Dumitru-Vlad BRADEA^*

ABSTRACT

This article will analyze the legislative measures taken at the European level in order to establish the minimum standards for the application of the presumption of innocence, which had the role of systematizing, consolidating and clarifying the jurisprudence of the European Court of Human Rights in this field. It is noted that, although a principled regulation of the presumption of innocence was achieved through the adoption of Directive 2016/343/EU, the European legislator left it up to the European Court to establish new standards or interpretations, choosing not to assume the exceeding of standards imposed until that moment.

Keywords:Directive 2016/343/EU, European Court of Human Rights, presumption of innocence, scope, suspected or accused persons.

Directiva este un act legislativ care stabilește un obiectiv pe care trebuie să îl atingă toate statele membre. Fiecare dintre ele are însă libertatea de a decide asupra modalităților de îndeplinire a obiectivului stabilit. În principiu, este de acceptat o nuanțare a normelor juridice în textul național față de directivă, din moment ce aceasta este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele^[1].

Rezultatul la care trebuie să se ajungă este prevăzut de directivă, dar conținutul acesteia, în întregime, trebuie transpus realităților juridice din statul membru respectiv. Cu toate că o directivă ar putea ridica probleme de interpretare, aceasta nu poate fi exclusă de la transpunere, iar statul răspunde pentru neîndeplinirea obligațiilor^[2]. Referitor la conținut, se reține că trebuie să fie același atât în reglementarea națională, cât și în directivă.

Limitarea posibilităților statelor membre în privința transpunerii directivelor este reglementată de tratat, în special de art. 288 TFUE. Deși, la o primă lectură, se pare că statele au acces doar la mijloacele de tehnică legislativă pe care trebuie să le adapteze, s-a subliniat că alegerea este limitată de tipul de măsuri adoptat, iar conținutul este determinat în întregime de directiva în cauză^[3].

Transpunerea directivelor trebuie să se realizeze prin mijloacele legislative corespunzătoare, sens în care dispozițiile directivei trebuie transpuse în legislația națională de o manieră care să-i confere forță obligatorie incontestabilă, cu specificitatea, precizia și claritatea cerute pentru a satisface securitatea juridică, iar în cazul în care directiva vizează crearea de drepturi pentru particulari, beneficiarii trebuie să fie în măsură să-și cunoască drepturile^[4].

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare Curtea EDO) și, mai recent, Curtea de Justiție a Uniunii Europene au stabilit, în materia prezumției de nevinovăție, standarde minime, care fac în mod normal parte din legislația statelor membre, dar de multe ori, în practică, constatăm încălcări grave ale garanțiilor fundamentale, care pun în pericol aplicarea instrumentelor adoptate.

Pentru a depăși dificultatea, de câțiva ani Uniunea Europeană a decis să consolideze drepturile, în ideea de a armoniza măsurile care trebuie adoptate pentru a stabili un standard minim de aplicare. În acest scop, s-a stabilit o Foaie de parcurs^[5], în vederea întăririi drepturilor procedurale ale suspecților și acuzaților în procesul penal, sens în care au fost adoptate mai multe acte normative^[6].

Deși inițial prezumția de nevinovăție nu a fost inclusă în Foaia de parcurs, unele state membre au semnalat posibilitatea extinderii protecției și cu privire la alte drepturi care nu erau incluse în aceasta. Directiva 2016/343/UE este ultimul text juridic prevăzut ca parte a Foii de parcurs pentru consolidarea drepturilor procedurale ale persoanelor suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale.

De asemenea, se reține că la baza Cărții verzi^[7] privind prezumția de nevinovăție a stat o amplă evaluare a Consiliului European cu privire la posibilul impact juridic și economic al acestui instrument. Cu toate că în Raportul de impact^[8] a fost precizat că în cadrul Uniunii Europene există un nivel de protecție în limite acceptabile al prezumției de nevinovăție, au fost evidențiate și multe neajunsuri.

Una dintre cele mai mari probleme menționate în raportul indicat anterior a fost cea referitoare la faptul că, deși există un nivel ridicat de convingere cu privire la adaptarea legilor statelor la parametrii prezumției de nevinovăție stabiliți de Convenția Europeană a Drepturilor Omului (în continuare Convenția EDO), există diferențe importante între prevederea din legislație și modalitatea de aplicare a normelor.

Cea mai mare diferență de aplicare a prezumției s-a observat în momentul în care statele au adoptat măsuri restrictive ale libertăților și drepturilor cetățenilor, având în vedere creșterea fenomenelor de terorism și crimă organizată, aspect care a condus la o reduce a eficacității prezumției de nevinovăție.

Comisia europeană a considerat această situație îngrijorătoare, în principal pentru motivul că aceste încălcări ale drepturilor procesuale fundamentale implicau un obstacol în aplicarea mecanismelor de cooperare penală, de exemplu: mandatul european de arestare sau directiva privind procedurile de sechestru sau confiscarea instrumentelor și a produselor infracțiunii^[9], întrucât dezvoltă o lipsă de încredere în rândul judecătorilor care trebuie să le aplice. De exemplu, se observă că legislația națională impune refuzul obligatoriu cu privire la extrădarea unei persoane în măsura în care nu a fost respectat dreptul la un proces echitabil în sensul Convenției Europene sau refuzul opțional atunci când fapta pentru care se solicită extrădarea face obiectul unui proces penal în curs^[10].

Prin urmare, s-a considerat oportună adoptarea unei măsuri legislative la nivel european care să stabilească unele standarde minime și care să sistematizeze, să consolideze și să clarifice aspectele referitoare la prezumția de nevinovăție care au fost stabilite de jurisprudența Curții EDO.

1. Scop

Cea mai mare parte a legislației UE este adoptată prin procedura legislativă ordinară, în cadrul căreia Parlamentul European și Consiliul UE au competențe egale. Propunerile legislative elaborate de Comisie sunt prezentate Parlamentului European și Consiliului, care trebuie să ajungă la un acord asupra textului înainte ca acesta să poată deveni parte din dreptul european.

Parlamentul și Consiliul pot revizui și modifica textul unei propuneri legislative în cadrul unei serii de lecturi. Dacă cele două instituții convin asupra amendamentelor la prima lectură, actul propus este adoptat. În caz contrar, are loc o a doua lectură. Dacă nu se ajunge la un acord nici la a doua lectură, propunerea este prezentată unui comitet de conciliere compus dintr-un număr egal de reprezentanți ai Consiliului și ai Parlamentului. Reprezentanții Comisiei participă la reuniuni și pot aduce contribuții. Odată ce comitetul a ajuns la un acord, textul este transmis Parlamentului și Consiliului pentru a treia lectură, după care este adoptat. În cazurile rare în care cele două instituții nu se pot pune de acord, actul nu este adoptat.

Referitor la Directiva 2016/343/UE, se constată că propunerea a fost înaintată de Comisia Europeană, în anul 2013, Parlamentului și Consiliului European pentru adoptare în vederea consolidării unor aspecte ale prezumției de nevinovăție^[11]. Aceasta are ca scop garantarea în toate statele membre a unui nivel minim de protecție în măsura în care nerespectarea drepturilor persoanelor inculpate afectează profund încrederea reciprocă între state și cooperarea judiciară^[12].

Cu toate că scopul Directivei urmărește stabilirea unui nivel minim de protecție, aceasta ia în considerare doar unele aspecte ale prezumției de nevinovăție, care sunt în mare parte legate de instrumentele de recunoaștere reciprocă și de cooperare judiciară în materie penală.

În vederea stabilirii nivelului minim pentru atingerea scopului Directivei, prin raportare la principiul proporționalității, s-a avut în vedere ca referință a acestor garanții minime ceea ce a stabilit Curtea EDO cu privire la prezumția de nevinovăție.

2. Proces legislativ și sistematizare

Procesul legislativ al Directivei nu a fost ușor, deoarece a abordat anumite aspecte destul de controversate. S-au purtat negocieri cu privire la aspecte precum domeniul de aplicare al dreptului la tăcere, includerea persoanei juridice în domeniul său de aplicare, regulile de admisibilitate a probelor și, mai ales, interzicerea cazurilor de inversare a sarcinii probei^[13].

După examinarea propunerii de către Consiliul European, textul a fost transmis Comisiei pentru libertăți civile, justiție și afaceri interne din cadrul Parlamentului European, care nu a fost de acord cu textul propus. În același sens, multe dintre statele membre au dezbătut diferite probleme ivite ca urmare a formulării textului^[14]. În general, statele au considerat că, potrivit art. 52 pct. 3 din Carta drepturile fundamentale ale Uniunii Europene, existau suficiente resorturi pentru stabilirea unui standard minim al aplicării prezumției de nevinovăție, nefiind necesară adoptarea unei directive în această privință^[15].

În final, propunerea de Directivă, emisă în martie 2015, cuprindea punctul de vedere potrivit căruia domeniul de aplicare al Directivei trebuie extins pentru a se aplica persoanelor juridice, dar și persoanelor fizice care fuseseră citate inițial ca martori, dar care ar putea ajunge să fie inculpate pe parcursul anchetei. De asemenea, conform propunerii de Directivă s-a ajuns la o interpretare mult mai generală a procesului penal, aspect care era deja regăsit în jurisprudența Curții EDO, oferind posibilitatea aplicării și în cadrul unor faze extrapenale. Alte aspecte care au provocat discuții și controverse au fost cele referitoare la stabilirea prevederii care să protejeze anumite cazuri de inversare a sarcinii probei^[16] și la necesitatea stabilirii naturii absolute a dreptului la tăcere.

În final, Consiliul, Comisia și Parlamentul European au discutat propunerea de Directivă și au eliminat textele legale care constituiau principalele motive ale dezacordului. După eliminarea dezacordurilor, Directiva a fost adoptată și semnată la Strasbourg, la 9 martie 2016.

Directiva 2016/343/UE are patru capitole împărțite în șaisprezece articole și reglementează două garanții de bază: prezumția de nevinovăție și dreptul de a fi prezent la proces.

Primul capitol tratează obiectul și domeniul de aplicare al Directivei. Al doilea capitol, care face obiectul acestui studiu, are cinci articole care cuprind reglementări referitoare la prezumția de nevinovăție. Al treilea capitol reglementează, în două articole, conținutul de bază al dreptului de a fi prezent la proces și dreptul de a beneficia de un nou proces. În cele din urmă, cel de-al patrulea capitol cuprinde o serie de dispoziții generale și finale.

De asemenea, un aspect important este relevat de cele cincizeci și unu de considerații prin intermediul cărora Directiva a încercat să clarifice o serie de probleme, dar, după cum se poate observa din citirea acestora, se constată că unele și-au găsit o rezolvare imprecisă sau nici măcar nu au fost rezolvate.

După cum am precizat anterior, scopul principal al Directivei este stabilirea garanțiilor de bază privind prezumția de nevinovăție și prezentarea unor standarde minime de protecție în toate statele membre, facilitând astfel încrederea reciprocă între autoritățile lor. Totuși, prin raportare la conținutul Directivei, se observă o dificultate în ceea ce privește armonizarea acesteia cu reglementările existente deoarece, conform art. 13 din Directivă^[17], aceasta nu poate servi decât la îmbunătățirea drepturile existente, fără a putea limita sau deroga de la drepturi sau garanții procedurale recunoscute la nivel european sau intern care garantează un nivel de protecție mai ridicat.

3. Domeniul de aplicare

Pentru a se putea observa în favoarea căror persoane aduce beneficii Directiva, trebuie stabilit domeniul de aplicare. În ceea ce privește acest aspect, legislatorul european a ales să stabilească un domeniu de aplicare destul de restrâns, atât din punct de vedere subiectiv, cât și material.

În primul rând, se constată că art. 2 din Directivă delimitează în mod clar domeniul său subiectiv de aplicare doar la persoanele fizice care sunt suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale. Această primă restrângere a reprezentat o temă importantă de dezbatere^[18] la momentul adoptării, deoarece implică excluderea persoanelor juridice din domeniul său de aplicare. Asta nu înseamnă că legislatorul european a refuzat recunoașterea acestor garanții persoanelor juridice, dar, cel puțin pentru moment, a considerat suficientă aplicarea garanțiilor stabilite de jurisprudența Curții EDO și a Curții de Justiție^[19].

Analizând această delimitare a domeniului de aplicare, se ridică întrebarea privitoare la aplicarea uniformă a unor garanții stabilite deja cu consecvență în jurisprudența Curții de Justiție, de exemplu dreptul la tăcere. S-a observat că în cazul persoanelor juridice respectarea obligației de a comunica anumite documente poate ajunge să încalce dreptul la tăcere, în special din perspectiva realizării unor comunicări care, în cele din urmă, ar putea avea ca rezultat autoincriminarea^[20].

Curtea de Justiție a oferit o soluție, arătând că această interpretare a dreptului la tăcere are loc doar în domeniul dreptului comercial și, prin urmare, nu afectează aplicarea în procesul penal. Curtea de Justiție a precizat că persoanele juridice pot invoca drepturile garantate de art. 6 din Convenția EDO inclusiv în acest domeniu al dreptului comercial^[21].

Având în vedere cele expuse, consider că era un moment oportun ca prin intermediul Directivei să se reglementeze și cu privire la persoanele juridice. Regretabil, deși recunoașterea acestor garanții există atât în jurisprudența Curții EDO cât și în cea a Curții de Justiție, este faptul că nu s-a reușit clarificarea domeniului de aplicare al Directivei, pentru a fi incluse și persoanele juridice.

Mai mult, se observă că un tratament uniform putea fi stabilit atât pentru persoanele fizice, cât și pentru cele juridice, aspect reținut inclusiv de Comisia pentru libertăți civile, justiție și afaceri interne din cadrul Parlamentului European. Pentru a nu exista discuții, se putea oferi un tratament diferit aplicării prezumției de nevinovăție pentru persoanele juridice din acele state ale căror legislații prevedeau deja răspunderea penală pentru acest tip de persoane, față de statele care nu aveau reglementată o asemenea răspundere penală pentru persoanele juridice.

Dacă s-ar fi adoptat o asemenea soluție, s-ar fi realizat o clarificare a domeniul de aplicare al prezumției în funcție de specificul pe care le prezintă aceste cazuri. Mai mult, s-ar fi oferit o soluție la nivel european cu privire la modalitatea de protejare a persoanelor juridice față de formularea unor acuzații penale care pot încălca prezumția de nevinovăție, și mai ales cu privire la sfera de aplicare a dreptului de a nu se autoincrimina, a dreptului la tăcere și a modului de stabilire a sarcinii probei.

În al doilea rând, se observă că domeniul de aplicare al Directivei este limitat doar la persoanele suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale. Primul aspect care rezultă din această limitare este că doar persoanele care sunt subiecții unui proces penal pot invoca prezumția de nevinovăție, aspect vădit contradictoriu cu cele afirmate de Curtea EDO^[22]. În cauza Zollman împotriva Regatului Unit, s-a constatat că art. 6 paragr. 2 din Convenția EDO poate fi aplicabil și în cazul în care procesul penal propriu-zis a încetat printr-o achitare și alte instanțe de judecată emit hotărâri exprimând în continuare suspiciunii cu privire la nevinovăția acuzatului sau pun într-un alt mod la îndoială corectitudinea achitării. Cu toate acestea, deși Directiva are un domeniu mai limitat de aplicare, Curtea EDO consideră necesar ca procedura ulterioară, în care se fac afirmații cu privire la vinovăția persoanei, să aibă legătură cu procesul penal care a avut ca obiect stabilirea răspunderii penale a persoanei, pentru a se încadra în domeniul de aplicare al art. 6 paragr. 2 din Convenția EDO.

Mai mult, nu reiese cu claritate care sunt motivele pentru care Directiva nu a extins aceste garanții și la persoanele care sunt audiate în fața organelor de poliție, anterior începerii urmăririi penale. În ceea ce privește dreptul la tăcere, în acest caz, pe lângă faptul că există o jurisprudență constantă a Curții EDO^[23] cu privire la acest lucru, există și o reglementare la nivelul Uniunii prin Directiva 2013/48/UE^[24] emisă anterior.

Totodată, dispozițiile art. 2 din Directivă nu oferă niciun mijloc de protecție a persoanelor față de care nu a fost formulată o acuzație penală sau față de care nu există o suspiciune că au săvârșit o infracțiune și care sunt audiați în calitate de martori, iar ulterior, această calitate procesuală să fie schimbată în timpul audierii. Acest fapt are o importanță deosebită întrucât aceste persoane ar trebui să își poată exercita dreptul la tăcere, drept care nu este recunoscut martorului^[25].

Schimbarea calității procesuale a persoanei, din martor în suspect, nu trebuie văzută pur formal, întrucât este evident faptul că în unele cazuri martorul care declară anumite aspecte de care are cunoștință cu privire la faptele penale de care este întrebat s-ar putea autoincrimina deoarece nu cunoaște consecințele juridice ale celor expuse.

Această lacună în reglementare este deosebit de interesantă prin prisma faptului că art. 2 pct. 3 din Directiva 2013/48/UE, corelat cu cel de-al 21-lea considerent, prevedea faptul că în cazul în care o persoană care nu este suspectată sau acuzată, de exemplu un martor, devine o persoană suspectă sau acuzată, acea persoană ar trebui să beneficieze de protecție împotriva autoincriminării și de dreptul de a păstra tăcerea, așa cum este confirmat inclusiv de jurisprudența Curții EDO. Această Directivă tratează exact această ipoteză, cu referire la situația specifică în care o persoană devine suspectă sau acuzată în cursul interogatoriului realizat de către poliție sau de altă autoritate de aplicare a legii, în contextul unui proces penal. Soluția oferită de Directivă, în acest caz, este precizată expres și constă în suspendarea audierii, cu excepția cazului când persoana este informată de faptul că este suspectată sau acuzată și este în măsură să își exercite pe deplin drepturile procesuale. Cu toate acestea, o soluție mai pragmatică, care ar oferi un grad mai ridicat de protecție a suspectului împotriva autoincriminării, ar putea fi reprezentată de anularea întregii declarații de martor.

Se observă că Directiva 2013/48/UE a oferit o soluție la această problemă, sens în care este greu de înțeles motivul pentru care Directiva 2016/343/UE nu preia, cel puțin, această soluție legislativă, având în vedere distanța de timp între adoptarea celor două.

Această abordare își poate găsi o justificare, consider că una relativ serioasă, prin aceea că atât timp cât o situație este clarificată prin adoptarea altor acte legislative (în exemplul oferit, prin adoptarea Directivei 2013/48/UE, dar și prin protecția oferită de jurisprudența Curții EDO), devine redundantă legiferarea cu privire la exact aceeași situație juridică.

În al treilea rând, se constată că o altă limitare a domeniului de aplicare este impusă de Directiva 2016/343/UE cu privire la stabilirea momentului de debut și de final al aplicării prezumției de nevinovăție. Dispozițiile Directivei trebuie să se aplice în toate fazele procedurilor penale, până când hotărârea prin care se stabilește vinovăția sau nevinovăția persoanei suspectate sau acuzate de săvârșirea infracțiunii rămâne definitivă.

Astfel, considerentul 12 din Directivă clarifică o situație care a generat interes în dezbaterile referitoare la momentul de început al aplicării prezumției de nevinovăție. Directiva se aplică din momentul în care o persoană este suspectată sau acuzată. Pentru întărirea acestei idei, se precizează și faptul că nu este necesară existența unei notificări oficiale sau de un alt fel efectuate de către o autoritate a unui stat membru cu privire la dobândirea acestor calități de suspect sau inculpat.

Cu privire la stadiile procesuale în care se aplică dispozițiile Directivei, se observă că acestea sunt: faza de urmărire penală, faza de judecată în primă instanță și în calea de atac, în concret până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești^[26].

Cu toate acestea, trebuie precizat faptul că dispozițiile Directivei nu se mai aplică în cazul exercitării căilor extraordinare de atac^[27], inclusiv în ceea ce privește acțiunile introduse în fața Curții EDO.

În al patrulea rând, se observă faptul că domeniul material de aplicare al Directivei a suferit o limitare în comparație cu cele prevăzute în art. 6 din Convenția EDO și consacrate în jurisprudența Curții EDO.

Astfel, textul art. 6 din Convenția EDO care precizează că orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită, așa cum a fost interpretat de Curtea EDO, oferă o interpretare largă a noțiunii de acuzație penală^[28]. Curtea EDO a susținut o asemenea interpretare a acestei noțiuni^[29], extinzând sfera de aplicare a art. 6 din Convenția EDO în afara sferei procesului penal, printre altele, și la procesele în care s-au aplicat sancțiuni în domeniile militar^[30], administrativ^[31], și chiar la procesele în care s-a constatat dezincriminarea unor infracțiuni^[32].

Cu toate acestea, Directiva^[33] a limitat reglementarea garanțiilor referitoare la prezumția de nevinovăție doar la proceduri penale, contrar celor susținute de Comisia pentru libertăți civile, justiție și afaceri interne din cadrul Parlamentului European, care a propus respectarea criteriilor stabilite de Curtea EDO.

De asemenea, în timpul dezbaterilor legislative s-a pus în discuție excluderea unor infracțiuni mai puțin grave din domeniul de aplicare al Directivei, dar până la urmă acest lucru nu s-a realizat. Legislatorul european a oferit soluția care permite statelor membre, în aceste cazuri, să aplice dispozițiile Directivei referitoare la dreptul la tăcere și la non-autoincriminare și, în același timp, să permită desfășurarea procesului doar în scris sau fără audierea suspectului sau a persoanei acuzate de către autoritățile competente, cu condiția respectării dreptului la un proces echitabil.

În al cincilea rând, în ceea ce privește domeniul de aplicare ratione temporis și ratione loci, se reține că Directiva se aplică tuturor statelor membre ale Uniunii, cu excepția Regatul Unit, Irlandei și Danemarcei^[34], începând cu data de 29 martie 2016. Statele membre au avut o obligație de transpunere a Directivei până cel târziu la data de 1 aprilie 2018, moment după care Directiva are efect direct în măsura în care statele nu au transpus-o.

Cu privire la transpunerea dispozițiilor Directivei de către România, se constată că, de exemplu, dispozițiile referitoare la modul în care persoanele suspectate sau acuzate sunt prezentate în fața instanței, cele referitoare la asigurarea dreptului la tăcere al persoanei acuzate privitor la infracțiunile pentru care sunt cercetate și la posibilitatea de a nu se autoincrimina, cu stabilirea situațiilor în care pot fi restrânse aceste drepturi fără a afecta natura echitabilă a procesului și drepturile și obligațiile participanților la procesul penal în ceea ce privește sarcina probei, astfel încât să se asigure obiectivitatea și echidistanța necesare unei soluționării juste a procesului penal, nu au fost transpuse în totalitate.

Începând cu anul 2022 au fost declanșate 11 proceduri de infringement față de România ca urmare a nerespectării legislației UE. Una dintre acestea viza transpunerea parțială a Directivei 2016/343/UE privind prezumția de nevinovăție și dreptul de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale.

Procedura de infringement pentru transpunerea parțială a Directivei 2016/343/UE a fost deschisă în luna mai 2018, după ce termenul pentru aplicarea ei a expirat în luna aprilie. Întrucât nu au fost transpuse integral dispozițiile Directivei, în octombrie 2020 Comisia Europeană a transmis României un aviz motivat, oferind un termen de două luni pentru a lua măsurile adecvate în vederea transpunerii. Cu toate acestea, în anul 2022, Comisia Europeană a decis clasarea procedurii de infringement referitoare la transpunerea parțială a Directivei.

4. Protecția prezumției de nevinovăție în Directivă

Prezumția de nevinovăție constituie unul dintre principiile esențiale ale procesului penal, așa cum s-a reținut, la nivel european, în jurisprudența Curții EDO. În acest sens, dispozițiile Directivei urmează, în principiu, această interpretare jurisprudențială care oferă două modalități de aplicare a prezumției de nevinovăție, ca regulă de tratament și ca regulă de judecată^[35].

Astfel, după ce Directiva stabilește conținutul prezumției de nevinovăție la art. 3, precizează, în art. 4, 5 și 7, domeniul său de aplicare ca regulă de tratament și, în art. 6, ca regulă de judecată. Ca regulă de tratament, Directiva tratează trei chestiuni: modul în care publicul trebuie să fie informat cu privire la persoanele suspectate sau acuzate, modul în care suspecții și acuzații trebuie să fie prezentați public și modul în care dreptul de a păstra tăcerea și de a nu depune mărturie împotriva propriei persoane sunt puse în practică. Ca regulă de judecată, Directiva are ca scop stabilirea criteriilor pentru repartizarea sarcinii probei și a standardului de probațiune, precum și regula in dubio pro reo.

A. Prezumția de nevinovăție ca regulă de tratament

a. Referirile publice la vinovăție. Primul aspect pe care Directiva îl are în vedere ca regulă de tratament este acela referitor la modalitatea de prezentare a persoanelor care sunt subiecți ai unor proceduri penale. În primul rând, în art. 4 al Directivei se solicită statelor să asigure ca autoritățile publice să respecte prezumția de nevinovăție atunci când se raportează la cei cercetați sau acuzați și, prin urmare, le interzice să se refere la ei ca și cum ar fi vinovați. În al doilea rând, se oferă și un remediu în măsura în care se constată încălcarea acestor dispoziții, statul având obligația să asigure măsuri disponibile și eficiente pentru exercitarea unei căi de atac.

Cu toate acestea, se observă că impunerea acestor obligații autorităților statului nu împiedică efectuarea actelor de urmărire penală care au ca scop dovedirea vinovăției, de exemplu administrarea unor probe. Mai mult, aceste obligații nu se opun pronunțării unor decizii preliminare cu caracter procedural care se bazează pe suspiciuni sau pe probe incriminatoare, de exemplu luarea unor măsuri asigurătorii.

Un alt doilea aspect important precizat în Directivă este cel referitor la difuzarea unor informații, în mod public, cu privire la procedurile în care este implicată persoana suspectă sau acuzată, doar în măsura în care acest lucru este necesar din motive legate de anchetă sau în interes public. În acest sens, difuzarea unor înregistrări sau imagini cu persoanele care au săvârșit o infracțiune și a căror identitate nu este în acel moment cunoscută poate fi realizată cu scopul de a-i identifica pe autorii faptei. De asemenea, nu se încalcă dispozițiile Directivei nici atunci când autoritățile publice, din motive de siguranță, furnizează informații locuitorilor dintr-o anumită zonă cu privire la o presupusă infracțiune împotriva mediului sau atunci când organele de urmărire penală sau o altă autoritate competentă furnizează informații obiective cu privire la stadiul procedurilor penale, în scopul de a preveni tulburarea ordinii publice^[36].

Măsurile precizate anterior, și nu numai, se pot lua în mod justificat de către autoritățile statului, dar cu limitarea impusă de caracterul rezonabil și pertinent al măsurilor. În orice caz, modul și contextul în care informațiile sunt difuzate nu ar trebui să creeze impresia că persoana este vinovată înainte de a se fi dovedit vinovăția acesteia conform legii^[37].

Referitor la aceste obligații, trebuie precizat faptul că Directiva impune doar în sarcina autorităților statului respectarea lor, de exemplu: judecători, procurori, polițiști sau membri ai Guvernului. În mod straniu, nu se impun anumite obligații și mass-mediei, deși jurisprudența Curții EDO este clară de foarte mulți ani cu privire la obligațiile pe care atât mass-media, cât și anumite persoane fizice le au pentru a nu încălca prezumția de nevinovăție.

Un al treilea aspect se referă la faptul că Directiva, ca regulă de tratament, implică noțiunea comunicării și modalitatea prin care se comunică aceste informații. Conform art. 4 din Directivă prin raportare la considerentul 17, comunicarea este reprezentată de orice declarație publică a autorităților publice și care trebuie înțeleasă ca fiind orice declarație care se referă la o infracțiune și care emană fie de la o autoritate implicată în procedurile penale legate de infracțiunea respectivă, cum ar fi autoritățile judiciare, poliția și alte autorități de aplicare a legii, fie de la o altă autoritate publică, cum ar fi miniștrii și alți funcționari publici. Se observă faptul că noțiunea de declarație publică implică în mod evident ca titular al obligației de protecție și instanțele judecătorești, și, implicit, hotărârile judecătorești.

Un al patrulea aspect care trebuie precizat este că Directiva îi protejează pe cei care sunt afectați de aceste proceduri penale împotriva unui tratament informativ inutil sau disproporționat, deși, în concret, nu este stabilită nicio măsură în ceea ce privește eventualele restricții asupra comunicării acestor informații. De asemenea, nu există reglementări care să sancționeze pe cei care, de exemplu, publică fotografii ale acuzaților sau divulgă datele lor personale.

Deosebit de important este aspectul al cincilea care rezultă din aplicarea Directivei, privitor la influența pe care o pot avea declarațiile publice prin raportare la măsurile preventive. Este de subliniat faptul că uneori este necesară luarea unor măsuri preventive, dar acest fapt nu trebuie să atragă stabilirea vinovăției persoanelor implicate în aceste proceduri. De asemenea, respectarea acestor obligații nu ar trebui să aducă atingere hotărârilor preliminare de natură procedurală, luate de autoritățile judiciare sau de alte autorități competente, care se întemeiază pe suspiciuni sau pe elemente de probă incriminatoare, cum ar fi deciziile de arest preventiv, cu condiția ca aceste hotărâri să nu se refere la persoana suspectată sau acuzată ca fiind vinovată.

Cu toate acestea, se impune condiția ca înaintea luării unei hotărâri preliminare de natură procedurală, respectiv luarea unor măsuri preventive, autoritatea competentă să verifice dacă există suficiente elemente de probă incriminatoare împotriva persoanei suspectate sau acuzate care să justifice hotărârea respectivă, iar hotărârea poate conține referiri la aceste elemente^[38].

Consider că în cadrul Directivei puteau fi stabiliți niște parametri comuni cu relevanță pentru măsurile preventive, care să fie avuți în vedere de toate statele membre, fără ca aceste măsuri să fie lăsate la latitudinea fiecărui stat în momentul transpunerii Directivei. O reglementare mai specifică în acest domeniu ar fi fost oportună, având în vedere că luarea unor măsuri preventive are ca urmări, printre altele: stigmatizarea socială, pierderea locului de muncă sau afectarea reputației. Or, acestea sunt aspecte care influențează în mod ireversibil viața persoanelor care sunt subiectele acestor proceduri.

Mai mult, este regretabil faptul că Directiva nu a adoptat anumite aspecte regăsite în jurisprudența Curții EDO referitoare la modul în care se aplică prezumția de nevinovăție, în procedurile extrapenale și ulterior dispunerii unei soluții de achitare, deși Comisia pentru libertăți civile, justiție și afaceri interne din Parlamentul European a propus expres acest lucru.

În acest fel, Directiva ar fi fost un document complet care să cuprindă toate aspectele privitoare la prezumția de nevinovăție așa cum reies ele din jurisprudența Curții EDO și, de ce nu, chiar să avanseze noi ipoteze pentru a extinde aplicarea prezumției.

b. Prezentarea în fața publicului a persoanelor suspectate și acuzate. Complementar prevederilor art. 4 din Directivă, la inițiativa Comisiei pentru libertăți civile, justiție și afaceri interne din Parlamentul European, a fost introdus art. 5 care are ca scop protejarea suspecților sau acuzaților împotriva utilizării nejustificate a mijloacelor de constrângere fizică.

Acest articol are la bază jurisprudența constantă a Curții EDO^[39] în care se subliniază faptul că statele trebuie să se asigure că o persoană este reținută în condiții compatibile cu respectarea demnității umane și că nu este supusă, prin modul de executare a măsurii, unei situații de o asemenea intensitate încât să depășească nivelul inevitabil de suferință inerent detenției.

Cu toate acestea, pentru a evita încălcarea art. 3 din Convenția EDO, care interzice tortura sau stabilirea pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, statele au obligația să examineze în fiecare caz dacă măsura care urmează să fie luată față de o persoană este justificată, din motive de siguranță, de opunere la arestare, de pericol de alterare de probe sau de alte motive stabilite în legislațiile statelor, și dacă este proporțională cu circumstanțele cauzei sau ale persoanei. De exemplu, dacă este proporțională cu natura infracțiunii, cu vârsta acuzatului, cu antecedentele penale sau cu starea sa fizică și psihică^[40].

E.g., s-a considerat că actul încătușării unui subiect în timpul detenției legale, dacă nu necesită folosirea forței și dacă implică expunerea publică a persoanei cercetate, încalcă drepturile omului. În asemenea cazuri nu trebuie depășit ceea ce este în mod necesar și rezonabil pentru circumstanțele cauzei. Această jurisprudență constantă^[41] impune o interdicție clară a practicii de a prezenta unele persoane în spațiul public încătușate în timp ce sunt conduse la instituțiile de aplicare a legii și care permite mass-mediei să le fotografieze sau să le înregistreze pentru a le face publice.

De asemenea, s-a constatat că reprezintă o încălcare a prezumției de nevinovăție, cât și o încălcare a art. 3 din Convenția EDO^[42] faptul că inculpații au fost ținuți în timpul procesului televizat într-o cușcă. Curtea EDO a reținut că un asemenea tratament a provocat celor implicați sentimente de frică, angoasă și inferioritate și a influențat starea de concentrare a acestora în timpul procesului, ducând la o scădere a capacității lor de reacție și a posibilității de a se apăra.

Pentru a consolida această jurisprudență, art. 5 din Directivă impune statelor să se abțină de la prezentarea ca vinovați în fața publicului, a celor suspectați sau acuzați, prin utilizarea unor măsuri de constrângere fizică – cum sunt fixarea cu cătușe a mâinilor sau a picioarelor, izolarea în boxe de sticlă sau cuști – sau prin impunerea unor uniforme specifice mediului carceral^[43].

Contrar celor expuse anterior, aceste cerințe nu sunt pretinse pentru situațiile în care măsurile sunt necesare din motive specifice cauzei, fie legate de securitate (inclusiv împiedicarea persoanelor suspectate sau acuzate de a se răni sau de a-i răni pe alții ori de a distruge bunuri de orice tip), fie legate de împiedicarea persoanelor suspectate sau acuzate de a se sustrage urmăririi sau de a avea contact cu persoane terțe, cum ar fi martorii sau victimele.

Cred că trebuie precizat faptul că în finalul considerentului 20 al Directivei se menționează expres că posibilitatea de a aplica măsuri de constrângere fizică nu înseamnă că autoritățile competente trebuie să ia vreo decizie formală cu privire la utilizarea acestui tip de măsuri. Ceea ce mi se pare deosebit de important la acest aspect este cum se poate reuși verificarea caracterului necesar și proporțional al acestor măsuri dacă nu este necesară o constatare formală, adică existența unui act emis de autoritatea publică, de exemplu: ordonanță, încheiere sau hotărâre judecătorească. Acest aspect rămâne supus dezbaterii, dar consider, după cum am mai precizat și anterior, că unele chestiuni inserate în Directivă nu au fost foarte atent analizate la momentul adoptării.

c. Dreptul de a păstra tăcerea și dreptul de a nu se autoincrimina. Deși de multe ori se contestă faptul că aceste două drepturi sunt incluse în prezumția de nevinovăție, nu există dubii cu privire la faptul că acestea derivă din prezumția de nevinovăție, aspect care reiese atât din Directivă, cât și din jurisprudența constantă a Curții EDO^[44]. Confirmarea rezultă cu evidență și din faptul că, astfel, cel care are sarcina probei trebuie să dovedească vinovăția acuzatului fără să aibă posibilitatea să folosească instrumente care înfrâng voința acestuia. Astfel, cine este acuzat de săvârșirea unei infracțiuni poate invoca dreptul la tăcere sau poate să se abțină să declare împotriva sa cu privire la fapta de care este acuzat. Dacă s-ar accepta această ipoteză, s-ar ajunge la situația în care persoana acuzată este obligată să ajute la dovedirea faptei de care este acuzat.

Directiva reglementează în art. 7 aceste două drepturi fundamentale ale tuturor acuzaților; în alin. (1) dreptul de a păstra tăcerea și în alin. (2) dreptul de a nu se autoincrimina. Din redactarea textului se înțelege, din nou, că Directiva, prin menționarea acestor garanții, instituie regulile minime privind prezumția de nevinovăție.

Mai mult, că nu este prima dată când aceste drepturi sunt recunoscute în reglementările europene; Directiva 2012/13/UE privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, în art. 3 alin. (1) lit. e) a inclus expres dreptul de a păstra tăcerea. Se observă că legislatorul european, cel puțin cu privire la dreptul de a păstra tăcerea, a fost consecvent, realizând o corelație între cele două directive.

În legătură cu dreptul de a nu se autoincrimina, Directiva preia jurisprudența constantă a Curții EDO cu privire la faptul că deși această garanție trebuie respectată de către autoritățile statului, nu împiedică autoritățile competente să strângă probe care pot fi obținute în mod legal prin utilizarea unor măsuri de constrângere prevăzute de lege și care au o existență independentă.

Observ că această mențiune are legătură cu obținerea unor probe cu autorizarea prealabilă a judecătorului^[45], de exemplu, obținerea unor probe prin verificarea aerului respirat, de sânge, de urină și de țesut, în vederea efectuării testului ADN^[46].

În ceea ce privește dreptul la tăcere, după cum s-a observat în jurisprudența Curții EDO^[47], este susținut caracterul relativ, deoarece este permisă reținerea unor concluzii adverse din faptul că persoana acuzată a ales să își exercite acest drept.

În cauza Murray împotriva Regatului Unit, Curtea EDO a reamintit că este posibilă această deducție în măsura în care legea permitea extragerea unor inferențe de bun-simț din tăcerea acuzatului dacă acuzarea a deschis un dosar penal împotriva acuzatului și situația necesită o explicație din partea sa. Având în vedere că probele prezentate în cadrul procesului au constituit o acuzație solidă împotriva reclamantului, Curtea EDO a constatat că reținerea unor astfel de concluzii, care, de altfel, sunt supuse unor garanții procedurale importante, nu a încălcat art. 6 paragr. 2 din Convenția EDO în circumstanțele cauzei. Mai mult, Curtea EDO a considerat că reținerea unor concluzii din tăcerea acuzatului poate fi permisă și într-un sistem precum cel austriac, în care instanțele de judecată evaluează liber probele în fața lor, cu condiția ca probele prezentate să fie de așa natură încât singura concluzie de bun-simț care reiese din tăcerea acuzatului este că nu a avut niciun răspuns la acuzația formulată împotriva sa^[48].

În contradicție cu cele afirmate de Curtea EDO, consider că prin stabilirea caracterului relativ al dreptului la tăcere și posibilitatea de a trage concluzii negative, care reies din exercitarea dreptului la tăcere al acuzatului, se încalcă prezumția de nevinovăție.

Directiva a adoptat o poziție fermă, interzicând în mod absolut acordarea de valoare probantă tăcerii și, prin urmare, recunoscând caracterul absolut al acesteia, exercitarea acestor drepturi neputând fi considerată o dovadă a săvârșirii infracțiunii de care persoana este suspectată sau acuzată^[49]. Dar cu toate acestea, finalul considerentului 28 al Directivei oferă posibilitatea interpretării caracterului absolut al celor două drepturi, prin aceea că nu ar trebui să se aducă atingere normelor naționale privind aprecierea probelor de către instanțe sau judecători, cu condiția respectării dreptului la apărare. Această propoziție finală a considerentului, deși ar trebui interpretată în sensul că autoritățile judiciare, la pronunțarea hotărârii, ar putea să aibă în vedere și atitudinea cooperantă a persoanei condamnate, poate fi interpretat și într-un sens prejudiciabil pentru acuzat. Astfel, s-ar putea ajunge la situația în care autoritățile judiciare să ofere anumite beneficii persoanelor acuzate care renunță la aceste drepturi, respectiv să obțină o pedeapsă mai ușoară sau să beneficieze de un regim mai ușor de executare al pedepsei.

Pentru înlăturarea oricăror discuții, era de așteptat ca Directiva să reglementeze condițiile care trebuie îndeplinite pentru ca renunțarea la aceste drepturi să fie valabilă, această modalitate fiind agreată atât în jurisprudența Curții EDO, cât și în Directiva 2013/48/UE^[50].

Mai mult, se observă că deși considerentele Directivei^[51] fac trimitere directă la obligația statelor de a lua unele măsuri pentru a se asigura că persoanele acuzate își înțeleg drepturile, nu este precizat cum se realizează în concret acest lucru. În schimb, Directiva 2013/48/UE menționează expres cum se realizează această obligație a statelor, respectiv atunci când persoanele sunt suspectate sau acuzate, li se formulează o notă cu drepturile pe care le au, această notă^[52] cuprinzând și informații privind dreptul de a nu se autoincrimina.

Pentru a asigura cea mai adecvată protecție a acestor drepturi, Directiva a impus statelor membre două condiții. Prima condiție se referă la existența unei căi de atac eficiente în caz de încălcare a drepturilor. Cea de-a doua condiție, mult mai interpretabilă, obligă statele ca în măsura în care constată încălcarea dreptului la tăcere și a dreptului de a nu se autoincrimina, să respecte dreptul la apărare și caracterul echitabil al procedurilor. Astfel, se constată că fără a aduce atingere normelor și sistemelor naționale privind admisibilitatea probelor, autoritățile statului, în special cele reprezentate de judecători, procurori și polițiști, ar putea să excludă acele probe care au fost administrate cu încălcarea acestor două drepturi.

B. Prezumția de nevinovăție ca regulă de judecată

Prezumția de nevinovăție, în timpul procesului penal, are rolul de a stabili cine trebuie să aibă sarcina probei. Jurisprudența Curții EDO^[53] a consolidat acest principiu, care este comun sistemelor juridice europene moderne, constând în aceea că sarcina de a dovedi săvârșirea unei infracțiuni pe care se întemeiază hotărârea de condamnare trebuie să revină în mod obligatoriu organelor de urmărire penală, și nu acuzatului. În mod similar, aceasta implică faptul că acuzatul nu are sarcina de a propune probe în proces pentru a-și dovedi nevinovăția, ci mai mult, poate rămâne total inactiv în această fază procesuală.

Din aceste roluri atribuite acuzatului și organelor de urmărire penală cu privire la cui îi revine sarcina probei derivă un aspect mult mai important și care influențează intrinsec persoana care trebuie să se pronunțe cu privire la acuzația penală. Astfel, instanța de judecată sau, în unele cazuri, juriul trebuie să adopte o atitudine mentală conformă cu regula de distribuție a sarcinii probei, în sensul de a considera, la începutul procesului, persoana acuzată ca fiind nevinovată.

Acest domeniu de aplicare al prezumției de nevinovăție a fost consacrat în art. 6 din Directivă care afirmă că statele membre se asigură că sarcina probei în ceea ce privește stabilirea vinovăției persoanelor suspectate și acuzate revine organelor de urmărire penală. Această prevedere nu trebuie înțeleasă că ar aduce atingere obligației judecătorului sau instanței competente de a căuta atât probe incriminatoare, cât și dezincriminatoare, și nici dreptului apărării de a prezenta probe în conformitate cu dreptul intern aplicabil.

Se observă că această permisiune oferită de Directivă în administrarea probelor de către judecători este una restrânsă și, în orice caz, atunci când este permisă trebuie realizată cu obiectivitate și prin raportare la prezumția de nevinovăție. Ca o consecință a aplicării acestor criterii de distribuție a sarcinii probei, în caz de dubiu la momentul pronunțării hotărârii, trebuie aplicată soluția mai favorabilă persoanei acuzate, inclusiv atunci când instanța evaluează posibilitatea achitării persoanei respective. Directiva consacră, în acest fel^[54], regula tradițională a sarcinii probei și regula in dubio pro reo, dar nu face nicio referire la standardul „dincolo de orice îndoială rezonabilă”.

De asemenea, ceea ce rămâne nereglementat sunt situațiile privitoare la ipotezele de inversare a sarcinii probei. Consider că această lacună a Directivei reprezintă un aspect negativ întrucât atât jurisprudența Curții EDO^[55], cât și doctrina^[56] sunt de acord cu anumite modificări ale regulii generale de stabilire a sarcinii probei față de organele de urmărire penală. Multe dintre statele membre permit aceste ipoteze, în special în ceea ce privește infracțiuni rutiere, infracțiuni privitoare la mediu, infracțiuni economice sau infracțiuni referitoare la traficul de droguri. De o lungă perioadă de timp, Curtea EDO și-a menținut poziția referitoare la faptul că în anumite cazuri inversarea sarcinii probei nu reprezintă o încălcare a prezumției de nevinovăție, și mai mult, a consimțit la utilizarea de către judecătorii naționali a unor asemenea ipoteze regăsite în legislațiile naționale.

Astfel, s-a susținut de către Curtea EDO^[57] că toate sistemele juridice naționale reglementează prezumțiile de fapt sau de drept, sens în care, în mod evident, Convenția EDO nu le exclude. Cu toate acestea, în materie penală statele sunt obligate să rămână în anumite limite atunci când utilizează ipoteze de inversare a sarcinii probei, respectiv să aibă în vedere gravitatea a ceea ce este în joc și să respecte dreptul la apărare. Prin urmare, Curtea EDO este de acord cu prevederile din legislația națională care permit ipoteze de inversare a sarcinii probei, cu condiția ca acestea să fie proporționale și rezonabile și să respecte dreptul la apărare.

După cum am precizat anterior, această lipsă de reglementare a ipotezelor de inversare a sarcinii probei a fost unul dintre cele mai controversate aspecte pe parcursul întregului proces legislativ al Directivei. Inițial, Comisia Europeană a prevăzut în propunerea sa de directivă un articol care a permis existența acestora^[58].

Contrar acestor argumente, Comisia pentru libertăți civile, justiție și afaceri interne din cadrul Parlamentului European a fost foarte critică cu acest aspect, reproșând Comisiei Europene faptul că stabilirea, în cadrul unui text de asemenea anvergură cum este Directiva, a unui principiu conform căruia sarcina probei poate fi inversată este inacceptabilă. De asemenea, s-a precizat că prin recunoașterea la nivel european a unui astfel de principiu s-ar ajunge la o armonizare în jos a dispozițiilor naționale.

După numeroase dezbateri, s-a realizat excluderea acestui text din cadrul Directivei, deși consider că acest lucru nu are nicio relevanță. Astfel, se constată că în temeiul art. 13 nicio dispoziție din Directivă nu se interpretează ca reprezentând o derogare sau o limitare a vreunui drept sau garanție procedurală asigurate potrivit Convenției EDO sau altor dispoziții relevante din dreptul internațional sau din dreptul oricărui stat membru care prevede un nivel mai ridicat de protecție. În acest sens, constat că deși Directiva nu reglementează expres ipotezele de inversare a sarcinii probei, ele sunt permise ca urmare a faptului că sunt recunoscute prin jurisprudența Curții EDO. Ideal ar fi fost ca aceste ipoteze să se fi regăsit în Directivă pentru o aplicare unitară, fără a permite o marjă de apreciere prea largă statelor membre.

5. Concluzii

După cum am menționat anterior, recunoașterea prezumției de nevinovăție în Europa are o jurisprudență extinsă, pe care Directiva o protejează și o consolidează. Cu regret am observat că acest principiu este subminat în mai multe moduri^[59] și că, din păcate, legislatorul european nu a avut în vedere toate implicațiile când a adoptat această Directivă.

În ultima perioadă de timp, combaterea fenomenelor de criminalitate organizată a cunoscut o amploare, sens în care aproape toate sistemele juridice europene au introdus proceduri noi care prevăd mai multe sau mai puține garanții. Totodată, luarea măsurilor pentru accelerarea soluționării dosarelor au permis în unele cazuri limitarea unor drepturi ale persoanelor acuzate^[60].

Ca urmare a acestor aspecte, prezumția de nevinovăție a fost afectată, mai ales în ceea ce privește materia măsurilor preventive, a soluțiilor prin care se urmează o procedură simplificată de recunoaștere a vinovăției și a ipotezelor de inversare a sarcinii probei.

Ar fi fost de apreciat dacă legislatorul european ar fi stabilit reguli referitoare la aceste aspecte, ceea ce ar fi contribuit la o mai bună protejare a acestui principiu. Alături de aceste lacune în reglementare, trebuie menționat și faptul că anumite aspecte privitoare la dreptul la tăcere sau dreptul de a nu se autoincrimina au fost tratate superficial. Legislatorul european a lăsat în sarcina Curții EDO stabilirea unor noi standarde sau interpretări, alegând să nu își asume depășirea unor standarde impuse până în acel moment. Cu toate acestea, consider că există și un aspect pozitiv al adoptării acestei Directive, respectiv acela că s-a reușit consolidarea în cadrul unui singur act legislativ a unor măsuri ce au legătură cu principiul prezumției de nevinovăție, precum și faptul că a fost stabilit un standard minim al aplicării acesteia în statele membre.

---

* Prim-procuror – Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea, doctorand al Școlii doctorale de drept a Universității de Vest din Timișoara, e-mail: vlad_bradea@yahoo.com.

[1] A se vedea art. 288 din TFUE.

[2] Cauza 136/81, Comisia împotriva Italiei, hotărârea din 12 octombrie 1982.

[3] D.M. Șandru, Directiva – act de dreptul Uniunii Europene – și simplificarea normativă,Pandectele române nr. 7/2015, p. 51.

[4] Cauza 197/96, Comisia împotriva Franței, hotărârea din 13 martie 1997.

[5] Rezoluția Consiliului European din data de 30 noiembrie 2009 privind o foaie de parcurs pentru consolidarea drepturilor procedurale ale persoanelor suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale.

[6] Directiva 2010/64/UE din 20 octombrie 2010 privind dreptul la interpretare și traducere în procesul penal; Directiva 2012/13/UE din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale; Directiva 2013/48/UE din 22 octombrie 2013 privind dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale și al procedurilor privind mandatul european de arestare, precum și dreptul ca o persoană terță să fie informată în urma privării de libertate și dreptul de a comunica cu persoane terțe și cu autorități consulare în timpul privării de libertate; Directiva 2016/800/UE din 11 mai 2016 privind garanțiile procedurale pentru copiii care sunt persoane suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale; Directiva 2016/1919/UE din 26 octombrie 2016 privind asistența juridică gratuită pentru persoanele suspectate și persoanele acuzate în cadrul procedurilor penale și pentru persoanele căutate în cadrul procedurilor privind mandatul european de arestare.

[7] A se vedea Cartea verde din 26 aprilie 2006 privitoare la prezumția de nevinovăție, Comisia Europeană, 2006.

[8] A se vedea Raportul de impact publicat de Comisia Europeană la 27 noiembrie 2013.

[9] Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană.

[10] A se vedea art. 21 și art. 22 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 27 mai 2019, cu modificările și completările ulterioare.

[11] Directiva 2016/343/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale, publicată în limba română în JO L 65/1 din 11 martie 2016, disponibilă pe site-ul https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:32016L0343&from=FI.

[12] M. Caterini, „The presumption of Innocence in Europe: Developments in Substantive Criminal Law”, Beijing Law Review, nr. 8, p. 117.

[13] M. L. Villamarín López, „The presumption of Innocence in Directive 2016/343/EU of 9 March 2016”, 2017, vol. 18, nr. 3, ERA Forum, p. 335.

[14] De exemplu, s-a discutat despre legătura dintre dreptul de a fi prezent la proces și prezumția de nevinovăție. Alte state au pus la îndoială utilitatea directivei în ansamblu, întrucât au considerat că prezumția de nevinovăție era suficient acoperită de criteriile jurisprudențiale stabilite de Curtea EDO.

[15] Art. 52 pct. 3 din Cartă este destinat să asigure coerența necesară între Cartă și Convenția europeană, impunând norma potrivit căreia, în măsura în care drepturile din prezenta Cartă corespund și drepturilor garantate prin Convenția Europeană, înțelesul și domeniul de aplicare ale acestora, inclusiv restrângerile admise, sunt identice cu cele prevăzute de Convenția Europeană. Rezultă, în special, faptul că, la stabilirea restrângerilor acestor drepturi, legislatorul trebuie să respecte aceleași norme privind restrângerile instituite de Convenția Europeană, care devin astfel aplicabile drepturilor menționate la acest alineat, fără a aduce atingere autonomiei dreptului Uniunii și Curții de Justiție a Uniunii Europene.

[16] În acest sens, Comisia a afirmat, într-o Declarație emisă la 11 ianuarie 2016, că regretă eliminarea articolului 5.2 din Propunerea de directivă, deoarece va duce la crearea unor probleme privind punerea în aplicare a prezentei directive în măsura în care se referă la securitate juridică, control și operabilitate, ceea ce poate determina un risc crescut de litigii inutile, în special la nivel național. Cu toate acestea, având în vedere blocajul realizat de statele membre la adoptarea directivei, Comisia nu se va opune adoptării acesteia în forma modificată.

[17] A se vedea art. 13 din Directiva 2016/343/UE, Menținerea nivelului de protecție: „Nicio dispoziție din prezenta directivă nu se interpretează ca reprezentând o derogare sau o limitare a vreunui drept sau garanție procedurală asigurate potrivit cartei, CEDO sau altor dispoziții relevante din dreptul internațional sau din dreptul oricărui stat membru care prevede un nivel mai ridicat de protecție”.

[18] Inițial, Parlamentul European a avizat negativ directiva, deoarece nu erau incluse în domeniul de aplicare și persoanele juridice, aspect la care a renunțat ulterior. Textul final al directivei reflectă mai degrabă ideea Comisiei Europene conform căreia, din moment ce Curtea de Justiție a Uniunii acoperă diferite nevoi și niveluri de protecție pentru persoanele fizice față de cele juridice, nu a fost momentul potrivit pentru a aborda tratarea prezumției de nevinovăție în comun.

[19] În acest sens, se precizează în al 15-lea considerent al Directivei că prezumția de nevinovăție a persoanelor juridice trebuie protejată prin garanții legislative și de jurisprudența existentă, a căror evoluție va determina necesitatea unei intervenții la nivelul întregii Uniuni.

[20] M. L. Villamarín López, op. cit., p. 344.

[21] Cauza Oken împotriva Comisiei, C-374/87, hotărârea din data de 18 octombrie 1989.

[22] Cauza Zollman împotriva Regatului Unit (dec.), hotărârea din data de 20 noiembrie 2003.

[23] Cauza Sladuz împotriva Turciei, hotărârea din data de 27 noiembrie 2008.

[24] Directiva 2013/48/UE privind dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale și al procedurilor privind mandatul european de arestare, precum și dreptul ca o persoană terță să fie informată în urma privării de libertate și dreptul de a comunica cu persoane terțe și cu autorități consulare în timpul privării de libertate.

[25] Se observă că dreptul național oferă o situație mai favorabilă față de dispozițiile Directivei, sens în care dispozițiile art. 118 C.proc.pen. prevăd dreptul martorului de a nu se acuza, astfel încât declarația de martor dată de o persoană care, în aceeași cauză, anterior declarației a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect sau inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Mai mult, prin Decizia nr. 236/2020, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 118 C.proc.pen., care nu reglementează dreptul martorului la tăcere și la neautoincriminare, este neconstituțională.

[26] M. L. Villamarín López, op. cit., p. 346.

[27] De exemplu, dispozițiile Directivei 2016/343/UE nu se vor aplica căilor de atac prevăzute de cap. V din Codul de procedură penală, respectiv contestației în anulare, recursului în casație, revizuirii sau redeschiderii procesului penal în cazul judecării în lipsă a unei persoane condamnate.

[28] Cauzele Deweer împotriva Belgiei, hotărârea din data de 27 februarie 1980 și Eckle împotriva Germaniei, hotărârea din data de 21 iunie 1983.

[29] Cauza Engel și alții împotriva Olandei, hotărârea din data de 23 noiembrie 1976.

[30] Idem.

[31] Cauzele Lutz împotriva Germaniei, hotărârea din data de 25 august 1987; Schmautzer împotriva Austriei, hotărârea din data de 23 octombrie 1995; Malige împotriva Franței, hotărârea din data de 23 septembrie 1998; Salabiaku împotriva Franței, hotărârea din data de 7 octombrie 1988.

[32] Cauza Öztürk împotriva Germaniei, hotărârea din data de 21 februarie 1984.

[33] A se vedea considerentul 11 din Directivă, care precizează că domeniul de aplicare nu trebuie să cuprindă procedurile civile sau administrative, inclusiv atunci când procedurile administrative pot conduce la sancțiuni, cum ar fi procedurile legate de concurență, comerț, servicii financiare, trafic rutier, fiscalitate sau taxe suplimentare, și nici anchetele efectuate de către autoritățile administrative în legătură cu aceste proceduri.

[34] În conformitate cu art. 1 și 2 din Protocolul nr. 21 privind poziția Regatului Unit și a Irlandei cu privire la spațiul de libertate, securitate și justiție, anexat la TUE și la TFUE, și fără a aduce atingere art. 4 din protocolul respectiv, aceste state membre nu au participat la adoptarea Directivei, nu au obligații în temeiul acesteia și aceasta nu li se aplică. Referitor la Danemarca, în conformitate cu art. 1 și 2 ale Protocolului nr. 22 anexat la TUE și la TFUE, aceasta nu participă la adoptarea prezentei directive, nu are obligații în temeiul acesteia și aceasta nu i se aplică.

[35] M. L. Villamarín López, op. cit., p. 350.

[36] A se vedea considerentul 18 din Directiva 2016/343/UE.

[37] Cauzele Ismoilov împotriva Rusiei, hotărârea din data de 24 aprilie 2008; Butkevicius împotriva Lituaniei, hotărârea din data de 26 martie 2002.

[38] A se vedea considerentul 16 din Directiva 2016/343/UE.

[39] Cauzele Svinarenko și Slyadene împotriva Rusiei, hotărârea din data de 17 iulie 2014; Raninen împotriva Finlandei, hotărârea din data de 16 decembrie 1997.

[40] Cauza Marinescu împotriva României, hotărârea din data de 2 noiembrie 2016.

[41] Cauzele Rupa împotriva României (nr. 1), hotărârea din data de 16 decembrie 2008; Borgers împotriva Belgiei, hotărârea din 30 octombrie 1991.

[42] Cauza Raimishvili și Kohreidze împotriva Georgiei, hotărârea din data de 27 ianuarie 2009.

[43] A se vedea considerentele 20 și 21 din Directiva 2016/343/UE.

[44] Cauzele Allen împotriva Regatului Unit (MC), hotărârea din data de 12 iulie 2013; Saunders împotriva Regatului Unit, hotărârea din data de 17 decembrie 1997; Murray împotriva Regatului Unit, hotărârea din data de 8 februarie 1996; Funke împotriva Franței, hotărârea din data de 25 februarie 1993.

[45] De exemplu, prevederile art. 190 alin. (2) C.proc.pen. precizează că examinarea fizică, în lipsa consimțământului scris al persoanei care urmează a fi examinată, al reprezentantului legal ori al încuviințării din partea ocrotitorului legal, se dispune de către judecătorul de drepturi și libertăți.

[46] A se vedea considerentul 29 din Directiva 2016/343/UE.

[47] Cauzele Telfner împotriva Austriei, hotărârea din data de 20 martie 2001; Murray împotriva Regatului Unit, hotărârea din data de 8 februarie 1996.

[48] Cauza Murray împotriva Regatului Unit, hotărârea din data de 8 februarie 1996, paragr. 15-17.

[49] A se vedea art. 7 pct. 5 și considerentul 28 din Directiva 2016/343/UE.

[50] Art. 9 din Directiva 2013/48/UE privind dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale și al procedurilor privind mandatul european de arestare, precum și dreptul ca o persoană terță să fie informată în urma privării de libertate și dreptul de a comunica cu persoane terțe și cu autorități consulare în timpul privării de libertate.

[51] A se vedea considerentul 32 din Directiva 2016/343/UE.

[52] Art. 9 lit. a) din Directiva 2013/48/UE prevede faptul că persoana suspectată sau acuzată primește, în scris sau verbal, informații clare și suficiente într-un limbaj simplu și comprehensibil despre conținutul dreptului vizat și posibilele consecințe ale renunțării la el.

[53] Cauzele Barbera, Messengue și Jabardo împotriva Spaniei, hotărârea din data de 13 iunie 1994; Janosevic împotriva Suediei, hotărârea din data de 23 iulie 2002.

[54] A se vedea art. 6 din Directiva 2016/343/UE – Sarcina Probei.

[55] Cauza Salabiaku împotriva Franței, hotărârea din data de 7 octombrie 1988.

[56] A. Ashworth, „Four threats to the presumption of innocence”, 2006, The International Journal of Evidence & Proof, nr. 10, p. 241; T. Weigend, „There is only one presumption of innocence”, 2013, Netherland Journal of Law and Philosophy, vol. 42, nr. 3, p. 193.

[57] Cauza Salabiaku împotriva Franței, hotărârea din data de 7 octombrie 1988.

[58] A se vedea considerentul 19 și art. 15 al Propunerii de directivă, care precizau că statele membre se asigură că orice prezumție care transferă sarcina probei suspecților sau acuzaților are suficientă importanță pentru a justifica o excepție de la acest principiu și a fi refuzată. Pentru a infirma prezumția, este suficient ca apărarea să ofere suficiente probe pentru a ridica o îndoială rezonabilă cu privire la vinovăția suspectului sau acuzatului.

[59] A. Ashworth, op. cit., p. 243.

[60] M. L. Villamarín López, op. cit., p. 360.