Prin Dec. nr. 3/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis sesizarea formulată de către C. Ap. Constanța, S. pen. și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. 17.774/212/2013/a2, și a stabilit că:

,,Efectele cauzei legale de reducere a pedepsei prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor se produc exclusiv în cauza penală determinată, având ca obiect una sau mai multe infracțiuni comise de persoana care, înaintea sau pe parcursul urmăririi penale ori al judecății acelei cauze, a denunțat și facilitat tragerea la răspundere penală a participanților la săvârșirea unor infracțiuni grave; autorul denunțului nu poate beneficia de reducerea la jumătate a limitelor speciale de pedeapsă în cauze penale distincte, chiar dacă au ca obiect infracțiuni concurente comise de acesta.”

Din perspectiva admisibilității aplicării normei supuse analizei în cauze penale diferite, având ca obiect infracțiuni concurente, caracterul definitiv al soluției prin care autorul denunțului a beneficiat deja de reducerea pedepsei nu are o influență decisivă. Esențial este a se determina dacă efectele de diminuare obligatorie a limitelor pedepsei, ca urmare a denunțării și facilitării identificării participanților la infracțiuni grave, pot fi extinse și la cauze distincte de cea în considerarea căreia martorul participant la o infracțiune a formulat denunțul, indiferent de stadiul procesual al acestor cauze.

În coordonatele de analiză astfel determinate, se constată că dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 reprezintă, conform expunerii de motive la acest act normativ, un instrument eficient pentru combaterea infracțiunilor grave, prin determinarea persoanelor care dețin informații decisive cu privire la săvârșirea unor astfel de infracțiuni să furnizeze aceste informații organelor judiciare.

Instituția reglementată de norma supusă interpretării are natura juridică a unei cauze legale speciale de reducere a pedepsei, cu caracter personal, a cărei aplicabilitate este condiționată de îndeplinirea cumulativă a unor cerințe referitoare la: calitatea persoanei care o invocă, conduita procesuală pe care trebuie să o adopte aceasta și stadiul cauzei în care se urmărește producerea efectelor atenuante de pedeapsă.

Astfel, din perspectiva exigențelor relative la persoana beneficiarului, cauza de atenuare analizată poate fi invocată de către persoana care are, cumulativ, atât calitatea de martor, furnizor al unor informații și date cu caracter determinant în soluționarea cauzelor privind infracțiuni grave, în înțelesul dat acestei din urmă noțiuni de art. 2 lit. h) din Legea nr. 682/2002, cât și calitatea de persoană care, la rândul său, a săvârșit o infracțiune.

Categoria cerințelor ce țin de conduita beneficiarului efectelor cauzei legale de reducere a pedepsei subsumează, pe de o parte, formularea, de către martorul participant la o infracțiune, a unui denunț împotriva altor persoane care au săvârșit infracțiuni grave și, pe de altă parte, facilitarea, de către același martor-denunțător, a identificării și tragerii la răspundere penală a persoanelor denunțate. Ambele cerințe au caracter cumulativ, simplul denunț formulat de către persoana prevăzută în art. 2 lit. a) pct. 1 din legea sus-menționată, neurmat de o atitudine activă de facilitare a identificării persoanelor denunțate și tragerii lor la răspundere penală, fiind insuficient pentru valorificarea beneficiului consacrat de art. 19 din Legea nr. 682/2002.

În fine, recunoașterea efectelor cauzei de atenuare analizate reclamă intervenirea unei atitudini active a martorului, concretizată atât în denunțarea, cât și în facilitarea tragerii la răspundere penală a altor persoane, cel mai târziu până la data judecării definitive a cauzei având ca obiect infracțiunea comisă de către martorul însuși. Legea stabilește, astfel, un reper temporal maximal, denunțul și colaborarea celui interesat putând interveni în orice alt moment anterior, fără a avea relevanță dacă el este plasat ,,înaintea urmăririi penale”, ,,în timpul urmăririi penale” sau ,,în timpul judecății”.

Anterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 67/2015 a Curții Constituționale a României, sfera de aplicare a cauzei de reducere a pedepsei reglementată de art. 19 din Legea nr. 682/2002 era limitată suplimentar, prin recunoașterea efectelor sale specifice numai asupra pedepselor aplicate martorului denunțător pentru infracțiunile grave comise, în înțelesul dat acestei sintagme de art. 2 lit. h) din aceeași lege.

Drept urmare, martorul aflat în situația prevăzută în art. 2 lit. a) pct. 1 din legea sus-menționată putea beneficia de reducerea la jumătate a limitelor legale ale pedepsei exclusiv în ipoteza în care infracțiunile comise de el aveau, la rândul lor, caracter grav, în înțelesul legii speciale. Efectele cauzei legale analizate nu puteau fi extinse asupra faptelor nesubsumate categoriei de infracțiuni prevăzute în art. 2 lit. h) din Legea nr. 682/2002, indiferent dacă ele reprezentau fapte unice comise de către  martorul-denunțător sau fapte concurente cu alte infracțiuni grave.

Subsecvent publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 67/2015 a Curții Constituționale a României, sfera de incidență a prevederilor art. 19 din legea menționată anterior a fost mult extinsă, efectul atenuant al denunțului formulat de către martorul participant la o faptă penală producându-se, în măsura întrunirii tuturor cerințelor legale, asupra oricărei infracțiuni comise de către acesta, indiferent de natura sau gravitatea sa.

În contextul normativ astfel configurat, se identifică două ipoteze principale de aplicare a cauzei legale de reducere a pedepsei pentru infracțiuni concurente.

1. O primă ipoteză este aceea a existenței unei cauze penale unice, având ca obiect una sau mai multe infracțiuni concurente comise de către martorul-autor al unui denunț, conform exigențelor art. 19 din Legea nr. 682/2002. În această ipoteză, nu se ridică probleme de interpretare și aplicare a normei legale. Constatarea întrunirii tuturor cerințelor legale cumulative, referitoare la persoana și conduita martorului, precum și la stadiul procesual al cauzei în care acesta este urmărit sau judecat, va determina atribuirea deplină a beneficiului reducerii la jumătate a limitelor speciale de pedeapsă, pentru toate infracțiunile comise de către martor și care fac obiectul urmăririi penale sau al judecății în cauza respectivă.

2. O ipoteză distinctă este aceea a unor cauze penale separate, aflate în diferite stadii procesuale și având ca obiect infracțiuni concurente comise de către aceeași persoană. Aceasta este ipoteza care a generat și problema de drept ridicată, în speță, de către instanța de trimitere și a cărei dezlegare face obiectul propriu-zis al mecanismului de unificare a practicii judiciare astfel declanșat. În această ipoteză, se pot identifica două subcategorii de cauze penale, în care efectele cauzei legale de reducere a pedepsei prevăzute în art. 19 din Legea nr. 682/2002 se produc diferențiat, în funcție de particularitățile procedurilor parcurse, și anume:

A. Astfel, o primă ipoteză este aceea a unei cauze penale având ca obiect mai multe infracțiuni concurente săvârșite de către martorul denunțător și în care acesta din urmă a adoptat atitudinea de denunțare și facilitare prevăzută de legea protecției martorilor, dar în care organul judiciar a dispus disjungerea pentru una sau mai multe infracțiuni concurente, în condițiile legii.

În această situație, cauza legală de reducere își va produce pe deplin efectele atenuante asupra tuturor infracțiunilor comise de către martorul denunțător, indiferent de momentul soluționării definitive a cauzelor formate prin disjungere.

Opțiunea organului judiciar de a cerceta sau, după caz, a judeca separat unele dintre faptele care au făcut obiectul unitar al cauzei inițiale are la bază, în principal, rațiuni de ordin administrativ, ce țin de asigurarea condițiilor propice desfășurării optime și cu celeritate a procesului penal.

Între măsura procesuală a disjungerii, pe de o parte, și conduita martorului-participant la o infracțiune, de a denunța și facilita angajarea răspunderii penale a altor persoane, pe de altă parte, nu există o relație de condiționalitate sau de dependență; măsura disjungerii are, ca fundament și finalitate, rațiuni de optimizare administrativă a soluționării unei cauze penale, spre deosebire de demersul martorului-denunțător, care este bazat pe un proces individual, subiectiv, de conștientizare a necesității combaterii infracțiunilor grave prin devoalarea existenței și a autorilor lor, având ca finalitate obținerea, de către martor, și a unui beneficiu penal determinat, respectiv reducerea limitelor de pedeapsă pentru propriile infracțiuni comise. Date fiind aceste particularități, măsura procesuală a disjungerii nu poate influența, eo ipso, nici existența și nici semnificația juridică atenuantă a denunțului și facilitării realizate de către martorul-autor al infracțiunilor concurente, judecate ulterior separat ca urmare exclusivă a disjungerii. Căința activă a autorului denunțului trebuie valorificată în mod real și efectiv, în legătură cu toate infracțiunile comise de către acesta și cercetate în cauza în care s-a formulat denunțul, indiferent de parcursul procesual ulterior al acesteia, numai astfel asigurându-se finalitatea instituției reglementate de art. 19 din Legea nr. 682/2002.

A exclude infracțiunile ce fac obiectul disjungerii din sfera faptelor susceptibile a atrage o răspundere penală atenuată, bazată pe denunț, echivalează cu a admite că aplicarea beneficiului de drept penal substanțial derivat din norma supusă analizei ar putea fi condiționată sau influențată de factori străini de voința și atitudinea procesuală a martorului, cum ar fi, de exemplu, diverse incidente procedurale, gradul de încărcare al activității organelor judiciare sau circumstanțe ce țin de organizarea justiției. Or, o atare condiționare contravine voinței legiuitorului, exprimată în cuprinsul art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, și corectivelor ulterioare aduse de către Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 67 din 26 februarie 2015.

B. O a doua ipoteză este aceea a cauzelor penale ab initio distincte, având ca obiect fapte săvârșite sau descoperite ulterior formulării denunțului prevăzut de art. 19 din Legea nr. 682/2002, dar aflate în concurs cu infracțiunile pentru care martorul-denunțător a adoptat, anterior, conduita proprie cauzei de reducere a pedepsei analizate.

În această situație, efectele cauzei legale de reducere a limitelor de pedeapsă se vor produce numai asupra infracțiunilor ce fac (sau, după caz, vor face) obiectul unui dosar penal determinat, în considerarea căruia martorul a formulat denunțul. Aceste efecte nu se vor produce și în alte cauze penale, având ca obiect infracțiuni descoperite sau săvârșite ulterior denunțului, chiar dacă între toate acestea există un raport specific pluralității de infracțiuni sub forma concursului.

Rațiunea reducerii limitelor de pedeapsă ca efect al denunțării persoanelor care au săvârșit infracțiuni grave și al facilitării tragerii lor la răspundere penală este esențial legată de periculozitatea mai redusă ce caracterizează martorul care, subsecvent comiterii uneia sau mai multor infracțiuni, conștientizează importanța devoalării faptelor grave comise de alte persoane și acționează în concordanță cu această convingere, informând organele judiciare și contribuind activ și decisiv la identificarea și tragerea la răspundere penală a participanților la acele infracțiuni.

Conduita autorului denunțului – participant, la rândul său, la săvârșirea unei fapte penale – are semnificația unei circumstanțe atenuante subsecvente comiterii uneia sau mai multor infracțiuni, respectiv a unei atitudini de căință parțial determinată de procesele psihice declanșate ca urmare a săvârșirii unor fapte penale și de convingerea autorului că, prin formularea denunțului și facilitarea identificării participanților la infracțiuni grave, va asigura nu doar tragerea acestora la răspundere penală, ci și atenuarea propriei sale răspunderi, corespunzător unei înjumătățiri a limitelor de pedeapsă.

Fiind esențialmente orientată spre individualizarea uneia sau mai multor pedepse, aplicabile pentru fapte determinate comise de către martor (fie descoperite deja de organele judiciare la data formulării denunțului, fie aduse la cunoștința acestora de către martorul însuși), cauza legală de atenuare nu are, prin urmare, o existență juridică autonomă, ci este integrată unui proces penal determinat, având ca obiect fapte clar individualizate, comise de către martorul denunțător la data formulării denunțului.

O atare concluzie este susținută, sub un prim aspect, de interpretarea gramaticală a sintagmei ,,(…) și care a comis o infracțiune, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecății denunță și facilitează (…)” inserată în cuprinsul art. 19 din Legea nr. 682/2002. Prin folosirea conjuncției ,,iar” se relevă legătura de tip consecvențional între infracțiunea comisă de către martor (ce are, în contextul normativ analizat, semnificația unei cauze), pe de o parte, și procesul penal declanșat pentru acea infracțiune (expresie a efectului produs), pe de altă parte.

Cauza penală aflată înaintea sau în timpul urmăririi penale sau al judecății poate fi numai acea cauză în care sunt sau vor fi cercetate ori judecate infracțiuni determinate, comise de către martor anterior, și în considerarea cărora el a formulat un denunț urmat, cumulativ, de facilitarea identificării participanților la infracțiuni grave, urmărind să beneficieze de reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă pentru propriile fapte. Stadiul procesual în care se află cauza penală respectivă nu prezintă relevanță pentru rezolvarea problemei de drept supuse analizei, ea putându-se afla în faza premergătoare începerii urmăririi penale sau în orice altă fază ulterioară acestui moment, limita temporală maximă fiind aceea a pronunțării unei hotărâri definitive față de martor.

Concluzia este aceeași și în ipoteza unei pluralități de cauze distincte având ca obiect infracțiuni concurente; martorul va beneficia de cauza de reducere pentru toate infracțiunile comise numai în măsura în care demersul său de denunțare și facilitare a vizat, în mod efectiv, fiecare dintre cauzele în care sunt cercetate aceste infracțiuni, indiferent de stadiul lor procesual.

În al doilea rând, interpretarea logică a textului conduce la aceeași concluzie, a incidenței cauzei de reducere a pedepsei exclusiv în dosarul (ori, după caz, dosarele) în care martorul a înțeles să se prevaleze de instituția reglementată de art. 19 din Legea nr. 682/2002. Numai grefat pe o atare relație consecvențională între infracțiunea comisă de către martor, pe de o parte, și procesul penal aferent, declanșat ca urmare a săvârșirii ei, pe de altă parte, legiuitorul a conceput instituția reducerii limitelor de pedeapsă ca efect al denunțului și colaborării martorului cu organele judiciare. În absența unui atare proces penal, actual sau iminent, nu subzistă situația premisă pentru incidența art. 19 din legea menționată anterior (respectiv martorul care are, în același timp, calitatea de participant la săvârșirea unei infracțiuni) și nici finalitatea intrinsecă a demersului său, concretizată în obținerea beneficiului reducerii la jumătate a limitelor de pedeapsă.

A recunoaște efectele beneficiului consacrat normativ de art. 19 din Legea nr. 682/2002 și în cazul infracțiunilor comise anterior datei formulării denunțului, dar nedescoperite la acea dată și neavute în vedere la formularea denunțului, echivalează, în primul rând, cu ignorarea concluziilor desprinse din interpretarea logico-gramaticală a normei legale, astfel cum au fost anterior detaliate.

În al doilea rând, a admite incidența acestui beneficiu în cazul infracțiunilor concurente nedescoperite la data denunțului înseamnă a accepta, implicit, că legiuitorul a intenționat să atribuie martorului care adoptă conduita prevăzută în art. 19 din legea sus-menționată beneficiul reducerii pedepsei într-un număr nedeterminat de cauze și complet independent de conduita martorului-denunțător în acele cauze. O atare concluzie contravine voinței legiuitorului care, urmărind să combată fenomenul infracționalității grave, a înțeles să confere beneficiul diminuării obligatorii a limitelor de pedeapsă, pentru propriile fapte, infractorului care, în mod activ, dezvăluie organelor judiciare informații decisive pentru aflarea adevărului. Opțiunea legiuitorului reflectă, inter alia, recunoașterea periculozității mai scăzute a persoanei denunțătorului și a necesității de a valorifica semnificația juridică a acestui element circumstanțial în procesul de individualizare a pedepsei.

Tocmai de aceea, este dificil de admis subzistența efectivă a acestor rațiuni și în ipoteza în care, de exemplu, denunțătorul devoalează organelor judiciare o unică infracțiune proprie, prevalându-se de incidența dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 pentru această faptă, dar trece sub tăcere un număr semnificativ de infracțiuni mult mai grave deja comise. A recunoaște efectele de diminuare a limitelor de pedeapsă și în cazul acestor din urmă infracțiuni, cercetate ulterior, înseamnă a ignora însăși rațiunea introducerii în legislație a cauzei de reducere a pedepsei analizate, legată esențial de periculozitatea mai redusă a celui care conștientizează efectele pozitive ale combaterii fenomenului infracțional și acționează, cu bună-credință, concordant acestei convingeri.

A fortiori, a recunoaște efectele beneficiului consacrat normativ de art. 19 din legea sus-menționată și asupra pedepselor aplicate pentru infracțiuni concurente săvârșite de către martor ulterior datei denunțului, echivalează cu a încuraja participantul la o infracțiune care a formulat, anterior, un denunț pentru alte infracțiuni grave, să persiste în conduita de nesocotire a ordinii de drept și să comită, la rândul său, alte fapte penale, cu un grad de pericol social chiar mult sporit. Or, o atare concluzie este inacceptabilă și reclamă, o dată în plus, interpretarea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, în sensul în care norma consacră o cauză legală de reducere a pedepsei cu aplicare limitată la cauza în legătură cu care a intervenit atitudinea de denunțare și facilitare a martorului care a săvârșit o infracțiune, nu și în cauze distincte, chiar dacă au ele ca obiect infracțiuni concurente.

2. Deci, potrivit considerentelor instanței supreme:

– atunci când există o cauză penală unică, având ca obiect una sau mai multe infracțiuni concurente comise de către martorul-denunțător, acesta beneficiază de cauza legală de reducere a pedepsei; aceeași soluție și în ipoteza în care organul judiciar a dispus disjungerea pentru una sau mai multe infracțiuni concurente, în condițiile legii;

– în situația unei pluralități de cauze distincte având ca obiect infracțiuni concurente, martorul-denunțător va beneficia de cauza de atenuare a pedepsei pentru toate infracțiunile comise numai în măsura în care demersul său de denunțare și facilitare a vizat, în mod efectiv, fiecare dintre cauzele în care sunt cercetate aceste infracțiuni, indiferent de stadiul lor procesual;

– efectul cauzei modificatoare de pedeapsă (sus-menționate) nu se va produce și în alte cauze penale având ca obiect infracțiuni descoperite sau săvârșite ulterior denunțului, chiar dacă între toate acestea există un raport specific pluralității de infracțiuni sub forma concursului.