[10]

Prin intrarea în vigoare a Legii nr. 362/2004, România a aderat la Acordul dintre statele părți la Tratatul Atlanticului de Nord cu privire la statutul forțelor lor, semnat la Londra la 19 iunie 1951, intrat în vigoare la 23 august 1953 (art. 1), și la Protocolul privind statutul comandamentelor militare internaționale, înființate în temeiul Tratatului Atlanticului de Nord, semnat la Paris la 28 august 1952, intrat în vigoare la 10 aprilie 1954 (art. 2).

Cele două documente au devenit parte a dreptului intern, astfel încât este necesară enumerarea regulilor conținute de Tratat privind competența.

Tratatul introduce, în art. 7 alin. 1, regulile generale:

a) competența exclusivă a statului trimițător: autoritățile militare ale statului trimițător vor avea dreptul să exercite în cadrul statului primitor jurisdicția penală (și disciplinară) care le este conferită de legea statului trimițător în privința persoanelor supuse legilor militare ale acestui stat. În acest caz, regula consacră principiul personalității, fără alte condiții;

b) competența exclusivă a statului primitor: autoritățile statului primitor vor exercita jurisdicția asupra membrilor unei forțe sau ai unei componente civile și asupra membrilor de familie în ceea ce privește infracțiunile comise pe teritoriul statului primitor și incriminate de legea acestui stat. În acest caz, regula consacră principiul teritorialității.

Deoarece aceste reguli se exclud reciproc și au exclusiv valoare de principiu, Tratatul prevede reguli specifice de determinare a competenței:

a) competența exclusivă:

a.1) a statului trimițător: regula operează în situația comiterii de infracțiuni contra securității naționale prevăzute în legislația statului trimițător, dar nu și în legea statului primitor. În acest caz, autoritățile militare ale statului trimițător vor avea dreptul de a exercita competența exclusivăasupra persoanelor supuse legilor militare ale acestui stat (art. 7 alin. 2 lit. a);

a.2) a statului primitor: în cazul celorlalte infracțiuni, autoritățile statului primitor vor avea dreptul să își exercite competența exclusivă asupra membrilor unei forțe sau ai unei componente civile și asupra membrilor lor de familie în ceea ce privește infracțiunile, inclusiv cele referitoare la securitatea acestui stat, pedepsite de legea sa, dar nu și de legea statului trimițător (art. 7 alin. 2 lit. b);

b) competența concurentă sau concomitentăa statelor trimițător și primitor (art. 7 alin. 3), când se vor aplica următoarele reguli:

b.1) autoritățile militare ale statului trimițător vor avea dreptul de exercitare, cu prioritate, a competenței asupra unui membru al unei forțe sau al unei componente civile în ceea ce privește:

– infracțiunile îndreptate numai împotriva proprietății sau securității acestui stat ori infracțiunile îndreptate numai împotriva persoanei sau proprietății unui alt membru al forței ori componentei civile a acestui stat sau unui membru de familie;

– infracțiunile care decurg din orice faptă sau omisiune produsă în îndeplinirea îndatoririlor oficiale;

b.2) în cazul oricărei alte infracțiuni, autoritățile statului primitor vor avea dreptul de a exercita, cu prioritate, competența.

De la această regulă operează excepția potrivit căreia dacă statul care are competența prioritară decide să nu o exercite, va informa autoritățile celuilalt stat de îndată ce va fi posibil.

Autoritățile statului care are competența prioritară vor lua în considerare, cu bunăvoință, cererea de renunțare la acest drept, formulată de autoritățile celuilalt stat, în cazul în care acest alt stat consideră că o astfel de renunțare este de importanță deosebită.

III.1.5.Măsuri de cooperare judiciară internațională

III.1.5.1. Legea nr. 260/2002: am menționat mai sus art. 3 din Legea nr. 260/2002 privind competența procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în materia revenirii asupra renunțării la jurisdicție.

III.1.5.2. Legea nr. 362/2004 prevede unele măsuri de cooperare judiciară internațională care operează în situația competenței concomitente (art. 7 alin. 5, 6):

a) sprijin reciproc pentru arestare: autoritățile statului trimițător și ale statului primitor își vor acorda sprijin reciproc pentru arestareamembrilor unei forțe sau ai unei componente civile ori a membrilor de familie aflați pe teritoriul statului primitor și pentru predarea lor autorității care urmează să își exercite competența;

– autoritățile statului primitor vor notifica prompt autorităților militare ale statului trimițător despre arestarea oricărui membru al unei forțe ori al componentei civile sau a unui membru de familie;

– în cazul în care statul primitor urmează să își exercite competența asupra unui membru al unei forțe sau al unei componente civile, acuzat de comiterea unei infracțiuni, acesta va rămâne în custodia statului trimițător, dacă se află pe teritoriul acestuia, până în momentul în care va fi pus sub acuzație de statul primitor;

b) acordarea de sprijin reciproc pentru efectuarea urmăririi penale: autoritățile statului trimițător și ale statului primitor își vor acorda sprijin reciproc pentru efectuarea tuturor investigațiilor necesare cu privire la infracțiuni, precum și în strângerea și administrarea probelor, inclusiv în sechestrarea și, atunci când este cazul, în predarea obiectelor având legătură cu infracțiunea;

c) obligația de notificare la competența concurentă: autoritățile părților contractante își vor notifica reciproc decizia luată în toate cazurile în care există drepturi concurente de a exercita jurisdicția (art. 7 alin. 6 lit. b). Am menționat mai sus și obligația autorităților statului primitor de a notifica prompt autorităților militare ale statului trimițător despre arestarea oricărui membru al unei forțe;

d) executarea sentințelor (art. 7 alin. 7):

– o sentință de condamnare la moarte nu va fi executată în statul primitor de autoritățile statului trimițător, dacă legislația statului primitor nu prevede o astfel de pedeapsă într-un caz similar;

– autoritățile statuluiprimitor vor examina cu bunăvoință o cerere de sprijin din partea autorităților statului trimițător pentru executarea unei pedepse cu închisoarea, decisă de autoritățile statului trimițător pe teritoriul statului primitor;

e) regula non bis in idem (art. 7 alin. 8):când un acuzat a fost judecat de către autoritățile uneia dintre părțile contractante și a fost achitat sau a fost condamnat și își execută sau și-a executat pedeapsa ori a fost grațiat,acesta nu va putea fi judecat din nou de către autoritățile unei alte părți contractante pentru aceeași infracțiune pe același teritoriu.

III.1.5.3.Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată

Articolele 126 și 128 din Legea nr. 302/2004 prevăd că Ministerul Justiției sau Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, după caz, asigură transmiterea cererii de transfer a procedurii penale pe una din căile prevăzute de lege. De asemenea, orice cerere de preluare a procedurii penale adresată de un stat străin parchetelor sau instanțelor române se înaintează, după caz, Ministerului Justiției sau Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

III.1.5.4. Legea nr. 291/2007 privind intrarea, staționarea, desfășurarea de operațiuni sau tranzitul forțelor armate străine pe teritoriul României, republicată[11]

Legea nr. 291/2007 constituie cadrul general privind condițiile în care forțele armate străine pot intra, staționa, desfășura operațiuni sau tranzita teritoriul României. Ea se aplică, potrivit articolului 1, în măsura în care tratatele ratificate de Parlamentul României nu dispun altfel.

În art. 39-51 Secțiunea XI, intitulată destul de nefericit „Jurisdicție”[12], se prevăd atât o serie de reguli referitoare la competență, cât și aspecte de cooperare judiciară, după cum vom arăta mai jos.

Ca regulă generală, art. 39 alin. (1) stabilește că pe timpul cât se află pe teritoriul României, membrii forței armate străine sunt obligați să respecte legislația română, precum și principiile general recunoscute ale dreptului internațional. Din această perspectivă ei se supun Codului penal și Codului de procedură penală române, cu excepțiile prevăzute de lege.

Articolul 41 detaliază această regulă, stabilind că membrilor forței armate străine li se aplică aceleași norme ca și cetățenilor români, atât pentru acțiunea penală, cât și pentru cea civilă, cu excepțiile prevăzute de prezenta lege [alin. (1)].

Competența de urmărire penală și de judecată aparține instanțelor de judecată militare române și parchetelor de pe lângă acestea, potrivit legii, dacă prin tratatele sau convențiile internaționale la care România este parte nu se prevede altfel [art. 41 alin. (2)].

Renunțarea la exercitarea competenței într-un anumit caz, ca urmare a cererii formulate în acest sens de către autoritățile militare competente ale statului trimițător, dacă tratatele la care România este parte prevăd această posibilitate, se face de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin ordonanță motivată [art. 43 alin. (1)].

Renunțarea la competența română nu se poate realiza pentru infracțiunile săvârșite împotriva cetățenilor români sau a celor care au reședința obișnuită pe teritoriul României, care au avut ca urmare moartea victimei, ori pentru alte infracțiuni săvârșite împotriva persoanei, de o gravitate deosebită [art. 43 alin. (2)].

Sub aspectul procedurii, art. 44 alin. (1) prevede, ca și în cazul militarilor români, că în cazul infracțiunilor săvârșite de către membrii forței armate străine, urmărirea penală se desfășoară de către procuror.

Conform art. 44 alin. (2), documentele ce urmează a fi folosite la soluționarea cauzelor de către autoritățile judiciare ale statului trimițător vor fi transmise Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru a fi comunicate organelor de cercetare penală ale statului trimițător.

Obligația de notificare este prevăzută:

– în cazul reținerii unui militar străin (art. 45): un membru al forței armate străine poate fi reținut, conform procedurii de drept comun, cel mult 24 de ore, cu notificarea imediată a autorității militare a părții trimițătoare. Dacă autoritatea militară a statului trimițător nu solicită, motivat temeinic, în termen de 24 de ore de la notificare, preluarea în custodie a persoanei respective, instanța poate dispune, față de membrul forței armate a statului trimițător, luarea măsurii arestării preventive. Dispozițiile Codului de procedură penală privind luarea, prelungirea, revocarea și încetarea măsurii arestării preventive se aplică în mod corespunzător. Dacă autoritatea militară a statului trimițător a primit notificarea, iar împotriva membrului forței armate a statului respectiv nu s-a luat măsura arestării preventive, aceasta are obligația de a asigura menținerea în custodie a persoanei respective și prezentarea acesteia în fața autorităților judiciare române, până la soluționarea definitivă a cauzei;

– în cazul suspiciunii rezonabile de comitere a unei infracțiuni: art. 46 prevede că ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de către un membru al forțelor armate străine, autoritățile militare ale statului trimițător sau, după caz, organele de urmărire și cercetare penală române sesizate pe orice cale notifică autoritățile militare române. Autoritățile militare române, notificate sau care au luat la cunoștință în orice mod despre săvârșirea infracțiunii, notifică, în termen de 24 de ore, Ministerul Justiției, care, la rândul său, notifică de îndată Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea luării măsurilor legale. Procedurile de notificare se stabilesc prin ordin comun al ministrului apărării naționale, al ministrului afacerilor interne și al ministrului justiției. Aspectele respective sunt reglementate de Ordinul ministrului apărării naționale, al ministrului afacerilor interne și al ministrului justiției nr. M.115/158/44/C/2015 pentru aprobarea Procedurii de notificare a infracțiunilor săvârșite de către un membru al forțelor armate străine pe teritoriul României.

În cazul participației penale, dacă o infracțiune este comisă de mai mulți membri ai forței armate străine împreună cu cetățeni români, procurorul va putea dispune și disjungerea cauzei, astfel încât urmărirea penală și judecata să se facă separat, de către autoritățile statului trimițător și, respectiv, de autoritățile judiciare române (art. 47).

Conform art. 48, autoritățile militare ale părții trimițătoare și autoritățile judiciare române își acordă sprijin reciproc pentru efectuarea investigațiilor, strângerea probelor, inclusiv în sechestrarea și, atunci când este cazul, predarea obiectelor ce au legătură cu infracțiunea.

După rămânerea definitivă a unei sentințe prin care se dispune o pedeapsă privativă de libertate, autoritățile competente ale statului trimițător, condamnatul sau familia acestuia pot solicita transferul executării pedepsei în țara de origine, cu respectarea condițiilor prevăzute de legea română (art. 49).

III.1.5.5. Regulamentul de ordine interioară al parchetelor, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1106/2023 din 31 august 2023 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al parchetelor[13]

Regulamentul de ordine interioară al parchetelor prevede, în art. 61, intitulat „Biroul de cooperare judiciară”, ca o concretizare a dispozițiilor din Legea nr. 302/2004, că procurorii militari din cadrul Biroului de cooperare judiciară aflat în componența Serviciului de cooperare judiciară și criminalistică au următoarele atribuții:

a) efectuează urmărirea penală în cauzele de competența Secției parchetelor militare sau preluate în condițiile legii, privind fapte penale comise de militari români dislocați pe teritoriul altor state, în cadrul unor forțe multinaționale, în condițiile în care, potrivit unei convenții internaționale, pe teritoriul statului primitor poate fi exercitată jurisdicția română;

b) efectuează urmărirea penală în cauzele de competența Secției parchetelor militare sau preluate în condițiile legii, privind fapte penale comise de membrii forțelor armate străine aflate pe teritoriul României, dacă prin tratatele sau convențiile internaționale la care România este parte nu se prevede altfel;

c) întocmesc lucrările în legătură cu cererile de asistență judiciară internațională, potrivit legii;

d) organizează activități comune cu structurile de comandă ale forțelor armate străine aflate pe teritoriul României pentru prevenirea și combaterea criminalității, precum și pentru stabilirea cauzelor care generează sau favorizează criminalitatea în rândul personalului militar, constând în conferințe, seminarii și alte acțiuni de colaborare sau cooperare;

e) îndeplinesc orice alte atribuții prevăzute de lege și regulamente sau stabilite prin dispoziția conducerii secției și a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Biroul de cooperare judiciară îndeplinește atribuțiile care revin Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în calitate de autoritate centrală în domeniul cooperării judiciare, în cauzele de competența parchetelor militare.

IV. Acorduri bilaterale

Dispozițiile din tratatele la care România este parte, dar și cele din legile citate mai sus fac trimitere la realizarea unor înțelegeri tehnice care nu fac parte din dreptul internațional, ci se încheie de către Ministerul Apărării Naționale, potrivit Hotărârii Guvernului nr. 1374/2004 privind procedura de încheiere a înțelegerilor tehnice în domeniul cooperării cu forțele armate străine[14], precum și Ordinul ministrului apărării naționale nr. M 81/2006 pentru aprobarea R.M.I. 2 – Instrucțiuni privind încheierea tratatelor în domeniul militar, aplicarea și interpretarea unitară a dreptului internațional în cadrul cooperării militare internaționale, prevăzute în anexa care face parte integrantă din Ordin.

Aceste acte normative reglementează procedura încheierii acordurilor internaționale în domeniul militar și a acordurilor tehnice, indiferent de faptul că este vorba de un document la nivel departamental, guvernamental sau de stat, având drept cadru general art. 43 din Legea nr. 590/2003 privind tratatele[15].

Din datele de care dispunem[16], există prevederi de acest tip referitoare la competența organelor judiciare în:

a) Legea nr. 319/2013 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Polonia privind cooperarea bilaterală în domeniul apărării, semnat la Varșovia la 5 iunie 2013[17]. Articolul 6 din Acord („Statutul juridic al personalului militar și civil”) prevede că pe durata șederii pe teritoriul României sau al Republicii Polonia, personalul militar și civil al părții trimițătoare va respecta legislația părții primitoare și se va abține de la participarea la orice activitate politică pe respectivul teritoriu. Statutul juridic al personalul militar și civil al părții trimițătoare pe timpul șederii pe teritoriul Republicii Polonia sau României va fi guvernat de prevederile Acordului NATO SOFA[18];

b) Hotărârea Guvernului nr. 1011/2012 pentru aprobarea Memorandumului de înțelegere dintre Ministerul Apărării Naționale din România și ministrul apărării din Regatul Belgiei privind cooperarea în domeniul apărării și al relațiilor militare, semnat la Bruxelles la 18 aprilie 2012[19]. Articolul 6 („Pretenții”) stabilește că orice pretenție rezultând din Memorandum, deci inclusiv cea privind competența organelor judiciare – de vreme ce textul nu distinge –, va fi rezolvată în conformitate cu prevederile NATO SOFA;

c) Hotărârea Guvernului nr. 580/2007 pentru aprobarea Memorandumului de înțelegere dintre Ministerul Apărării din România și Ministerul Apărării din Bosnia și Herțegovina privind cooperarea în domeniul apărării, semnat la Sarajevo la 19 decembrie 2006[20], care prevede, în art. 7, că pe timpul staționării pe teritoriul statului părții gazdă, statutul reprezentanților părții care trimite va fi supus prevederilor Acordului dintre statele părți la Tratatul Atlanticului de Nord și celelalte state participante la Parteneriatul pentru Pace cu privire la statutul forțelor lor, încheiat la Bruxelles la 19 iunie 1995;

d) Hotărârea Guvernului nr. 2094/2004 pentru aprobarea Memorandumului de înțelegere dintre Ministerul Apărării Naționale din România și Ministerul Apărării din Republica Estonia privind cooperarea în domeniul militar, semnat la Brașov la 13 octombrie 2004[21]. Aceasta prevede, în art. 8 („Statutul personalului vizitator”), că pe timpul staționării pe teritoriul statului părții care primește, statutul personalului vizitator va fi supus prevederilor Acordului dintre statele părți la Tratatul Atlanticului de Nord și celelalte state participante la Parteneriatul pentru Pace cu privire la statutul forțelor lor și ale Protocolului adițional, încheiat la Bruxelles la 19 iunie 1995;

e) Hotărârea Guvernului nr. 579/2002 pentru aprobarea Memorandumului de înțelegere dintre Ministerul Apărării Naționale din România și Ministerul Apărării din Finlanda privind cooperarea militară, semnat la Helsinki la 11 martie 2002[22]. Conform art. 7 („Jurisdicție”), pe timpul staționării pe teritoriul părții gazdă, statutul reprezentanților părții trimițătoare va fi guvernat de Acordul dintre statele părți la Tratatul Atlanticului de Nord și celelalte state participante la Parteneriatul pentru Pace cu privire la statutul forțelor lor, încheiat la Bruxelles la 19 iunie 1995 (SOFA/PfP);

f) Ordonanța Guvernului nr. 42/1999 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Franceze privind cooperarea în domeniul apărării, semnat la București la 24 octombrie 1998[23], care are o secțiune specială intitulată „Jurisdicție”, conținând elemente deosebit de detaliate referitoare la competența de cercetare și statutul forțelor franceze pe teritoriul României și al militarilor români pe teritoriul Franței.

Reținem, în esență, că pe timpul șederii pe teritoriul statului celeilalte părți:

– potrivit art. 14 alin. 3, membrii personalului militar și civil și membrii familiilor acestora respectă dreptul intern al acestei părți și nu pot desfășura nici o activitate politică pe teritoriul numitei părți. Membrii personalului militar și civil respectă, în plus, regulamentele interne în vigoare în cadrul ministerului apărării al părții care primește;

– își păstrează statutul lor de funcționar de stat civil sau militar (art. 16 alin. 3);

– conform art. 18, membrii personalului militar și civil, precum și membrii familiilor acestora răspund penal în fața tribunalelor competente, conform dreptului intern al celeilalte părți, pentru infracțiunile comise, sub rezerva următoarelor dispoziții:

● autoritățile militare ale statului părții care trimite au dreptul de a-și exercita pe teritoriul statului părții care primește jurisdicția penală și disciplinară pe care le-o conferă legislația statului părții care trimite asupra tuturor persoanelor supuse legii militare a acestui stat;

● autoritățile statului părții care primește au dreptul de a-și exercita asupra membrilor unei forțe sau ai unei componente civile și asupra persoanelor care îi însoțesc propria jurisdicție, cu privire la infracțiunile comise pe teritoriul statului părții care primește și pedepsite de legislația acestui stat.

De asemenea, autoritățile militare ale statului părții care trimite au dreptul să exercite o jurisdicție exclusivă asupra persoanelor supuse legilor militare ale acestui stat, în ceea ce privește infracțiunile pedepsite de legislația statului părții care trimite, mai ales infracțiunile care aduc atingere siguranței acestui stat, dar care nu cad sub incidența legislației statului părții care primește.

Autoritățile statului părții care primește au dreptul de a exercita o jurisdicție exclusivă asupra membrilor unei forțe sau ai unei componente civile și asupra persoanelor care îi însoțesc în ceea ce privește infracțiunile pedepsite de legile statului părții care primește, în special infracțiunile care aduc atingere siguranței acestui stat, dar care nu cad sub incidența legislației statului părții care trimite.

În cazul legislației sau al jurisdicției concurente, se aplică următoarele reguli:

– autoritățile militare ale statului părții care trimite au dreptul să exercite cu prioritate jurisdicția proprie asupra membrului unei forțe sau al unei componente civile în ceea ce privește:

a) infracțiunile care aduc atingere numai securității sau proprietății acestui stat ori infracțiunile care aduc atingere numai persoanei sau proprietății unui membru al unei forțe ori al unei componente civile al acestui stat, precum și unei persoane însoțitoare;

b) infracțiunile care rezultă din orice act sau neglijență comisă în timpul executării serviciului;

– în cazul oricărei alte infracțiuni, autoritățile statului părții care primește exercită cu prioritate propria jurisdicție;

– dacă statul care are dreptul să exercite cu prioritate propria jurisdicție decide să renunțe la acest drept, va notifica despre această decizie, cât mai curând posibil, autorităților celuilalt stat.

Autoritățile statului care are dreptul să exercite cu prioritate propria jurisdicție examinează cu bunăvoință cererile de renunțare la acest drept, prezentate de autoritățile celuilalt stat, atunci când acestea apreciază că motive deosebit de importante justifică acest fapt.

Dispozițiile art. 18 nu comportă nici un drept pentru autoritățile militare ale statului părții care trimite de a-și exercita o jurisdicție asupra cetățenilor statului părții care primește sau asupra persoanelor care au acolo reședința obișnuită, cu excepția celor care sunt membri ai forțelor armate ale statului părții care trimite;

g) Hotărârea Guvernului nr. 978/2010 pentru aprobarea Acordului dintre Ministerul Apărării Naționale din România și Ministerul Apărării Naționale din Republica Elenă privind cooperarea în domeniul militar, semnat la Atena la 6 mai 2010[24]. Art. 7 din Acord („Jurisdicție”) prevede că pe timpul staționării pe teritoriul statului părții care primește, statutul reprezentanților părții care trimite va fi supus prevederilor Acordului dintre părțile la Tratatul Atlanticului de Nord privind Statutul forțelor lor (NATO SOFA), încheiat la Londra la 19 iunie 1951;

h) Legea nr. 199/2005 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Regatului Hașemit al Iordaniei privind cooperarea în domeniul militar, semnat la București la 8 decembrie 2004[25]. Articolul 14 din Acord („Prevederi legale”) stabilește că autoritățile părții care trimite au dreptul să își exercite jurisdicția asupra propriului personal care deține cetățenia statului părții care trimite, în ceea ce privește ilegalitățile constând în acțiuni sau inacțiuni comise pe teritoriul părții care primește (alin. 1). Totuși, personalul părții care trimite va respecta legile și regulamentele națiunii gazdă atât timp cât se află pe teritoriul statului acesteia și, prin urmare, este obiectul legilor națiunii gazdă, în ceea ce privește delictele mai puțin grave (alin. 2);

i) Hotărârea Guvernului nr. 2430/2004 pentru aprobarea Acordului dintre Ministerul Apărării Naționale din România și Ministerul Apărării din Republica Macedonia privind cooperarea în domeniul militar, semnat la București la 11 mai 2004[26]; art. 8 din Acord („Obligațiile părților, ce rezultă din alte acorduri internaționale”) stabilește că Acordul dintre statele părți la Tratatul Atlanticului de Nord și celelalte state participante la Parteneriatul pentru Pace cu privire la statutul forțelor lor și a protocolului adițional, încheiat la Bruxelles la 19 iunie 1995, se aplică tuturor aspectelor care nu sunt reglementate de prevederile acordului cu Republica Macedonia;

j) Legea nr. 75/2013 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Moldova privind cooperarea în domeniul militar, semnat la Chișinău la 20 aprilie 2012[27]. Acordul conține 2 articole privind statutul forțelor: art. 8 („Schimbul de personal pe timpul exercițiilor comune”) prevede că în timpul exercițiilor comune este permis schimbul de personal militar sau civil între categoriile de forțe armate ale părților. Acești membri respectă reglementările legale, precum și regulile și regulamentele în vigoare în statul părții care primește. De asemenea, art. 12 („Statutul juridic al personalului militar și civil”) prevede că pe timpul staționării pe teritoriul statului părții care primește, statutul reprezentanților părții care trimite va fi supus prevederilor Acordului dintre statele părți la Tratatul Atlanticului de Nord și celelalte state participante la Parteneriatul pentru Pace cu privire la statutul forțelor lor, încheiat la Bruxelles la 19 iunie 1995 (PfP SOFA);

k) Hotărârea Guvernului nr. 354/2009 pentru aprobarea Acordului dintre Ministerul Apărării din România și Ministerul Apărării din Muntenegru privind cooperarea în domeniul apărării, semnat la București la 17 septembrie 2008 și la Podgorica la 9 octombrie 2008[28]. Articolul 7 din Acord („Jurisdicție”) prevede că pe timpul staționării pe teritoriul statului părții care primește, statutul reprezentanților părții care trimite va fi supus prevederilor Acordului dintre statele părți la Tratatul Atlanticului de Nord și celelalte state participante la Parteneriatul pentru Pace cu privire la statutul forțelor lor, încheiat la Bruxelles la 19 iunie 1995;

l) Legea nr. 57/2011 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Federale Nigeria privind cooperarea în domeniul militar, semnat la Abuja la 26 iulie 2010 și la București la 27 august 2010[29]. Articolul 7 din Acord („Aspecte legale”) stabilește că personalul părții care trimite va respecta legile și regulamentele națiunii-gazdă atât timp cât se află pe teritoriul statului acesteia. Autoritățile statului părții care trimite au dreptul să își exercite jurisdicția penală și disciplinară asupra propriului personal, care deține cetățenia statului părții care trimite, atât timp cât se află pe teritoriul statului părții care primește;

m) Legea nr. 305/2013 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Islamice Pakistan privind cooperarea în domeniul apărării, semnat la Rawalpindi la 14 februarie 2013[30]. Acordul prevede în art. 7 („Aspecte legale”), redactat de o manieră detaliată, că:

– personalul părții trimițătoare va respecta legile și regulamentele părții primitoare;

– autoritățile părții trimițătoare vor avea dreptul de a exercita în totalitate jurisdicția penală și disciplinară, așa cum este reglementat de legislația părții trimițătoare, asupra personalului vizitator dacă infracțiunea este comisă pe teritoriul părții primitoare, în următoarele situații: dacă infracțiunea este îndreptată numai împotriva proprietății sau securității părții trimițătoare ori numai împotriva persoanei sau proprietății unui alt membru al personalului vizitator ori a unui dependent al unui asemenea membru sau dacă infracțiunea rezultă dintr-un act produs în timpul îndeplinirii atribuțiilor oficiale de către personalul vizitator;

– în orice altă situație, autoritățile părții primitoare vor avea dreptul primar de a-și exercita jurisdicția. Dacă autoritățile care au acest drept primar decid să nu exercite jurisdicția, vor notifica autoritățile responsabile ale celeilalte părți cât mai curând posibil;

– autoritățile părții primitoare vor înștiința imediat ambasada părții trimițătoare despre arestarea oricărui membru al personalului vizitator sau a unui dependent al unui asemenea membru împreună cu transmiterea de informații referitoare la încălcarea legii care a atras o asemenea măsură privativă de libertate;

n) Legea nr. 216/2007 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Senegal privind cooperarea în domeniul militar, semnat la București la 19 octombrie 2006[31]. Conform art. 7 din Acord („Prevederi legale”), personalul părții care trimite va respecta legile și regulamentele națiunii gazdă, cât timp se află pe teritoriul statului acesteia. Statul părții care trimite are dreptul să-și exercite jurisdicția penală și disciplinară asupra propriului personal ce deține cetățenia statului părții care trimite, cât timp se află pe teritoriul statului părții care primește;

o) Legea nr. 164/2008 pentru ratificarea Memorandumului de înțelegere dintre Guvernul României și Guvernul Regatului Suediei privind cooperarea în domeniul apărării, semnat la București la 9 noiembrie 2007 și la Stockholm la 20 noiembrie 2007[32]. Articolul 6 din Memorandum („Jurisdicție”) prevede că pe timpul staționării pe teritoriul statului părții gazdă, statutul reprezentanților forțelor armate ale părții care trimite va fi supus prevederilor Acordului dintre statele părți la Tratatul Atlanticului de Nord și celelalte state participante la Parteneriatul pentru Pace cu privire la statutul forțelor lor, încheiat la Bruxelles la 19 iunie 1995 (PfP SOFA);

p) Legea nr. 394/2003 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Ungare privind cooperarea în domeniul militar, semnat la Budapesta la 7 aprilie 2003[33]. Articolul 18 prevede că în timpul exercițiilor comune este permis schimbul de personal militar sau civil între categoriile de forțe armate ale părților. Acești membri respectă reglementările legale, precum și regulile și regulamentele în vigoare în statul părții care primește. Articolul 13 („Statutul legal al personalului militar și civil”) stabilește că prevederile PfP SOFA vor fi aplicate statutului legal ce reiese din aplicarea și implementarea acordului bilateral;

q) Legea nr. 298/2011 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Socialiste Vietnam privind cooperarea în domeniul apărării, semnat la Hanoi la 13 aprilie 2011[34]. Articolul 6 („Statutul personalului militar și civil”) prevede că este necesar ca personalul părții trimițătoare să respecte legile și regulamentele statului-gazdă când se află pe teritoriul acestuia. Statul părții trimițătoare are dreptul de a-și exercita jurisdicția penală și disciplinară asupra personalului având cetățenia statului părții trimițătoare, pe timpul cât se află pe teritoriul statului părții primitoare.

IV.1. Aspecte de practică judiciară

1. Militar din NATO în misiune, aflat legal pe teritoriul României, accident cu victime militari străini: la data de 30.05.2023, pe timpul desfășurării unui exercițiu în poligon, un militar din armata unui stat NATO, aflat la volanul unui vehicul militar aparținând Contingentului Militar străin, a lovit un șanț cu partea dreapta-față; în urma coliziunii, s-a rupt roata dreapta-față a vehiculului, iar trei militari din vehicul au fost răniți – un militar lovit la brațul drept, doi militari loviți în zona capului. Cercetările au fost efectuate de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Iași. După finalizarea cercetărilor s-a dispus clasarea cauzei privind infracțiunea de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 196 alin. (2), (3) C.pen.

2. Militar din afara NATO în misiune, intrat ilegal pe teritoriul României: la data de 24.02.2022 o aeronavă Suhoi 27 aparținând Forțelor Aeriene Ucrainene, dotată cu armament și muniție de luptă, a aterizat pe aeroportul B. sub escorta unor aeronave F16 din cadrul M.Ap.N., stabilindu-se că este pilotată de colonel V.T. din cadrul Ministerului Apărării din Ucraina. Cercetările au fost efectuate de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Iași. După finalizarea cercetărilor s-a dispus clasarea cauzei privind infracțiunea de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 262 alin. (1) C.pen.

V. Competența privind militarii străini care fac parte din alte structuri decât cele ale forțelor armate și a celor care se află pe teritoriul național în afara serviciului

Toate dispozițiile de drept internațional public analizate succint mai sus sunt aplicabile în situația în care militarii armatelor străine se află în exercitarea atribuțiilor de serviciu, iar acest lucru rezultă în general din dispoziții speciale care determină domeniul de aplicare al înțelegerilor bilaterale sau multilaterale la care România este parte. Se pune problema determinării regulilor de competență când acești militari nu se află în România în misiune sau când fac parte din alte categorii de structuri militare decât armatele, situații care în general nu sunt supuse reglementării convențiilor internaționale.

Cu privire la infracțiunile comise de militarii străini care fac parte din alte structuri decât cele ale forțelor armate și săvârșesc infracțiuni pe teritoriul României, dacă nu există dispoziții de drept internațional care să le reglementeze statutul – fie că se află în misiune sau nu –, le sunt aplicabile regulile de drept național, în general regulile de competență ale statului primitor. În acest caz, regula aplicabilă este teritorialitatea legii penale, prevăzută de art. 8 C.pen., care stipulează că legea penală română se aplică infracțiunilor săvârșite pe teritoriul României.

Această regulă de competență dă eficiență calității de militar din alte corpuri decât Armata și oferă o reglementare unitară și când militarii străini nu se află în misiune pe teritoriul României. Credem că menținerea competenței instanțelor și parchetelor militare și în acest caz este susținută de următoarele argumente:

– în multe cazuri specificitatea activității infracționale desfășurate de militarul străin justifică și specializarea anchetatorului: aterizarea unui avion militar străin intrat ilegal în spațiul aerian național, de exemplu, nu poate decât să atragă competența procurorului militar; evident, nu putem afirma că în acest tip de speță calitatea de militar nu are relevanță în cauză, ci dimpotrivă;

– ca și militarii români, militarii străini au această calitate, cu drepturi și obligații specifice care trec dincolo de programul de lucru sau fișa postului: militarii au, spre exemplu, obligația de a raporta părăsirea garnizoanei, uneori a țării, au obligația de a reveni în țară sau de a înceta concediul în caz de conflict militar, aspecte care impun luarea în considerare a calității de militar și din această perspectivă;

– mai mult, militarii străini se pot afla pe teritoriul României în concediu organizat prin intermediul Comitetului de Legătură Internațională al Organismelor Militare Sociale[35] (CLIMS) care organizează deplasarea lor pe teritoriul altui stat tocmai în considerarea calității de militar și în cadrul facilităților de cazare militare. Luarea în considerare a altui statut decât cel de militar este greu de conceput în aceste condiții, fie și în cazul morții suspecte a unui asemenea militar străin pe durata concediului în România;

– în fine, Codul de procedură penală permite de principiu exercitarea competenței instanțelor și parchetelor civile asupra cetățenilor străini potrivit principiului teritorialității exprimat în art. 8. Mai mult decât atât, Codul penal mai conține dispoziții care iau în considerare o calitate specifică pe care o persoană o are în alt stat: astfel, art. 294 intitulat „Fapte săvârșite de către funcționari străini sau în legătură cu aceștia” prevede că legea națională – aici Codul penal român – se aplică următoarelor persoane, dacă prin tratatele internaționale la care România este parte nu se dispune altfel:

a) funcționarilor sau persoanelor care își desfășoară activitatea pe baza unui contract de muncă ori altor persoane care exercită atribuții similare în cadrul unei organizații publice internaționale la care România este parte;

b) membrilor adunărilor parlamentare ale organizațiilor internaționale la care România este parte;

c) funcționarilor sau persoanelor care își desfășoară activitatea pe baza unui contract de muncă ori altor persoane care exercită atribuții similare în cadrul Uniunii Europene;

d) persoanelor care exercită funcții juridice în cadrul instanțelor internaționale a căror competență este acceptată de România, precum și funcționarilor de la grefele acestor instanțe;

e) funcționarilor unui stat străin;

f) membrilor adunărilor parlamentare sau administrative ale unui stat străin;

g) juraților din cadrul unor instanțe străine.

Observăm că legea penală română se aplică unor categorii profesionale distincte care săvârșesc infracțiuni de corupție, deși funcționarii respectivi au calitatea în cauză potrivit legii străine, nu a celei române. Credem că același raționament se poate aplica, prin analogie, și militarilor străini, iar textul este obligatoriu în cazul militarilor care comit infracțiuni de corupție.

V.1 Aspecte de practică judiciară

1. Militar M.A.I. Franța, aflat în misiune, autovătămare, competența parchetului militar român:la data de 02.02.2022, pe Aeroportul I., în apropierea unei aeronave aparținând Forțelor aeriene franceze care urma să transporte un grup de persoane de cetățenie franceză evacuate din Ucraina, asigurându-se protecția acestora de mai mulți militari jandarmi, înainte de a urca în aeronavă, militarii au procedat la verificarea armelor din dotare, procedură în timpul căreia jandarmul francez A. L., manevrând defectuos arma, a executat un singur foc cu pușca FA-MAS cal. 5.56×45 din dotare și a suferit o plagă împușcată mâna stângă. Cercetările au fost efectuate de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Iași. După finalizarea cercetărilor, s-a dispus clasarea cauzei privind infracțiunea de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 196 alin. (1) C.pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

2. Militar M.A.I. Republica Moldova, aflat în misiune, accident casnic, competența parchetului militar român: 02.07.2023, în jurul orei 22.00, sg. maj. V.A. din cadrul I.G.S.U. – Republica Moldova (M.A.I) se afla la un centru de pregătire a M.A.I. – I.G.S.U. România de pe teritoriul României, în cadrul unui exercițiu de cooperare desfășurat în perioada 3-7.07.2023, pentru a participa la sesiunile de antrenament pentru stingerea incendiilor și căutare-salvare. Militarul era cazat la Centrul de antrenament și pregătire de specialitate, iar în seara incidentului, după ce a utilizat wc-ul, s-a întors către chiuvetă să se spele pe mâini, moment în care, fiind ud pe picioare și pe șlapi, a alunecat, s-a dezechilibrat, a încercat să se sprijine cu mâinile de perete, i-au alunecat mâinile pe gresia de pe perete și s-a lovit cu capul de colțul peretelui. Deoarece a doua zi l-a durut capul, a fost consultat la spital. Cercetările au fost efectuate de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Iași. După finalizarea cercetărilor, s-a dispus clasarea cauzei privind infracțiunile de neluare a măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă în modalitatea prevăzută de art. 349 alin. (l) C.pen. și nerespectare a măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă în modalitatea prev. de art. 350 alin. (l) C.pen.

VI. Concluzii

Problematica competenței asupra infracțiunilor comise de militarii români în străinătate și de cei străini în România este destul de complexă. Regulile privind exercitarea competenței sunt clare când militarii din cadrul armatelor se află în misiune în România și principiul este aplicarea legii naționale dacă prin convenții internaționale nu se convine contrariul, lucru care se întâmplă destul de rar, statele având interesul de a menține competența asupra armatelor proprii trimise pe teritoriul altui stat.

Este de menționat că neaplicarea legii penale române nu reprezintă o imunitate de jurisdicție a militarilor străini, ci o cauză care împiedică exercitarea acțiunii penale potrivit Codului de procedură penală din țara noastră. Infracțiunea își păstrează caracterul, iar autorul poate fi cercetat și judecat de organele judiciare competente din statul de origine.

Lipsa unor distincții privind calitatea de militar al Armatei României sau din altă structură militară și folosirea termenului extrem de general de „militar” din Codul de procedură penală susțin competența parchetelor și instanțelor militare române și asupra militarilor străini care nu se află în misiune pe teritoriul național, dacă nu există convenții internaționale care prevăd contrariul. Practica judiciară de până acum, limitată, este drept, doar la nivelul Ministrului Public, confirmă această interpretare.

Cu privire la acest aspect, credem, de lege ferenda, că ar fi utilă introducerea unei mențiuni explicite în dispozițiile art. 37 și art. 39 din Codul de procedură penală care să menționeze intenția clară a legiuitorului de a menține competența specializată a instanțelor și parchetelor militare naționale asupra militarilor străini, acolo unde potrivit convențiilor internaționale legea română este aplicabilă[36].

---

* Prim-procuror militar colonel magistrat – Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Iași, redactor – Revista „Pro Lege”, e-mail: rotariu_irinel@mpublic.ro, rotariuirinel@yahoo.com.

[1] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1104 din 16 noiembrie 2022.

[2] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 427 din 17 iunie 2011.

[3] Nepublicată.

[4] Disponibil la adresa https://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=CELEX%3A42003A1231%2801%29, consultată la 10 decembrie 2023. Versiunea în limba română nu este încă disponibilă. Tratatul a fost adoptat la 17.11.2003, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. C 321 volumul 46/31 decembrie 2003 și a intrat în vigoare la 1 aprilie 2019. Traducerile textelor legale sunt realizate de autor.

[5] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 27 mai 2019, cu modificările și completările ulterioare.

[6] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 155 din 20 iulie 1995, cu modificările și completările ulterioare.

[7] Din anul 2003 până în anul 2014, parchetele și instanțele militare cercetau, respectiv judecau în primă instanță infracțiunile săvârșite în legătură cu îndatoririle de serviciu comise de militari. A se vedea Legea nr. 281 din 24 iunie 2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală (1968) și a unor legi speciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003.

[8] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 82 din 22 aprilie 1996.

[9] Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 16 mai 2002.

[10] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 15 septembrie 2004.

[11] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 321 din 5 mai 2014.

[12] Pentru corespondența cu dreptul pozitiv și cu doctrina juridică română, am preferat pe tot parcursul acestui articol noțiunea de „competență”.

[13] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 794 bis din 4 septembrie 2003, cu modificările și completările ulterioare.

[14] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 830 din 9 septembrie 2004.

[15] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 23 din 12 ianuarie 2004, cu modificările și completările ulterioare.

[16] A se vedea pagina https://dpap.mapn.ro/pages/acorduri-internationale, accesată la 20 octombrie 2023.

[17] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 759 din 6 decembrie 2013.

[18] Textul este detaliat și de aranjamentul tehnic privind participarea contingentului militar polonez rotațional în cadrul prezenței înaintate a forțelor NATO pe teritoriul României, încheiat între M.Ap.N. și Ministerul polonez al apărării, din 18.02.2021.

[19] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 725 din 25 octombrie 2012.

[20] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 2 iulie 2007.

[21] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1137 din 1 decembrie 2004.

[22] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 476 din 3 iulie 2002.

[23] Ordonanța Guvernului nr. 42/1999 a fost aprobată prin Legea nr. 14/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 100 din 7 martie 2000.

[24] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 675 din 5 octombrie 2010.

[25] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 567 din 1 iulie 2005.

[26] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 28 din 10 ianuarie 2005.

[27] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 9 aprilie 2013.

[28] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 208 din 1 aprilie 2009.

[29] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 306 din 4 mai 2011.

[30] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 759 din 6 decembrie 2013.

[31] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 11 iulie 2007.

[32] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 713 din 21 octombrie 2008.

[33] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 708 din 10 octombrie 2003.

[34] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 19 din 10 ianuarie 2012.

[35] A se vedea site-ul https://www.clims.eu/.

[36] Articolul 37, intitulat „Competența tribunalului militar”, ar putea avea următoarea redactare:

(1) Tribunalul militar judecă în primă instanță toate infracțiunile comise de militari până la gradul de colonel inclusiv, cu excepția celor date prin lege în competența altor instanțe.

(2) Tribunalul militar judecă în primă instanță toate infracțiunile comise de militarii străini până la gradul de colonel inclusiv. dacă prin convenții internaționale nu se dispune altfel.

(3) Tribunalul militar soluționează și alte cauze anume prevăzute de lege.