ABSTRACT

Article 6 of the Convention does not grant the defendant an unlimited right to witness witnesses in court, the national courts having to decide whether it is necessary or advisable to examine a witness, and it is necessary for the defendant to support his application by explaining why it is important for the witnesses concerned to be heard, and their evidence must be necessary to establish the truth.

If witnesses cannot be present before the court as they are arrested in another country, it is necessary to provide the defendant with other means to allow witnesses to be examined, for example the possibility of having oral evidence from them, taken by a court in the country where they are arrested or by videoconference.

 Keywords: witness, direct hearing, rights to the defence.

În fapt[1]

La 11 martie 2010, două persoane, S.T. și H.O., au fost arestate de autoritățile georgiene de aplicare a legii din Tbilisi, Georgia atunci când au încercat să vândă 15 g de uraniu îmbogățit pe care l-au transportat din Armenia cu trenul în aceeași zi.

Cele două persoane acuzate au fost audiate ca martori în Georgia în aprilie 2010. Ambii au declarat că i-au plătit reclamantului  D. să călătorească din Rusia în Armenia și să le aducă uraniul în gara de cale ferată Erevan.

În aprilie 2010, Serviciul de Securitate Națională din Armenia a primit informații de la autoritățile georgiene că S.T. și H.O. a primit substanța radioactivă de la reclamant. La 22 aprilie 2010, Serviciul Național de Securitate a inițiat proceduri penale în legătură cu această chestiune.

La aceeași dată, reclamantul a fost arestat pentru suspiciunea de a fi ajutat și îndemnat pe S.T. și H.O. să comită infracțiunea. Se susținea că reclamantul a dobândit uraniul îmbogățit, pe care l-a vândut lui H.O. în Erevan. Ulterior, S.T. și H.O. au transportat prin contrabandă substanța radioactivă în Tbilisi, unde au fost arestați.

Reclamantul a negat acuzațiile. El a susținut că martorul H.O., pe  care-l cunoștea de zece ani, îi datora de mult bani. În februarie 2010 el a fost jefuit în Ucraina, iar după aceea a ajuns într-o oarecare măsură la Moscova pentru a-și găsi un loc de muncă, dar a fost obligat să se întoarcă la Erevan. Cu toate acestea, din moment ce banii lui fuseseră furați, el a decis să-l ceară lui H.O. (ca persoana care îi datora bani) să-i trimită niște bani pentru călătoria sa. După întoarcerea sa, el s-a întâlnit cu H.O. în Erevan de mai multe ori pentru a discuta aspectele financiare legate de plata restului datoriei.

La 28 aprilie 2010 H.O. a fost interogat ca martor la Ministerul Afacerilor Interne al Georgiei. El a precizat că, inter alia, reclamantul i-a dat 1 g de substanță radioactivă fie în 2002, fie în 2003. La începutul lunii martie 2010 el și martorul S.T. au cerut reclamantului, care fusese în Rusia în acel moment, să obțină substanțe radioactive. În timpul conversației, solicitantul a întrebat despre prețul pe gram care fusese oferit pentru o astfel de substanță. A doua zi  reclamantul l-a sunat pe H.O. și s-a oferit să-i aducă substanța radioactivă solicitată în Armenia. Întrucât reclamantul nu avea niciun mijloc de a călători, ei i-au transferat bani. Solicitantul a sosit în Armenia câteva zile mai târziu și a dat substanța radioactivă lui H.O. Ei au fost de acord că H.O. va plăti reclamantului contravaloarea mărfii după tranzacție. La întrebarea dacă ar fi datorat vreun ban reclamantului, H.O. a negat că a împrumutat de la el.

La 29 aprilie 2010, S.T. a fost, de asemenea, interogat ca martor la Ministerul Afacerilor Interne al Georgiei. El a afirmat, inter alia, că atunci când a fost în Georgia, unii oameni s-au oferit să cumpere uraniu de la el. El a plecat apoi în Armenia și ia cerut lui H.O. să-l găsească pe reclamant ca să-i poată oferi uraniu. S.T a declarat în continuare că H.O. a fost în contact cu reclamantul, care a acceptat să vină în Armenia și să-i dea uraniu. Ulterior, ei au trimis bani de călătorie către solicitant prin transfer bancar. Apoi s-a întâlnit cu H.O. la gară. H.O. a adus substanța radioactivă înapoi în Georgia și a declarat că a luat-o de la reclamant.

La una dintre audierile în fața Curții regionale, invocând, inter alia, Convenția de la Strasbourg din 1959 privind asistența reciprocă în materie penală, reclamantul a solicitat transferul temporar al S.T. și H.O. din închisoarea din Georgia, pentru ca ei să poată fi examinați la proces. Cererea sa a fost admisă. Astfel, la 27 ianuarie 2011, judecătorul care a prezidat a ordonat transferul temporar al S.T. și al lui H.O în Armenia.

Printr-o scrisoare din 29 aprilie 2011, Ministerul de Justiție al Georgiei a refuzat să dea cererea, făcând referire la art. 11 § 1 lit. (b) din Convenția de la Strasbourg, care prevede că o cerere de asistență poate fi refuzată dacă “este necesară prezența în cadrul procedurilor penale aflate pe rolul părții solicitate“. Ministerul Justiției a adăugat că S.T. și H.O. au fost condamnate printr-o hotărâre a Curții de Apel din Tbilisi din 30 martie 2011, dar că hotărârea a fost încă deschisă pentru un recurs în chestiuni de drept.

Reclamantul a fost găsit vinovat în mai 2011 și condamnat la șapte ani de închisoare. Procesul în fața instanței s-a bazat pe declarațiile de martor ale lui S.T. și H.O., expertize legale efectuate în Georgia și Armenia care au confirmat că substanța de contrabandă conținea uraniu îmbogățit; înregistrări telefonice între reclamant și H.O., ștampilele de ieșire și de intrare din pașaportul reclamantului dovedind că a sosit la Erevan de la Moscova la 10 martie 2010.

Curtea, în paragr. 40, reiterează, de asemenea, că, ca regulă generală, art. 6 §§ 1 și 3 (d) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, impune ca pârâtului să i se acorde o oportunitate adecvată de a contesta și de a pune la îndoială declarația unui martor împotriva sa, fie atunci când își face declarațiile, într-o etapă ulterioară[2].

Curtea subliniază în paragr. 41. că în cauza Al-K. și T. contra Regatului Unit §§ 119-147, Marea Cameră a clarificat principiile care trebuie aplicate atunci când un martor nu participă la un proces public. Aceste principii pot fi rezumate după cum urmează:

(i) Curtea ar trebui să examineze mai întâi întrebarea preliminară dacă există un motiv întemeiat pentru a admite dovezile unui martor absent, ținând seama de faptul că martorii trebuie, ca regulă generală, să facă dovezi în timpul procesului și că trebuie depuse toate eforturile rezonabile pentru asigurarea prezenței acestora;

(ii) motivele tipice pentru neparticipare sunt, ca în cazul lui Al-K. și T. (citată mai sus), moartea martorului sau teama de represalii. Există totuși și alte motive legitime pentru care un martor nu poate participa la un proces;

(iii) în cazul în care un martor nu a fost examinat în niciun stadiu anterior al procedurii, admiterea unei declarații de martor în locul dovezilor în direct luate la proces trebuie să fie o măsură de ultimă instanță;

(iv) admiterea ca dovadă a declarațiilor de martori absenți are ca rezultat un dezavantaj potențial pentru inculpatul care, în principiu, într-un proces penal, ar trebui să aibă posibilitatea efectivă de a contesta probele împotriva sa. În special, ar trebui să poată testa veridicitatea și fiabilitatea dovezilor date de martori, examinându-le oral în prezența sa, fie în momentul în care martorul a făcut declarația, fie într-un stadiu ulterior al procedurii;

(v) conform “regulii unice sau decisive”, în cazul în care condamnarea unui inculpat se bazează exclusiv sau în principal pe probe furnizate de martori pe care inculpatul nu le poate pune la îndoială în nici un stadiu al procedurii, drepturile sale de apărare sunt restricționate în mod nejustificat;

(vi) în acest context, cuvântul “decisiv” ar trebui să fie înțeles în profunzime ca indicând dovada unei asemenea semnificații sau importanțe care ar putea determina rezultatul cauzei. În cazul în care mărturia neîntemeiată a unui martor este susținută de alte dovezi coroborate, aprecierea dacă este decisivă va depinde de puterea dovezilor în sprijinul acesteia: cu cât celelalte dovezi incriminatoare sunt mai puternice, cu atât mai puțin probabil ca probele martorului absent să fie tratate ca fiind decisive;

(vii) totuși, întrucât art. 6 § 3 al Convenției trebuie interpretat în contextul unei examinări globale a echității procedurilor, regula unică sau decisivă nu ar trebui aplicată într-un mod inflexibil;(viii) în special, în cazul în care o declarație de martor reprezintă dovada unică sau decisivă împotriva unui inculpat, recunoașterea sa ca dovadă nu va conduce automat la o încălcare a art. 6 § 1.În același timp, atunci când condamnarea se bazează exclusiv sau decisiv pe baza probelor de martori absenți, Curtea trebuie să supună procedura la cea mai atentă examinare. Din cauza pericolelor admiterii unor astfel de dovezi, acesta ar constitui un factor foarte important pentru a echilibra în scale și unul care ar necesita factori de contrabalansare suficienți, inclusiv existența unor garanții procedurale puternice. Întrebarea este, în fiecare caz, dacă există suficienți factori de contrabalansare, inclusiv măsuri care să permită o evaluare corectă a fiabilității acestor dovezi. Aceasta ar permite ca o condamnare să se bazeze pe astfel de dovezi numai dacă sunt suficient de fiabile, având în vedere importanța acestora pentru acest caz.

Curtea constată în paragr. 42 că aceste principii au fost clarificate în cauza S. contra Germaniei[3], în care Marea Cameră a confirmat că absența motivului pentru neparticiparea unui martor nu ar putea fi, în sine, concludent cu privire la lipsa de corectitudine a unui proces, deși este un factor foarte important în evaluarea corectitudinii globale, care ar putea cântări în favoarea găsirii unei încălcări a art. 6 §§ 1 și 3. În plus, având în vedere că preocuparea Curții era de a stabili dacă procedura în ansamblul ei a fost corectă, ar trebui nu numai să se verifice existența unor factori de contrabalansare suficienți în cazurile în care dovezile martorului absent au fost singurele sau cele decisive pentru condamnarea reclamantului, dar și în cazurile în care nu a fost clar dacă elementele de probă în cauză au fost unice sau decisive, dar totuși au avut o pondere semnificativă, iar admiterea lor ar fi putut afecta apărarea.

Dimensiunea factorilor de contrabalansare necesari pentru ca un proces să fie considerat echitabil depinde de ponderea declarației martorului absent în ansamblul probelor. Cu cât sunt mai importante dovezile, cu atât mai mare pondere ar trebui să aibă factorii de contrabalansare pentru ca procedura în ansamblu să fie considerată corectă[4].

(i) Aplicarea acestor principii în cazul de față 

Curtea observă în paragr. 44 că Tribunalul Regional a considerat reclamantul vinovat că a ajutat și a îndemnat pe S.T. și H.O. să comită o infracțiune și l-a condamnat la șapte ani de închisoare. SF. și H.O. au fost audiați ca martori în cursul investigației premergătoare procesului (faza de urmărire penală). Reclamantul a cerut să fie convocați și trimiși în fața instanței de judecată pentru a fi interogați, dar transferul lor în Armenia a fost refuzat de autoritățile georgiene. Instanța de judecată a refuzat, de asemenea, să îl convoace pe S.G. ca martor în numele reclamantului.

În ceea ce privește nereușita audiere a lui S.G., ca martor al apărării, Curtea notează în paragr. 45 că art. 6 al Convenției nu acordă învinuitului un drept nelimitat de a asigura audierea martorilor în instanță. În mod normal, instanțele naționale trebuie să decidă dacă este necesar sau recomandabil să se examineze un martor[5].

Mai mult, nu este suficient ca un inculpat să se plângă că nu i s-a permis să pună la îndoială anumiți martori; el trebuie, de asemenea, să susțină cererea sa prin explicarea motivului pentru care este important ca martorii în cauză să fie audiați, iar probele lor trebuie să fie necesare pentru stabilirea adevărului[6].

În cazul de față, reclamantul a susținut că declarația lui S.G. era în contradicție cu declarațiile lui S.T. și H.O. Cu toate acestea, instanța de judecată și Curtea Penală de Apel au refuzat să îl audieze pe S.G. fără să prezinte motive întemeiate. Prin urmare, în opinia Curții, acesta este un element care trebuie luat în considerare pentru a evalua dacă procedura în ansamblul ei a fost corectă.

Referindu-se la utilizarea mărturiilor scrise ale martorilor absenți S.T. și HO, Curtea a reiterat (paragr. 46) că una dintre cerințele unui proces echitabil este posibilitatea ca acuzatul să se confrunte cu martorii în prezența unui judecător care trebuie să decidă în cele din urmă, deoarece observațiile judecătorului cu privire la comportamentul și credibilitatea unui anumit martor pot avea consecințe asupra acuzatului[7].

De asemenea, în paragr. 47, Curtea reiterează că, din perspectiva instanței de judecată, trebuie să existe un motiv întemeiat pentru absența unui martor; adică instanța trebuie să aibă motive faptice sau legale serioase pentru a nu fi în măsură să asigure participarea martorului la proces. Dacă există un motiv întemeiat pentru neparticiparea martorului în acest sens, rezultă că există un motiv sau o justificare bună pentru instanța de judecată de a admite declarațiile netestate ale martorului absent, ca probă[8].

Există o serie de motive pentru care un martor nu poate participa la proces[9], inclusiv în situațiile în care martorul s-a dovedit a fi nedetectabil[10].

Motivul pentru care S.T. și HO au absentat de la  proces a fost acela că transferul lor a fost refuzat de Ministerul Justiției din Georgia din cauza faptului că, la momentul respectiv, condamnările lor erau încă deschise pentru o cale de atac. Curtea consideră (paragr. 48) totuși demn de remarcat că, după primirea acestor informații, instanța de judecată nu a inițiat alte încercări în acest domeniu, de exemplu, încercarea de a afla dacă condamnările lui S.T. și H.O. au devenit definitive și, dacă da, când, și dacă, în conformitate cu Convenția de la Strasbourg din 1959 privind asistența judiciară reciprocă în materie penală, aceștia ar putea fi transferați Armeniei la proces, într-o etapă ulterioară.

Nici nu pare să se ia în considerare și alte mijloace care ar fi permis solicitantului să examineze martorii, de exemplu posibilitatea de a dispune de dovezi orale de la aceștia, luate în Georgia, sau de legătura video. Curtea notează că Guvernul a susținut că acest lucru nu ar fi fost posibil deoarece autoritățile nu au fost dotate corespunzător. Cu toate acestea, având în vedere faptele furnizate de părți, nu pare că instanța de judecată a considerat vreodată că a recurs la această măsură (a se vedea paragr. 14-20 de mai sus).

Curtea precizează în paragr. 49 că, chiar și presupunând că nu există un motiv întemeiat care să justifice faptul că aceste persoane nu au fost examinate în ședință, lipsa unui motiv întemeiat nu este sfârșitul acestei chestiuni. Deși constituie un factor foarte important care trebuie cântărit în echilibrul general, împreună cu celelalte considerente relevante, este totuși o analiză care, în sine, nu indică în mod convingător lipsa de echitate a procedurilor penale[11].

(ii) Dovezile au fost “unice sau decisive”

Curtea subliniază, în paragr. 50, că a doua etapă a testului în hotărârea Al-K. și T. contra Regatului Unit se analizează dacă probele martorului absent, ale cărui declarații au fost admise ca probă, constituiau temeiul unic sau decisiv pentru condamnarea inculpatului. Guvernul a susținut că dovezile martorilor absenți S.T. și H.O. nu au fost unice și decisive pentru asigurarea condamnării reclamantului, în timp ce reclamantul a susținut că mărturiile lor au fost singurele probe care dovedesc că acesta a fost cel care le-a vândut uraniul îmbogățit.

În acest sens, Curtea observă, în paragr. 51, că hotărârea Curții Regionale, care ulterior a fost pe deplin confirmată de Curtea Penală de Apel, s-a referit și la alte dovezi decât declarațiile lui S.T. și H.O. De asemenea, Curtea Regională s-a bazat pe: declarațiile martorilor G.D. și K.O. – prietenul reclamantului și fiica lui H.O.; rezultatele examinărilor medico-legale efectuate în Georgia și Armenia, confirmând că substanța descoperită conține uraniu îmbogățit; dovada corespondenței telefonice între solicitant și H.O; existența ștampilelor de ieșire și de intrare în pașaportul reclamantului, care să dovedească faptul că el a sosit de la Moscova la Erevan, în 10 martie 2010.

Cu toate acestea, Curtea constată în paragr. 52 că declarațiile lui S.T. și H.O. au avut o relevanță fundamentală pentru acest caz. Pe baza acestor dovezi, instanțele naționale aveau nevoie să decidă dacă reclamantul a vândut uraniul îmbogățit către S.T. și H.O. Chiar dacă aceste dovezi nu ar fi putut reprezenta singurele dovezi în cauză, acestea au fost unice sau cel puțin decisive în ceea ce privește implicarea reclamantului.

În plus, în ceea ce privește aceste elemente de probă, Curtea Regională a fost obligată să ofere reclamantului posibilitatea de a-și organiza apărarea într-un mod adecvat și de a-și prezenta toate argumentele relevante. În schimb, instanța și-a întemeiat concluziile asupra probelor martorilor care nu au fost niciodată examinate[12]. În aceste circumstanțe, omisiunea Tribunalului Regional de a-i audia pe S.T. și H.O. – ale căror declarații au fost ulterior folosite împotriva reclamantului – a fost capabilă să afecteze substanțial drepturile reclamantului în materie de apărare.

(iii) Dacă au existat suficienți factori de contrabalansare

Curtea reiterează în paragr. 53 că nu ar trebui să revizuiască numai existența unor factori de contrabalansare suficienți în cazurile în care dovada că declarația unui martor absent a fost singura sau hotărâtoare pentru condamnarea unui reclamant, în cazul în care consideră că este neclar dacă elementele de probă în cauză au fost unice sau decisive, dar este totuși satisfăcut că a avut o pondere semnificativă și că recunoașterea acesteia ar fi putut constitui un handicap pentru apărare[13].

În cauza S. contra Germaniei sus citată, Marea Cameră a identificat următoarele elemente ca fiind relevante în acest context: abordarea instanței de judecată în ceea ce privește probele netestate, disponibilitatea și puterea dovezilor suplimentare incriminatoare și măsurile procedurale luate pentru a compensa lipsa[14].

Curtea observă în paragr. 54 că există anumite garanții procedurale pentru compensarea handicapurilor apărute în apărare, cum ar fi, de exemplu, posibilitatea de a contesta admisibilitatea mărturiilor date de S.T. și H.O . Cu toate acestea, în opinia Curții, acestea nu au fost suficiente pentru a compensa faptul că reclamantul nu a avut nici măcar ocazia de a contesta declarațiile martorilor în timpul fazei de investigare. Acești martori au fost judecați și condamnați în Georgia, în timp ce reclamantul, care a fost acuzat că i-a ajutat, a fost arestat și judecat în Armenia. În orice caz, toate probele ar fi trebuit să fie testate în fața instanțelor. În plus, în hotărârea Curții Regionale nu există nimic care să indice faptul că a abordat probele netestate cu precauție specifică și nici nu părea să acorde o importanță mai mică acestor afirmații[15].

Concluzie

Considerațiile de mai sus sunt suficiente pentru a permite Curții să concluzioneze că dreptul reclamantului la un proces echitabil a fost încălcat în prezenta cauză.

În consecință, a fost încălcat art. 6 §§ 1 și 3 (d) al Convenției (paragr. 55-56).

[1] Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare C.E.D.O.), Secția I a, cauza D. v. ARMENIA, nr. 14078/12, hotărârea din 06 septembrie 2018 (disponibilă pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int, accesat la 20.11.2018).

[2] Se citează CEDO, cauza Al-K. și T. contra Regatului Unit, nr. 26766/05 și 22228/06, hotărârea din 15 decembrie 2011 § 118, disponibilă în limba română pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int/…/pdf?…CASE%20OF%20AL-KHAWAJA%20AND%20T (accesat la 20 noiembrie 2018) și CEDO, cauza P. și A. contra Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, nr. 26711/07, 32786/10 și 34278/10, § 81, hotărârea din 12 mai 2016, § 81, disponibilă pe site-ul https://www.legal-tools.org/doc/b0ad09/pdf/ (accesat la 20 noiembrie 2018).

[3] Se citează CEDO, cauza S. contra Germaniei nr. 9154/10, hotărârea din 15 decembrie 2015, §§ 111-131 (disponibilă pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int, accesat la 20 noiembrie 2018).

[4] Se citează CEDO, cauza S. contra Regatului Unit, nr. 55287/10, hotărârea din 31 Martie 2016, §§ 58 și 59, (disponibilă pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int, accesat la 20 noiembrie 2018).

[5] Se citează CEDO, cauza SN contra Suediei, nr. 34209/96, hotărârea din 16 ianuarie 2001 § 44 (disponibilă pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int, accesat la 20 noiembrie 2018) și CEDO, cauza A. și alții contra Italiei, nr. 30598/02, hotărârea din 20 ianuarie 2005 (disponibilă pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int, accesat la 20 noiembrie 2018).

[6] Se citează CEDO, cauza P. contra Italiei nr. 48898/99, hotărârea din 06 mai 2003 § 29 (disponibilă în extras în limba română pe site-ul https://jurisprudentacedo.com/Perna-contra-Italia-Critica-nefondata.-Informatii-factuale.-Gravitatea-criticilor.-Proba-veritatii.html, accesat la 21 noiembrie 2018).

[7] Se citează CEDO, cauza H. contra României, nr. 10890/04, hotărârea 4 iunie 2013, § 40 (disponibilă pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int, accesat la 20 noiembrie 2018).

[8] Se citează CEDO, cauza S. contra Germaniei nr. 9154/10, hotărârea din 15 decembrie 2015, § 119, cit. supra.

[9] Se citează CEDO, cauza Al-K. și T. contra Regatului Unit, nr. 26766/05 și 22228/06, hotărârea din 15 decembrie 2011 §§ 120-125, cit. supra.

[10] Se citează CEDO, cauza T. contra Cehiei, nr. 46203/08, hotărârea din 22 noiembrie 2012 § 48 și CEDO, cauza P. contra Croației, nr. 47082/12, hotărârea din 29 martie 2016, § 34 (disponibile pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int, accesat la 20 noiembrie 2018).

[11] Se citează CEDO, cauza S. contra Regatului Unit, nr. 55287/10, hotărârea din 31 Martie 2016 § 62, cit. supra.

[12] Se citează, per a contrario, CEDO, cauza K. contra Estoniei, nr. 22574/08, hotărârea din 26 aprilie 2016, § 47 (disponibilă pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int, accesat la 20 noiembrie 2018).

[13] Se citează CEDO, cauza S. contra Germaniei, nr. 9154/10, hotărârea din 15 decembrie 2015, § 116 și CEDO, cauza S. contra Regatului Unit, nr. 55287/10, hotărârea din 31 martie 2016 § 59, cit. supra.

[14] Se citează CEDO, cauza S. contra Germaniei, nr. 9154/10, hotărârea din 15 decembrie 2015, § 119 § 145 și CEDO, cauza P. contra Croației, nr. 47082/12, hotărârea din 29 martie 2016 § 38, cit. supra.

[15] Se citează CEDO, cauza Al-K. și T. contra Regatului Unit, nr. 26766/05 și 22228/06, hotărârea din 15 decembrie 2011 § 157 și CEDO, cauza P. contra Croației, nr. 47082/12, hotărârea din 29 martie 2016 § 43, cit. supra.