Cătălin CONSTANTINESCU-MĂRUNȚEL^*

ABSTRACT

The objective of this paper is to analyze the notion of duress from two perspectives. Firstly, a brief presentation of the manner in which it is regulated by the Romanian Criminal Law is made, a particular highlight being put on the fact that it is included among the excusing situations mentioned by the 2014 Criminal Code. Secondly, the norms of the Rome Statute which regulate the notion of duress are being presented and analyzed, with an explanation regarding its inclusion among the grounds for excluding criminal responsibility. The paper ends with a third part, dedicated to the exploration of the differences and resemblances between the two types of legal regimes. Two legal problems which may appear in the national praxis are also identified with this occasion.

Last but not least, a secondary objective of the author is to use the analysis of the notion of duress in order to argue that the transposition process of the international criminal law norms in the Romanian criminal law is far from being completed and that many gaps remain. In the absence of a future intervention of the Romanian legislator, the latter will have to be managed by the Romanian Courts. At the same time, it is shown that these gaps are inevitable, as international criminal law is an emerging legal branch, while the Romanian legislator did not create the normative solutions necessary for addressing this reality.

Keywords:duress, justifications, excusing situations, international criminal law, Rome Statute.

Introducere

Una dintre multele surprize pe care le resimte acela care se apleacă să studieze dreptul internațional penal este aceea că numeroase noțiuni despre care s-ar crede că sunt clare, în fapt nu sunt deloc așa. Dreptul internațional penal este o ramură de drept tânără, în plină evoluție și care (încă) are foarte multe lacune.

Totodată, trebuie arătat că legiuitorii naționali, cel român inclusiv, au transpus adeseori în mod inexact dispozițiile dreptului internațional penal. Sunt multiple explicațiile care stau la baza acestui fenomen, dar apreciem că ar trebui menționate aici doar două, întrucât acestea sunt cele care se află în cea mai strânsă legătură cu subiectul acestui articol. În primul rând, trebuie arătat că adaptarea normelor care provin din afară în momentul transpunerii lor în dreptul intern este, până la un punct, o formă de diligență din partea legiuitorului național. Nu este de dorit simpla copiere, fără discernământ, a unor norme străine, întrucât aceasta poate conduce, în cel mai bun caz, la paralelisme legislative (și la inflație legislativă). În cel mai rău caz, se poate ajunge la crearea a două regimuri juridice distincte și contradictorii pentru aceeași materie, ceea ce poate conduce în mod efectiv la blocarea practicii naționale până la intervenția legiuitorului sau a unei alte autorități abilitate în acest sens (precum Curtea Constituțională).

În al doilea rând, trebuie observat că procesul de transpunere al normelor străine, la fel ca orice alt proces de legiferare, este unul cu o importantă componentă politică. Totodată, dreptul internațional penal, privit și ca instrument al justiției de tranziție, se află în directă legătură cu unele dintre cele mai controversate și dureroase aspecte ale istoriei naționale recente în majoritatea statelor recunoscute la momentul redactării prezentului articol. Pe cale de consecință, actorii politici și non-politici care formează sau influențează legiuitorul național intervin adeseori asupra normelor rezultante pentru a se asigura că acestea răspund unor necesități de moment sau propriilor agende[1]. În mod evident, punctăm acest fapt nu pentru a critica un sistem anume, ci pentru a contura mai bine o realitate de fapt care, privită în mod individual, are caracter neutru.

În lumina celor de mai sus, se poate argumenta că legiuitorul român este unul dintre legiuitorii naționali care a preluat în legislația națională, odată cu intrarea în vigoare a Codului penal din 2014, în mod relativ neutru, dar în mod cert incomplet[2], dispozițiile dreptului internațional penal, între care se evidențiază cele ale Statutului de la Roma[3]. Spre deosebire de Germania[4], legiuitorul român nu a dorit să stabilească norme speciale dedicate armonizării dreptului penal român (atât general, cât și special) cu dreptul internațional penal, ceea ce a creat și este de natură să mai creeze o serie de probleme atunci când instanțele române încearcă să aplice dispozițiile art. 438-445 Cod penal (în continuare C.pen.) în lumina obligațiilor internaționale asumate de România prin raportare la normele actuale de drept internațional penal.

Prin urmare, prezentul articol este actual și util întrucât își propune să vină în completarea lacunelor rămase în legislația penală română în urma procesului de transpunere a normelor de drept internațional penal, prin analizarea constrângerii în lumina celor două seturi de norme. Având în vedere realitățile de tristă amintire care marchează întreaga lume, dar și Europa în particular (războiul din Ucraina), ne putem aștepta ca practica românească să se dezvolte în curând și în acest domeniu. În acest sens, amintim că România s-a alăturat deja demersului comun de sesizare a Procurorului Curții Penale Internaționale în legătură cu situația din Ucraina[5].

Prezentul articol este împărțit în trei părți, urmate de câteva concluzii succinte. În prima parte este analizată noțiunea de constrângere, precum și alte aspecte conexe, în lumina dreptului penal român. Se prefigurează, astfel, elementele de care vom avea nevoie pentru a realiza comparația anunțată prin titlu. În cea de-a doua parte este prezentată aceeași noțiune, dar în lumina Statutului de la Roma, pe care România l-a ratificat prin Legea nr. 111 din 13 martie 2002. Se pune, totodată, în această parte, un deosebit accent pe regimul juridic al constrângerii în acest sistem.

A treia și ultima parte începe cu o inventariere a diferențelor și asemănărilor identificate în primele două părți, iar apoi se concentrează pe analiza a două probleme de drept care pot să apară în practica națională ca urmare a celor sesizate.

Prin urmare, fără a mai adăuga alte detalii, vom trece la prima parte a acestui articol, anume noțiunea de constrângere în dreptul penal român.

Noțiunea de constrângere în dreptul penal român

Conform art. 15 Cod penal C.pen., „infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o”. Pe cale de consecință, caracterul penal al unei fapte care este prevăzută de legea penală este înlăturat, în dreptul penal român, atât de incidența unei cauze justificative, cât și de incidența unei cauze de neimputabilitate[6]. O mențiune importantă, mai ales prin raportare la ceea ce vom arăta ulterior cu privire la coordonatele în materie ale dreptului anglo-saxon, trebuie adusă în acest punct, anume că existența unei cauze de neimputabilitate nu se va analiza decât în acele cazuri în care s-a stabilit deja că fapta este nejustificată.

Totodată, trebuie arătat că, în dreptul penal român, de regulă, cauzele de neimputabilitate, precum cele justificative, odată reținute în legătură cu conduita făptuitorului, înlătură în mod complet caracterul penal al oricărei fapte. Ipotezele în care o astfel de cauză nu produce efecte sunt acelea în care legiuitorul a prevăzut expressis verbis acest aspect[7].

În doctrină s-a arătat că prin cauze justificative, în dreptul penal român, se înțelege „acele stări, situații sau împrejurări în prezența cărora fapta prevăzută de legea penală săvârșită în concret nu contravine ordinii juridice și astfel acea faptă devine permisă”[8].

În doctrină s-a arătat că „pentru a se reține existența unei cauze justificative este necesar ca prin raportare la data săvârșirii faptei prevăzute de legea penală, pe de-o parte, să fie întrunite toate condițiile prevăzute de lege (elementul obiectiv al cauzei justificative) și, pe de altă parte, ca făptuitorul să fi conștientizat că acționează în aceste condiții (elementul subiectiv al cauzei justificative)”[9].

În ceea ce privește cauzele de neimputabilitate, tot în doctrină s-a arătat că acestea sunt „acele stări în care voința făptuitorului a fost alterată, acesta fiind fie constrâns să comită o faptă prevăzută de legea penală, fie din cauza unor împrejurări mai presus de voința sa nu și-a putut da seama de consecințele socialmente periculoase ale faptei sale. Deși fapta îi aparține din punct de vedere fizic, aceasta nu îi aparține și din punct de vedere psihic”[10].

Tot în literatura de specialitate s-a arătat că „pentru a putea imputa (reproșa) săvârșirea unei infracțiuni unei persoane, este în primul rând necesar ca făptuitorul să fie responsabil, adică să aibă aptitudinea psiho-fizică de a înțelege semnificația acțiunilor sau inacțiunilor sale ori a urmărilor acestora (factorul intelectiv) și de a fi stăpână pe ele (factorul volitiv)” și că „reținerea responsabilității făptuitorului nu este suficientă per se pentru a se constata imputabilitatea faptei, ci este necesar ca acesta să nu fi acționat din eroare ori sub imperiul unui caz fortuit, respectiv a unei constrângeri (fizice sau morale) sau a unui exces neimputabil”[11].

Ideea că se raportează cauzele justificative la faptă, iar cele de neimputabilitate la făptuitor, conduce în mod direct la faptul că cele dintâi produc efecte față de toți participanții la comiterea faptei, în timp ce cele din urmă produc efecte doar față de făptuitorul în legătură cu care sunt reținute. O excepție este cauza de neimputabilitate a cazului fortuit, prev. de art. 31 C.pen., care stabilește că „nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală al cărei rezultat e consecința unei împrejurări care nu putea fi prevăzută”. Este ușor de observat, însă, că există un element distinctiv al cazului fortuit, element care îl departajează de celelalte cauze de neimputabilitate, apropiindu-l concomitent de cauzele justificative. Ipoteza normei este aceea că există un element circumstanțial (un element de fapt) pe care făptuitorul nu-l cunoaște și nu putea să-l cunoască. Acel element, precum și imposibilitatea făptuitorului de a-l cunoaște, sunt circumstanțe obiective care generează, într-adevăr, o anumită atitudine a subiectului activ față de faptă, însă aceasta este reținută abia în plan secund.

Acestea fiind spuse, se poate arăta că, în dreptul penal român, la fel ca în majoritatea sistemelor de drept romano-germanice[12], constrângerea (fie ea fizică sau psihică) este una dintre cauzele de neimputabilitate. Astfel, conform art. 24 C.pen., „nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista”, iar conform art. 25 C.pen., „nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin amenințare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia și care nu putea fi înlăturat în alt mod”.

Este interesant de remarcat că unii autori români, în mod judicios, arată că inclusiv cauzele de neimputabilitate pot să fie împărțite în funcție de efectele pe care acestea le au asupra relației dintre făptuitor, ca destinatar al normei juridice, respectiv Stat, ca emitent al respectivei norme și garant al respectării drepturilor fundamentale ale individului. Astfel, s-a arătat că exigibilitatea unei conduite conforme cerințelor impuse ordinii juridice presupune „posibilitatea de a-i pretinde subiectului adoptarea unei conduite conforme preceptului normei”[13]. Privită din acest unghi, existența unei constrângeri pune făptuitorul în situația de a nu mai putea adopta o conduită conformă exigențelor impuse de normele juridice în vigoare, ceea ce se traduce prin imposibilitatea tragerii acestuia la răspundere pentru comiterea faptei.

După cum se poate intui din citirea textului, legiuitorul român a prevăzut astfel o serie de condiții care trebuie să fie îndeplinite pentru a putea fi reținută această cauză de neimputabilitate. Astfel, pentru a fi în prezența constrângerii fizice, este necesar ca (1) asupra persoanei, ca entitate fizică, să fie exercitată o forță de constrângere, indiferent dacă ea provine din interiorul persoanei (de ex., leșinul) sau din exteriorul persoanei (de ex., imobilizarea), respectiv (2) persoana să nu fi putut rezista constrângerii[14].

Prin urmare, astfel cum s-a observat și în literatura de specialitate, „făptuitorul, deși conștient de fapta sa, nu poate să acționeze liber (să își coordoneze comportamentul în scopul respectării normei legale), întrucât libertatea sa fizică este anihilată și, prin urmare, nu i se poate imputa săvârșirea faptei”[15].

În ceea ce privește constrângerea morală, condițiile sunt (1) ca persoana să fi fost amenințată cu un pericol grav, (2) ca persoana să săvârșească această faptă sub imperiul respectivei amenințări, respectiv (3) ca persoana să nu fi avut altă cale de a înlătura pericolul grav cu care este amenințată, altul decât săvârșirea faptei[16].

Pericolul cu care este amenințată persoana, denumit uneori în doctrină și rău, „trebuie să fie grav (de natură a produce repercusiuni ireversibile ori greu de înlăturat), iminent (nu eventual), inevitabil (altfel decât prin comiterea faptei), injust și proporțional cu urmarea faptei prevăzute de legea penală ce se solicită a fi săvârșită”[17].

Pe cale de consecință, este ușor de observat că legiuitorul român a preferat să împartă instituția juridică a constrângerii în două părți, în funcție de metoda prin care subiectul de drept ajunge să-și piardă „liberul arbitru” (posibilitatea de a-și exercita în mod liber voința).

Întrucât vom vedea că este important în lumina dispozițiilor Statutului de la Roma, precizăm încă din acest punct al discursului nostru că, astfel cum s-a arătat în literatura de specialitate, „spre deosebire de starea de necesitate, unde făptuitorul poate opta între a realiza acțiunea de salvare sau a lăsa pericolul să-și producă efectele”,în cazul constrângerii, fie ea fizică sau morală, „cel constrâns nu are nicio opțiune, trebuind să acționeze”[18]. În mod evident, în cazul constrângerii morale nu se poate vorbi despre un imperativ similar cu cel care există în cazul constrângerii fizice, ci de punerea persoanei într-o situație în care raportat, inter alia, la propriile atașamente, credințe și obligații nu poate concepe în mod rezonabil o altă cale decât aceea care presupune săvârșirea faptei prevăzute de legea penală.

Acestea fiind spuse, se poate trece la analiza noțiunii de constrângere în lumina Statutului de la Roma.

Noțiunea de constrângere în lumina Statutului de la Roma

Statutul de la Roma a fost primul document fundamental al dreptului internațional penal în care au fost reglementate în mod explicit cauzele justificative, respectiv cele de neimputabilitate, chiar dacă, astfel cum vom vedea, sub altă denumire și cu un regim juridic aparte. Totodată, astfel cum s-a arătat în literatura de specialitate, sunt anumite norme din cadrul acestui instrument, între care și cele reproduse de art. 31, care reflectă principiile generale ale dreptului penal și/sau ale dreptului internațional cutumiar, ceea ce înseamnă că Statele sunt obligate să respecte standardele stabilite prin aceste norme[19]. Cu alte cuvinte, se afirmă că suntem în prezența unei codificări a ceea ce era deja inclus între normele jus cogens.

Conform art. 31 alin. (1) din Statutul de la Roma (în continuare S.R.98), sunt cel puțin patru motive de exonerare a răspunderii penale recunoscute de Curtea Penală Internațională (în continuare C.P.I.): iresponsabilitatea (lit. a), intoxicația (lit. b), legitima apărare (lit. c) și constrângerea (lit. d). Pentru a atinge scopul prezentului articol, este suficient și necesar a ne limita la a analiza în acest punct noțiunea de constrângere. Cu toate acestea, apreciem că sunt utile unele remarci cu titlu introductiv.

La acestea se adaugă eroarea, reglementată prin dispozițiile art. 32, respectiv ordinul ierarhic și ordinul legii, reglementate prin dispozițiile art. 33 S.R.98. În ceea ce privește minoritatea, trebuie arătat că dispozițiile art. 26 din același Statut nu instituie un veritabil motiv de exonerare a răspunderii penale, ci o limită jurisdicțională. Ratione personae, C.P.I. nu are competența să judece persoane care nu împliniseră vârsta de 18 ani la momentul comiterii faptei[20]. Din rațiuni de spațiu și de coerență a discursului, nu vom explora acest subiect în cadrul acestui articol.

Începem prin a arăta că Statutul de la Roma se îndepărtează de la noțiunile consacrate în dreptul național drept cauze justificative, respectiv cauze de neimputabilitate. În schimb, acesta introduce o noțiune hibridă, anume motivele de exonerare a răspunderii penale (în limba engleză, grounds for excluding criminal responsability).

În literatură s-a arătat că, deși S.R.98 nu încearcă să explice dacă un anumit motiv justifică fapta (în limba engleză, justifies the wrongful act) sau înlătură caracterul imputabil al faptei (în limba engleză, excuses the perpetrator), acest fapt nu ar trebui să ridice probleme deosebite, întrucât noțiunea de răspundere penală este înțeleasă în sens larg[21].

Revenind la noțiunea de constrângere, observăm că, în conformitate cu art. 31 alin. (1) lit. d din S.R.98, „în afara altor motive de exonerare a răspunderii penale prevăzute de prezentul statut, o persoană nu răspunde penal dacă, în momentul comportamentului în cauză: (d) comportamentul despre care se susține că ar constitui o crimă ce ține de competența Curții a fost adoptat sub constrângere, rezultând dintr-o amenințare cu moartea iminentă sau dintr-o atingere gravă, continuă ori iminentă a propriei integrități fizice sau a altuia și dacă a acționat din necesitate și într-un mod rezonabil pentru a înlătura această amenințare, cu condiția să nu fi avut intenția de a produce un prejudiciu mai mare decât cel pe care a încercat sa îl evite”. În mod interesant (și în mod cert util), Statutul prevede și o serie de condiții cu privire la amenințare, fiind precizat că „această amenințare poate fi: (i) fie exercitată de alte persoane; (ii) fie constituită de alte circumstanțe independente de voința sa”.

Atenționăm că noțiunea de constrângere este autonomă în raport cu noțiunea de ordin al superiorului, respectiv ordin al legii. Cele două din urmă sunt reglementate prin dispozițiile art. 33 din Statut. În opinia noastră, dispozițiile art. 33 ar trebui să fie corelate în practica națională cu cele ale art. 21 din Codul penal român, care prevede cauza justificativă a exercitării unui drept sau îndeplinirii unei obligații[22].

Vom analiza pe rând toate implicațiile acestei definiții, care la prima vedere, mai ales în ochii unui jurist român, poate părea ușor exotică.

Pentru a începe cu cel mai evident aspect al problemei, S.R.98, prin dispozițiile art. 31 alin. (1) lit. d, combină într-o singură instituție juridică, a constrângerii ca motiv de exonerare a răspunderii penale, două instituții juridice distincte în dreptul penal român: cauza de neimputabilitate a constrângerii (prevăzută de art. 24, respectiv 25 C.pen.), respectiv cauza justificativă a stării de necesitate (prevăzută de art. 20 C.pen.). Această soluție de reglementare aparent ciudată (dacă o privim din perspectiva dreptului național romano-germanic) se clarifică atunci când se precizează că făptuitorul trebuie să fi „acționat din necesitate și într-un mod rezonabil pentru a înlătura această amenințare, cu condiția să nu fi avut intenția de a produce un prejudiciu mai mare decât cel pe care a încercat sa îl evite”, precum și că amenințarea sub imperiul căreia este săvârșită fapta prevăzută de Statutul de la Roma poate să provină nu numai de la alte persoane, ci și să fie constituită de alte circumstanțe, independente de voința autorului faptei.

Pe cale de consecință, trebuie observat că atunci când sunt analizate condițiile în care poate să fie reținută incidența motivului de exonerare al constrângerii, sub imperiul S.R.98, în fapt, prin comparație cu dreptul penal român, sunt analizate simultan și condițiile reținerii incidenței cauzei justificative a stării de necesitate. Bineînțeles, aceasta nu înseamnă că trebuie să se realizeze o confuzie totală între cele două noțiuni, chiar și sub imperiul S.R.98. Din contră, în opinia noastră, mai ales în cazul specific al dreptului penal, este utilă analizarea lor în mod distinct. O astfel de abordare aduce o claritate mai mare discursului juridic.

Cu toate acestea, realitatea juridică rămâne că, în conformitate cu art. 31, trebuie creată o distincție între constrângerea lato sensu ca tip de motiv de exonerare a răspunderii penală, respectiv constrângerea strico sensu și starea de necesitate. Cele din urmă sunt, în fapt, forme specifice pe care le îmbracă cea dintâi.

În literatura de specialitate s-a arătat că motivul pentru care s-a ajuns la această soluție normativă poate fi găsit în compromisurile de natură politică pe care reprezentanții Statelor care au participat la redactarea Statutului de la Roma au fost nevoiți să le facă pentru a putea definitiva prima ediție a acestuia[23]. În fapt, însă, s-a perpetuat o confuzie de ordin terminologic între noțiunile de necesitate și constrângere, confuzie care era pregnantă în special în limba engleză. Astfel cum s-a arătat deja[24], în textele americane și engleze, noțiunea de necesitate (necessity) este acoperită sub denumirea de „duress of circumstances” (o traducere în limba română ar fi „constrângerea exercitată de situația de fapt”). În același timp, în jurisprudența Tribunalului Militar Internațional de la Nürnberg, precum și în cea a Tribunalului Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie, noțiunea de necesitate a fost folosită pentru a descrie situații în care, conform definițiilor utilizate în sistemele naționale de drept, ar fi trebuit să fie folosită noțiunea de constrângere[25].

În opinia noastră, o astfel de confuzie nu este nici surprinzătoare, nici unică în istoria dreptului internațional penal. Din contră, chiar dacă această ramură de drept este în principal influențată de autori care au fost formați atât în școala anglo-saxonă, cât și în cea romano-germanică, toți aceștia folosesc și se raportează în principal la terminologia juridică anglo-saxonă, întrucât limba engleză domină atât literatura de specialitate, cât și practica internațională. Cazurile în care o altă limbă (franceza) reușește să se impună în dialogul transnațional pe astfel de subiecte sunt rare și nu lipsite de o serie de alte probleme ce pot să apară prin traducerile repetate.

Un al doilea aspect care trebuie sesizat este acela că, sub imperiul S.R.98, precum în cazul Codului penal român, constrângerea nu poate să fie reținută decât dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ o serie de condiții. Acestea pot să fie ușor desprinse din normele indicate, iar ulterior au fost consacrate în literatura de specialitate:

1) Conduita făptuitorului trebuie să constituie o infracțiune aflată în competența materială a Curții Penale Internaționale;

2) Constrângerea rezultă dintr-o amenințare cu moartea iminentă sau dintr-o atingere gravă, continuă ori iminentă a propriei integrități fizice sau a altuia;

3) Amenințarea provine de la alte persoane sau din alte circumstanțe independente de voința făptuitorului;

4) Făptuitorul a acționat din necesitate și într-un mod rezonabil pentru a înlătura această amenințare;

5) Făptuitorul să nu fi avut intenția de a produce un prejudiciu mai mare decât cel pe care a încercat să îl evite[26].

În urma parcurgerii acestor condiții, se poate observa ușor că reținerea motivului de exonerare a răspunderii penale al constrângerii (duress) se face în urma aplicării unui raționament logic foarte similar celui folosit pentru a reține cauza de neimputabilitate a constrângerii în dreptul penal român. Odată lămurit și acest aspect, se poate trece la rezumarea asemănărilor și diferențelor dintre cele două regimuri juridice, lucru pe care îl vom face în partea a III-a a acestui articol.

Diferențe, asemănări și posibile probleme de drept

Această a treia parte a articolului nostru are rolul de a închide cercul exercițiului teoretic început în prima parte, respectiv continuat în a doua parte a lucrării noastre. Informațiile oferite până în acest punct, eminamente teoretice, își găsesc reprezentarea practică în ideile pe care urmează a le formula. Prin urmare, astfel cum am anunțat în introducere, vom începe prin a trece în revistă o serie de asemănări și deosebiri desprinse din primele două părți, iar apoi vom analiza două probleme de drept cu care instanțele române s-ar putea confrunta dacă legiuitorul nu intervine curând pentru a lămuri o serie dintre aspectele sesizate supra și infra.

În considerarea celor expuse mai sus, apreciem că se poate întocmi următoarea listă a asemănărilor și deosebirilor dintre noțiunea de constrângere conform dreptului penal român, respectiv aceeași noțiune de constrângere conform Statutului de la Roma:

– În dreptul penal român, unde se face distincția dintre cauzele justificative și cele de neimputabilitate, constrângerea, fie ea fizică sau morală, este o cauză de neimputabilitate; Statutul de la Roma nu face distincția între cauzele justificative și cele de neimputabilitate, fiind folosită noțiunea de motive de exonerare a răspunderii penale, între care este inclusă și constrângerea;

– În dreptul penal român, cauza de neimputabilitate a constrângerii este autonomă în raport cu cauza justificativă a stării de necesitate, respectiv în raport cu cauza de neimputabilitate a excesului neimputabil; sub imperiul S.R.98, constrângerea ca motiv de exonerare a răspunderii penale (lato sensu) se poate concretiza atât în constrângere fizică sau morală (stricto sensu), cât și în stare de necesitate (dacă ar fi să folosim noțiunile de drept național);

– Spre deosebire de dreptul penal român, unde cauzele justificative și de neimputabilitate au fost clar delimitate, Curtea Penală Internațională încă nu a format o jurisprudență din care să rezulte care sunt tipurile de situații de fapt în care s-ar putea ajunge la reținerea constrângerii în vederea exonerării de răspundere penală a unei persoane care a comis fapte prevăzute de Statutul de la Roma (genocid, infracțiuni contra umanității, infracțiuni de război, agresiune);

– Atât în dreptul penal român, cât și în Statutul de la Roma se face o distincție clară între constrângere și executarea unui ordin al unui superior/îndeplinirea unei obligații legale; din păcate, trebuie menționat că nici în acest caz nu există nicio soluție a C.P.I. în care aceasta să fi analizat in extenso diferențele dintre cele două;

– Nici în dreptul penal român, nici în Statutul de la Roma nu se stabilește o categorie de fapte pentru care s-ar putea reține cu succes apărarea constrângerii; cu toate acestea, în jurisprudența instanțelor penale internaționale, apărarea constrângerii a condus, ca regulă, cel mult la o ameliorare a pedepsei, iar nu la exonerarea de răspundere penală a făptuitorului.

În cele ce urmează, astfel cum am anunțat încă din introducere, vom analiza două probleme de drept care ar putea să apară în practica națională, în lumina celor expuse până în acest punct. În primul rând, în opinia noastră, se ridică întrebarea dacă o instanță română ar putea, în mod valabil, să rețină existența constrângerii în cazul unei persoane care a săvârșit o faptă care este prevăzută de dispozițiile art. 438-445 C.pen. În al doilea rând, se ridică întrebarea dacă o instanță română ar putea să rețină existența excesului neimputabil în cazul unei persoane care a săvârșit aceeași faptă.

În ceea ce privește prima problemă de drept, deși ar putea părea că este o poziție contradictorie, apreciez că, măcar la nivel teoretic, se poate reține constrângerea chiar și în cazul în care o persoană a săvârșit una dintre faptele prevăzute de art. 438-445 C.pen. Iar în legătură cu această poziție se impun o serie de mențiuni prin raportare la noțiunea de constrângere morală. În cazul în care făptuitorul a fost constrâns fizic, adică nu a avut controlul propriu ca entitate fizică, apreciem că nu se ridică probleme deosebite de drept, oricât de științifico-fantastic ar părea scenariul în care așa ceva ar fi posibil.

Revenind la constrângerea morală, menționăm că afirmăm aceasta întrucât trebuie observată, pe de-o parte, varietatea de modalități ale elementului material al acestor infracțiuni, iar pe de cealaltă parte, eterogenitatea subiecților activi ai acestor infracțiuni. Cu toate că astfel de fapte sunt de o gravitate extraordinară și că este greu de imaginat cum o persoană poate ajunge să comită astfel de fapte, chiar și în condițiile unei amenințări grave, nu poate fi ignorată posibilitatea incidenței unor alți factori, cum ar fi:

– reprezentarea pe moment a situației pe care făptuitorul ar fi putut să o aibă în mod rezonabil;

– puterea de apreciere a făptuitorului;

– climatul de impunitate format din norme sociale, culturale, economice, religioase (inclusiv tradiții și ritualuri specifice);

– probleme economice, traumele colective, nivelul general de educație al populației etc.

Prin urmare, este necesară o apreciere de la caz la caz a situației, a poziției făptuitorului, a rolului jucat de acesta, a statutului său social, a posibilității de a prevedea consecințele macro ale faptelor sale etc. De altfel, în doctrină s-a arătat că, spre exemplu, într-un conflict armat, voința individului este întotdeauna calificată prin împrejurarea în care ea se manifestă, iar consimțământul persoanei față de orice faptă nu este niciodată absolut[27].

Cu toate acestea, subliniem că ne asumăm că s-ar putea ca o astfel de interpretare să intre în conflict cu raționamente viitoare ale C.P.I., care s-ar putea să păstreze tradiția anglo-saxonă, unde constrângerea nu poate fi invocată pentru anumite fapte (de ex., omor). Prin urmare, subliniem că o abordare prudentă de către instanțe, în considerarea jurisprudenței formate la nivel internațional în cauze similare, ar presupune respingerea apărării constrângerii pe considerentul că faptele sunt de o gravitate sporită, care nu are cum să fie proporțională cu pericolul care se încerca a se evita de către făptuitor prin comiterea faptei.

Trecând la cea de-a doua faptă, având în vedere că S.R.98 nu prevede în mod distinct și alte motive de exonerare a răspunderii penale, în lumina principiului pacta sunt servanda, este discutabil în ce măsură o instanță română poate reține cauza de neimputabilitate a excesului neimputabil (prin raportare la starea de necesitate), prevăzută de art. 26 alin. (2) C.pen., în legătură cu comiterea unei infracțiuni internaționale stricto sensu.

Pe de-o parte, am putea argumenta că acest lucru este posibil prin raportare la dispozițiile art. 21 alin. (1) lit. c din Statut[28], care precizează că reprezintă izvor de drept cu caracter subsidiar pentru Curtea Penală Internațională „principiile generale ale dreptului desprinse de Curte din legile naționale reprezentând diferite sisteme juridice ale lumii, inclusiv, după caz, legile naționale ale statelor sub jurisdicția cărora s-ar afla în mod obișnuit crima, dacă aceste principii nu sunt incompatibile cu prezentul statut și nici cu dreptul internațional, regulile și normele internaționale recunoscute”. Într-o eventuală situație în care instanța română este chemată să judece o persoană pentru comiterea unei infracțiuni internaționale stricto sensu, transpuse în dreptul penal român prin dispozițiile art. 438-445 C.pen., s-ar putea argumenta că reținerea incidenței unei instituții juridice care se regăsește în legislațiile penale ale multor alte State nu intră în contradicție cu obligațiile asumate în plan internațional de către România prin ratificarea Statutului de la Roma. În definitiv, Curtea Penală Internațională însăși se poate prevala, într-un caz similar, de dispozițiile art. 21 alin. (1) lit. c și să rețină, în acord cu dispozițiile art. 31 alin. (3) din același Statut[29], că făptuitorul a săvârșit fapta în condițiile excesului neimputabil.

Pe de cealaltă parte, dacă analizăm chiar și în mod superficial jurisprudența instanțelor penale internaționale, devine evident că toate au reținut doar cu titlu extraordinar și în situații extrem de specifice, prin urmare doar rareori, incidența unei cauze justificative sau a unei cauze de neimputabilitate. Curtea Penală Internațională se află încă la începuturile sale și nu are o jurisprudență bogată. Din contră, astfel cum am arătat, în materia constrângerii a apucat să pronunțe doar într-o singură cauză și atunci în mod negativ. Pe cale de consecință, apreciem că nu avem cum să prevedem, la acest moment, cum se va orienta C.P.I. într-o astfel de ipoteză.

În aceste condiții, în opinia noastră, la acest moment – și până la dezvoltarea unei jurisprudențe clare în materie – este mult mai prudent a considera că o interpretare a dispozițiilor Codului penal în lumina obligațiilor asumate de România prin ratificarea Statutului de la Roma permite o singură concluzie: în legătură cu infracțiunile internaționale stricto sensu pot fi reținute doar acele cauze justificative și/sau de neimputabilitate care sunt reglementate atât prin dispozițiile de drept penal național, cât și prin cele ale Statutului de la Roma (în particular, art. 31). Prin urmare, nu și excesul neimputabil.

Concluzii

Din perspectiva practicianului român de drept, aspectele de drept penal general au un dublu caracter arbitrar. Pe de-o parte, ele sunt foarte slab dezvoltate în dreptul internațional penal. Niciun instrument de drept penal internațional, până la Statutul de la Roma, nu a căutat să le trateze, plasând responsabilitatea identificării acestor norme pe judecători. Ulterior, Statutul de la Roma a inclus o serie de norme de interes, însă și acestea au fost redactate într-o manieră care sacrifică precizia (și poate previzibilitatea?) pentru concizie.

Pe de cealaltă parte, legiuitorul român, deși confruntat cu această problemă la momentul transpunerii textelor de incriminare ale infracțiunilor internaționale în Codul penal în 2014, a preferat să nu ofere nicio soluție. Cu toate că este scuzabilă atitudinea legiuitorului român, care, în definitiv, nu ar fi avut ce să transpună în materie de drept substanțial general, este regretabil faptul că nu a oferit nici măcar un set de norme care să stabilească un regim juridic sui generis pentru aceste infracțiuni. Modelul german citat anterior nu numai că demonstrează dincolo de orice dubiu utilitatea unui set de norme speciale care să vizeze măcar regulile de interpretare specifice, dar putea să și servească drept bază pentru redactarea unui act normativ similar, dar îmbunătățit, în România.

Pe cale de consecință, instanțele române, în eventualitatea în care în România se vor judeca astfel de cauze, vor fi chemate să soluționeze toate problemele pe care legiuitorul român le-a evitat prima dată în 2002, iar apoi, încă o dată, în 2014. Sperăm că am reușit, prin acest articol, să aducem măcar un punct de sprijin cu privire la modalitatea în care ar trebui interpretate dispozițiile art. 438-445 C.pen. prin raportare, pe de-o parte, la dispozițiile art. 24 și 25 C.pen., iar pe de cealaltă parte, la dispozițiile art. 31 din Statutul de la Roma.

* Procuror dr. – Parchetul de pe lângă Judecătoria Galați, e-mail: cn.constantinescu@gmail.com.

[1] Două exemple simple în această materie sunt legislația tranzițional-penală post-comunistă poloneză, respectiv legislația penală post-nazistă a Israelului.

[2] În ceea ce privește modalitatea în care România a preluat, de-a lungul istoriei sale, dispozițiile dreptului internațional penal, a se vedea un studiu in extenso în C. Constantinescu-Mărunțel, Infracțiuni contra umanității și genocidul, Editura C.H. Beck, București, 2022, p. 97-136, respectiv p. 315-326.

[3] Publicat, în urma ratificării, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 28 martie 2002.

[4] A se vedea, pentru comparație, Codul Infracțiunilor împotriva Dreptului Internațional, care poate fi accesat la adresa https://www.gesetze-im-internet.de/englisch_vstgb/englisch_vstgb.html (accesată la 30 noiembrie 2022).

[5] A se vedea Comunicatul de presă al Ministerului Afacerilor Externe din 3 martie 2022, care poate fi consultat la adresa https://www.mae.ro/node/57957 (accesată la 30 noiembrie 2022).

[6] Întrucât nu face obiectul prezentului articol, nu vom analiza efectele comiterii faptei cu altă formă de vinovăție decât cea cerută de textul de incriminare. Trebuie totuși menționat că noțiunea de constrângere, întrucât nu poate să fie înțeleasă în absența considerării atitudinii pur subiective a făptuitorului, va fi adesea analizată și în lumina formei de vinovăție cu care persoana a acționat în cauză.

[7] Un exemplu fiind, în acest sens, infracțiunea de trafic de persoane, prev. de art. 210 C.pen. În acest caz, conform art. 210 alin. (3) C.pen., „consimțământul persoanei victimă a traficului nu constituie cauză justificativă”. Pentru mai multe explicații pe subiect, a se vedea T. Manea, Traficul de persoane, respectiv T. Manea, Traficul de minori, în T. Manea, C. Constantinescu-Mărunțel, H.-Ș. Tiugan, Drept penal. Partea Specială, Editura Hamangiu, București, 2022, p. 232-247.

[8] A se vedea C. Mitrache, Cr. Mitrache, Dreptul penal român. Partea generală, ediția a III-a, Editura Universul Juridic, București, 2019, p. 177.

[9] A se vedea M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, ediția a VI-a, Editura C.H. Beck, București, 2019, p. 142.

[10] A se vedea C. Mitrache, Cr. Mitrache, Dreptul penal român. Partea generală, ediția a III-a, Universul Juridic, București, 2019, p. 178.

[11] A se vedea M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, ediția a VI-a, Editura C.H. Beck, București, 2019, p. 168.

[12] Acest exercițiu de drept comparat a fost realizat prima dată de către Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie, în cauza Erdemović. Pentru mai multe detalii, a se vedea F.O. Raimondo, General Principles of Law in the Decisions of International Criminal Courts and Tribunals, Martinus Nihjhoff Publishers, Leiden – Boston, 2008, p. 95.

[13] A se vedea F. Streteanu, D. Nițu, Drept penal. Partea Generală, vol. I, Editura Universul Juridic, București, 2014, p. 448.

[14] A se vedea C. Mitrache, Cr. Mitrache, Dreptul penal român. Partea generală, ediția a III-a, Universul Juridic, București, 2019, p. 196-197.

[15] A se vedea M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, ediția a VI-a, Editura C.H. Beck, București, 2019, p. 170.

[16] A se vedea C. Mitrache, Cr. Mitrache, Dreptul penal român. Partea generală, ediția a III-a, Editura Universul Juridic, București, 2019, p. 198-199.

[17] A se vedea M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, ediția a VI-a, Editura C.H. Beck, București, 2019, p. 173.

[18] A se vedea M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, ediția a VI-a, Editura C.H. Beck, București, 2019, p. 171.

[19] A se vedea W. Nortje, N. Quénivet, Child Soldiers and the Defence of Duress under International Criminal Law, Palgrave Macmillan, Cham, 2020, p. 31.

[20] Cu toate că nu face obiectul prezentului articol, ar merita observat că și în cazul cauzei de neimputabilitate a minorității, ar trebui ca instanțele române să aibă în vedere că, în lumina obligațiilor pe care România și le-a asumat prin ratificarea Statutului de la Roma, nu este deloc clar care este vârsta minimă începând cu care se poate considera că o persoană răspunde pentru comiterea de infracțiuni internaționale stricto sensu conform dreptului internațional penal. Este mai mult decât criticabil faptul că, până la acest moment, Statele care au ratificat S.R.98 nu au ales să lămurească această problemă.

[21] A se vedea O. Triffterer, K. Ambos, The Rome Statute of the International Criminal Court. A commentary, ediția a III-a, C.H. Beck – Hart – Nomos, Oxford, 2016, p. 1135.

[22] Am scris mai multe cu privire la posibilitatea invocării apărării ordinului superiorului în C. Constantinescu-Mărunțel, Infracțiuni contra umanității și genocidul, Editura C.H. Beck, București, 2022, p. 74-83.

[23] A se vedea O. Triffterer, K. Ambos, The Rome Statute of the International Criminal Court. A commentary, ediția a III-a, C.H. Beck – Hart – Nomos, Oxford, 2016, p. 1149.

[24] Idem, p. 1150.

[25] Ibidem.

[26] O grupare similară a condițiilor poate fi găsită în O. Triffterer, K. Ambos, The Rome Statute of the International Criminal Court. A commentary, ediția a III-a, C.H. Beck – Hart – Nomos, Oxford, 2016, p. 1151-1155.

[27] A se vedea W. Nortje, N. Quénivet, Child Soldiers and the Defence of Duress under International Criminal Law, Palgrave Macmillan, Cham, 2020, p. 63.

[28] În ceea ce privește dispozițiile art. 21 din Statut, în literatura de specialitate s-a arătat că, în procesul de redactare al acestor dispoziții, s-a ținut cont de faptul că dreptul internațional penal, tocmai pentru că este o ramură de drept încă emergentă, nu are suficiente norme pentru a oferi o soluție fiecărei probleme de drept care poate să apară în cursul unui proces penal de o asemenea magnitudine. Prin urmare, s-a lăsat în mod intenționat un spațiu de manevră pentru judecători, astfel încât aceștia să poată obține o soluție în urma consultării altor izvoare de drept. A se vedea O. Triffterer, K. Ambos, The Rome Statute of the International Criminal Court. A commentary, ediția a III-a, C.H. Beck – Hart – Nomos, Oxford, 2016, p. 943.

[29] Conform art. 31 alin. (3) S.R.98, „în timpul procesului Curtea poate lua în considerare un motiv de exonerare a răspunderii, altul decât cele care sunt prevăzute la paragraful 1, dacă acest motiv decurge din dreptul aplicabil prevăzut la art. 21”.