ABSTRACT

The plea agreement is an expression of the principle of expediency (specific to the Anglo-Saxon legal system) and, at the same time, an exception to the principle of finding the truth (specific to the continental legal system). One of the conditions for the successful completion of this special procedure concerns the need for the defendant to give an express statement by which he acknowledges the commission and accepts the legal framework of the facts. In the circumstances of non-concluding the agreement or its rejection by the court, this appearance of evidentiary validation of the factual situation cannot be capitalized in the common law procedure – the principle of finding the truth becomes a priority.

Keywords: plea agreement, defendant’s statement, right to defense, presumption of innocence.

1. Sesizată cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 478 alin. (1), ale art. 479 și ale art. 482 lit. a) din Codul de procedură penală, referitoare la procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, Curtea Constituțională a statuat prin Decizia nr. 490/27.10.2022[1] faptul că dispozițiile art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală sunt constituționale în măsura în care declarația dată de inculpat în vederea încheierii ARV nu poate fi folosită, împotriva voinței inculpatului, ca probă în procesul penal, în scopul soluționării cauzei conform procedurii penale de drept comun.

2. Excepția a fost ridicată de un inculpat persoană fizică într-o cauză aflată pe rolul Tribunalului Cluj – Secția penală (paragr. 1). Autorul excepției a invocat, în esență, faptul că dispozițiile legale criticate încalcă dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituție cu privire la dreptul la un proces echitabil, precum și pe cele ale art. 23 alin. (1) referitoare la libertatea individuală, în condițiile în care, în cadrul unei investigații penale ce îl privea, procurorul a emis rechizitoriul folosind (și) declarația pe care el a dat-o în vederea încheierii ARV, procedură specială care nu s-a mai finalizat.

3. Pornind de la expunerea de motive a actualului Cod de procedură penală, Curtea Constituțională a făcut în primul rând o analiză a particularităților ce vizează procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, evidențiind astfel influența sistemului de drept anglo-saxon asupra sistemului continental de drept (paragr. 21-28).

4. Făcând referire la un studiu comparativ realizat de Curtea EDO asupra procedurilor similare din legislațiile naționale ale statelor membre, instanța de contencios constituțional a identificat rolul său de arbitru în a stabili dacă, în ipoteza neîncheierii ARV sau a respingerii acestuia printr-o hotărâre judecătorească definitivă, declarația dată de inculpat, conform art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală, în vederea încheierii ARV, poate fi folosită în procedura penală de drept comun prin care va fi soluționată cauza penală (paragr. 29-31).

5. Din interpretarea legislației naționale în materia procedurii penale speciale în discuție se pot trage următoarele concluzii tehnice (paragr. 32-36):

– ARV poate fi considerat încheiat și devine aplicabil doar ca urmare a rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care este admis de către instanță;

– între momentul inițierii și cel al admiterii sale de către instanță, acordul de recunoaștere a vinovăției nu există;

– toate actele procesuale realizate între cele două momente procesuale anterior menționate, printre care se numără și declarația dată de inculpat conform art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală, sunt afectate de o condiție suspensivă;

– ca urmare a neîncheierii ARV sau a respingerii acestuia prin hotărâre judecătorească definitivă, are loc o repunere a inculpatului în situația procesuală anterioară, acesta urmând a beneficia, în consecință, de toate drepturile și garanțiile procesuale pe care le-a avut anterior inițierii acordului și pe care le-ar fi avut în lipsa inițierii acestei proceduri speciale. 

6. Menținerea declarației date de inculpat conform art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală, în procedura penală de drept comun, ulterior inițierii ARV, în condițiile neîncheierii acestuia sau ale respingerii sale de către instanță, constituie o încălcare a dreptului la apărare al inculpatului, sub aspectul dreptului acestuia de a-și construi propria strategie de apărare a drepturilor și intereselor procesuale (paragr. 40, 45).

7. În plus, standardele procesuale naționale și europene în materie atestă caracterul facultativ al declarației date de inculpat, ca și corolar al dreptului oricărei persoane acuzate de a păstra tăcerea și a nu se incrimina (paragr. 46-50). În aceste condiții, administrarea ca probă, împotriva voinței inculpatului, în procedura penală de drept comun, a declarației date de acesta conform art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală, în ipoteza neîncheierii sau a respingerii ARV, constituie nu doar o încălcare a dreptului la apărare, ci și o încălcare a prezumției de nevinovăție, reglementată la art. 23 alin. (11) din Constituție (paragr. 51).

NOTĂ. Se observă o diferență între textele de lege în legătură cu care instanța constituțională a fost sesizată pe cale de excepție [art. 478 alin. (1), art. 479 și art. 482 lit. a) C.pr.pen.], precum și cel constatat ca fiind constituțional sub rezervă de interpretare [art. 482 lit. g) C.pr.pen.]. În condițiile în care nu este incidentă strict procedura de extindere a controlului [prev. de disp. art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992], mai degrabă Curtea a dat eficiență disp. art. 29 alin. (1) teza finală și ale art. 30 alin. (3) din același act normativ. Cu alte cuvinte, reținând pertinența motivelor invocate față de obiectul procesului în cadrul căruia excepția a fost ridicată, forul constituțional a considerat demersul ca fiind admisibil, judecând astfel „pe baza actelor cuprinse în dosar”.

[1] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1240 din 22 decembrie 2022.