Prin Dec. nr. 453/2018, Curtea Constituțională a României, cu unanimitate de voturi, a admis obiecția de neconstituționalitate formulată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, și a constatat că dispozițiile art. unic pct. 2-5 și pct. 10 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de către organele judiciare în cursul procesului penal sunt neconstituționale.

Analizând criticile de neconstituționalitate, cu privire la dispozițiile art. unic pct. 5 din legea supusă controlului, prin care este introdus art. 38¹ în Legea nr. 254/2013 (referitor la ,,Regimul detenției la domiciliu”), este de menționat că obiecția vizează modul defectuos de reglementare, care nu stabilește regimul detenției la domiciliu și modalitatea de supraveghere a persoanei condamnate care execută pedeapsa prin detenție la domiciliu și care, prin trimiterea la prevederile art. 221 din noul Cod de procedură penală (în continuare C.pr.pen.), prevede aplicarea regimului juridic al arestului la domiciliu în cazul detenției la domiciliu.

Examinând dispozițiile sus-menționate, care prevăd detenția la domiciliu, ca modalitate de individualizare a executării pedepsei cu închisoarea, se observă că ele reglementează condițiile cumulative în care poate fi dispusă măsura: (i) persoana să fie condamnată la pedeapsa cu închisoarea de până la un an sau, dacă este condamnată la o pedeapsă mai mare, să mai aibă de executat 18 luni până la împlinirea fracției minime obligatorii pentru liberarea condiționată, (ii) condamnarea să nu vizeze o faptă comisă cu violență, (iii) prevederile art. 221 C.pr.pen. referitoare la conținutul măsurii arestului la domiciliu se aplică în mod corespunzător.

În ceea ce privește regimul detenției la domiciliu, respectiv aplicarea prevederilor procesual penale referitoare la măsura arestului la domiciliu, autoarea sesizării de neconstituționalitate susține că aceasta nu se poate realiza în cursul executării pedepsei, conținutul lor fiind incompatibil cu domeniul executării pedepselor, întrucât stabilesc obligații intrinsec legate de existența unui proces penal pe rol și competențe pentru judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța învestită cu judecarea cauzei.

Pentru a ne pronunța cu privire la temeinicia acestor susțineri, urmează să analizăm cadrul normativ existent în materia regimurilor de executare a pedepselor privative de libertate. Potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (1) și (2) din Legea nr. 254/2013, regimurile de executare a pedepselor privative de libertate cuprind ansamblul de reguli privind executarea pedepselor privative de libertate și sunt bazate pe sistemele progresiv și regresiv, persoanele condamnate trecând dintr-un regim în altul, în condițiile prevăzute de lege. Se observă că dispozițiile art. 38¹ din legea menționată anterior, cu denumirea ,,Regimul detenției la domiciliu”, completează actualul cadru normativ referitor la regimurile de executare a pedepselor privative de libertate, care prevede regimul de maximă siguranță (art. 34), regimul închis (art. 36), regimul semideschis (art. 37) și regimul deschis (art. 38). În temeiul art. 39 alin. (1) din legea sus-menționată, regimul de executare a pedepsei privative de libertate se stabilește de către comisia pentru stabilirea, individualizarea și schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, alcătuită din: directorul penitenciarului, care este și președintele comisiei, șeful serviciului sau biroului pentru aplicarea regimurilor și șeful serviciului sau biroului educație ori șeful serviciului sau biroului asistență psihosocială. Decizia de stabilire a regimului de executare a pedepselor privative de libertate se comunică persoanei condamnate împreună cu menționarea căii de atac existente și a termenului de exercitare a acesteia. Împotriva modului de stabilire a regimului de executare, în temeiul art. 39 alin. (3) din Legea nr. 254/2013, persoana condamnată poate formula plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în termen de 3 zile de la data la care i s-a comunicat decizia de stabilire a regimului de executare a pedepselor privative de libertate. Împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate, potrivit art. 39 alin. (10) din aceeași lege, persoana condamnată și administrația penitenciarului pot formula contestație la judecătoria în a cărei circumscripție se află penitenciarul, în termen de 3 zile de la comunicarea încheierii. Instanța se pronunță prin sentință definitivă, care se comunică persoanei condamnate și administrației penitenciarului [art. 39 alin. (18) și (19) din legea sus-menționată].

Pe de altă parte, dispozițiile art. 221 C.pr.pen. referitoare la măsura arestului la domiciliu (la care dispozițiile art. 38¹ din Legea nr. 254/2013, nou-introduse, fac trimitere) prevăd că această măsură constă în obligația impusă inculpatului, pe o perioadă determinată, de a nu părăsi imobilul unde locuiește fără permisiunea organului judiciar care a dispus măsura sau în fața căruia se află cauza și de a se supune unor restricții stabilite de către acesta. Judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată (în funcție de faza procedurală în care se găsește cauza) are o serie de competențe: să dispună prezentarea inculpatului în fața organului de urmărire penală, a judecătorului de drepturi și libertăți, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanței de judecată [art. 221 alin. (2) lit. a) C.pr.pen.], să dispună ca pe durata arestului la domiciliu inculpatul să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere [art. 221 alin. (3) din același cod], să dispună părăsirea imobilului pentru prezentarea la locul de muncă, la cursuri de învățământ sau de pregătire profesională ori la alte activități similare sau pentru procurarea mijloacelor esențiale de existență, precum și în alte situații temeinic justificate, pentru o perioadă determinată de timp, dacă acest lucru este necesar pentru realizarea unor drepturi ori interese legitime ale inculpatului [art. 221 alin. (6) din codul sus-menționat].

Analizând comparativ regimul juridic aplicabil regimurilor de executare a pedepselor privative de libertate și regimul juridic aplicabil măsurii arestului la domiciliu, este de relevat că măsurile în discuție au o natură juridică diferită, corespunzătoare etapelor procesului penal în care pot fi dispuse: faza urmării penale sau cea a cercetării judecătorești, respectiv faza execuțională a hotărârii judecătorești definitive de condamnare. Dacă în ceea ce privește primele două etape procesuale, măsura arestului la domiciliu, cu toate consecințele sale juridice, poate fi dispusă împotriva persoanei inculpate, care se bucură de prezumția de nevinovăție, în etapa executorie a procesului penal, detenția la domiciliu este o modalitate de executare a pedepsei la care a fost condamnată persoana a cărei vinovăție a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Natura juridică distinctă, precum și calitatea procesuală a persoanei împotriva căreia se dispune determină în sarcina legiuitorului obligația de a reglementa în mod riguros regimul juridic propriu fiecăreia dintre cele două măsuri.

Or, sub aspectul autorității competente să dispună detenția la domiciliu, ca modalitate de individualizare a executării pedepsei cu închisoarea, se constată că, în vreme ce în ipoteza prevăzută în alin. (1) al art. 38¹ din Legea nr. 254/2013, dispozițiile legale sunt clare, individualizarea realizându-se de instanța de judecată care pronunță hotărârea de condamnare la pedeapsa cu închisoarea de până la un an, în ipoteza prevăzută în alin. (2) al art. 38¹ din aceeași lege, din coroborarea normelor incidente nu rezultă cu claritate cine dispune individualizarea executării restului de până la 18 luni până la împlinirea fracției minime obligatorii pentru liberarea condiționată din pedeapsa inițială a închisorii mai mare de un an. Astfel, pe de o parte, Legea nr. 254/2013 reglementează competența comisiei pentru stabilirea, individualizarea și schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, a judecătorului de supraveghere a privării de libertate și a instanței de judecată – judecătoria în a cărei circumscripție se află penitenciarul, iar, pe de altă parte, aceeași lege, în art. 38¹ alin. (3), face trimitere la prevederile art. 221 C.pr.pen., stipulând că acestea se aplică în mod corespunzător, dispozițiile procesual penale stabilind competența judecătorului de drepturi și libertăți, judecătorului de cameră preliminară sau a instanței de judecată în materia dispunerii măsurii preventive a arestului la domiciliu. Într-o atare situație, reglementarea unor norme imprecise privind dispunerea măsurii detenției la domiciliu, ca modalitate de individualizare a executării pedepsei cu închisoarea, afectează nu numai caracterul previzibil al legii, ci și scopul acesteia, acela de a institui măsuri de natură judiciară alternative de executare a pedepsei privative de libertate.

Cu privire la modalitatea de supraveghere a persoanei condamnate care execută pedeapsa prin detenție la domiciliu, prin Dec. C.C.R. nr. 356/2018[1], examinându-se dispozițiile Legii privind măsurile alternative de executare a pedepselor privative de libertate, s-a reținut că: <<Legea prevede, ca modalitate de supraveghere a executării la domiciliu a pedepsei privative de libertate, desemnarea ,,unor lucrători” de către Ministerul Afacerilor Interne. În condițiile în care determinarea persoanelor care urmează să fie desemnate pentru a supraveghea persoanele condamnate poate fi realizată prin intermediul normelor metodologice de aplicare a legii, Curtea constată că legea nu determină modalitatea concretă în care acestea își vor exercita obligația legală în situația în care persoana condamnată este obligată să poarte brățara electronică, care reprezintă un dispozitiv de monitorizare a acesteia într-un regim informatic securizat, și cu atât mai grav în cazul în care persoana condamnată nu este obligată să poarte brățara electronică. Astfel, legea nu prevede dacă supravegherea constă în paza efectivă a domiciliului persoanei condamnate, variantă eo ipso absurdă, sau într-o altă modalitate de monitorizare, dar care ar implica instituirea unor obligații în sarcina persoanei condamnate prin acte juridice cu caracter infralegal, ceea ce este inadmisibil din perspectiva respectării principiului legalității, în componentele sale referitoare la claritatea și previzibilitatea normei. Prin urmare, Curtea constată că dispozițiile art. 4 din Legea privind măsurile alternative de executare a pedepselor privative de libertate nu răspund exigenței constituționale privind previzibilitatea legii, întrucât nu stabilesc modalitatea de supraveghere a persoanei condamnate care execută pedeapsa la domiciliu, fără brățară electronică.>> Aceste considerente sunt aplicabile mutatis mutandis în analiza constituționalității art. unic pct. 5 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 254/2013, astfel încât concluzia la care s-a ajuns în prealabil, respectiv lipsa de previzibilitate a textului legal supus controlului sub aspectul modalității de supraveghere a persoanei condamnate care execută pedeapsa prin detenție la domiciliu, se menține și în speța de față.

În ceea ce privește critica potrivit căreia art. unic pct. 5 (cu referire la art. 38¹ alin. (3) din legea supusă controlului), prin trimiterea la prevederile art. 221 C.pr.pen., nu stabilește clar în ce condiții dispozițiile referitoare la înlocuirea arestului la domiciliu cu măsura arestării preventive pot fi aplicabile în cursul executării pedepsei, este de relevat că și aceasta este întemeiată. Astfel, alin. (9) al art. 221 din codul menționat anterior prevede că ,,instituția, organul sau autoritatea desemnate de organul judiciar care a dispus arestul la domiciliu verifică periodic respectarea măsurii și a obligațiilor de către inculpat, iar în cazul în care constată încălcări ale acestora, sesizează de îndată procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanța de judecată, în cursul judecății”, iar alin. (11) al aceluiași articol stabilește că ,,în cazul în care inculpatul încalcă cu rea-credință măsura arestului la domiciliu sau obligațiile care îi revin ori există suspiciunea rezonabilă că a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune pentru care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară ori instanța de judecată, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu, poate dispune înlocuirea arestului la domiciliu cu măsura arestării preventive, în condițiile prevăzute de lege”. Or, în cazul detenției la domiciliu, ca modalitate de executare a pedepsei privative de libertate, trimiterea la aceste norme determină confuzie cu privire la interpretarea și aplicarea lor sub aspectul organului competent să verifice periodic respectarea măsurii și a obligațiilor de către condamnat, dacă acesta are sarcina de a sesiza de îndată procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, având în vedere că procesul penal se află în faza de executare a hotărârii judecătorești de condamnare, precum și sub aspectul autorității competente să dispună, în condițiile prevăzute de lege, înlocuirea detenției la domiciliu cu o altă formă de executare a pedepsei, respectiv detenția în penitenciar. Se constată că, sub aspectul înlocuirii măsurilor dispuse, normele cuprinse în art. 221 C.pr.pen. au o aplicabilitate strict determinată – arestul la domiciliu –, care nu poate fi extinsă prin analogie, ,,în mod corespunzător”, în cazul detenției la domiciliu. Având în vedere aceste aspecte, se observă că dispozițiile art. 38¹ alin. (3) din Legea nr. 254/2013 fac trimitere la soluții legislative incompatibile cu faza execuțională a procesului penal și sunt de natură a genera confuzie și incertitudine cu privire la modul de interpretare și aplicare a acestor dispoziții legale.

Toate aspectele învederate în prealabil demonstrează că dispozițiile art. unic pct. 5 din legea supusă controlului, care introduc art. 38¹ în Legea nr. 254/2013, referitor la ,,Regimul detenției la domiciliu”, prin modul deficitar și omisiv de redactare, nu reglementează un regim juridic propriu măsurii detenției la domiciliu, ca modalitate de individualizare a executării pedepsei cu închisoarea. Trimiterea la o instituție juridică deja existentă în noul Cod de procedură penală, care are o configurație de sine stătătoare, incompatibilă cu măsura reglementată prin legea supusă controlului, nu numai că generează confuzie și echivoc, dar nu poate complini lipsa unui regim juridic corespunzător într-un domeniu în care legiuitorul are obligația constituțională de a respecta principiul legalității, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituția României, republicată.

Relativ la critica referitoare la dispozițiile art. unic pct. 5 cu referire la art. 38¹ alin. (2) din Legea nr. 254/2013, care prevăd că ,,prevederile alin. (1) se aplică și persoanelor condamnate care mai au de executat 18 luni până la împlinirea fracției minime obligatorii pentru liberarea condiționată din pedeapsa inițială a închisorii mai mare de un an”, nu se poate reține lipsa de previzibilitate a textului de lege, care are o aplicabilitate strictă, și anume executarea pedepsei prin detenție la domiciliu se aplică persoanei condamnate, pentru o faptă comisă fără violență [efect al trimiterii la alin. (1) al art. 38¹ din aceeași lege], la o pedeapsă mai mare de un an, dacă restul de executat până la împlinirea fracției minime obligatorii pentru liberarea condiționată este de maximum 18 luni.

De asemenea, cu privire la ,,omisiunea” legiuitorului de a realiza corelarea noilor dispoziții privind detenția la domiciliu cu prevederile noului Cod penal privind liberarea condiționată, respectiv cu art. 100 alin. (1) lit. b) din acest cod (care prevede că liberarea condiționată în cazul închisorii poate fi dispusă, dacă cel condamnat se află în executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis), se constată că opțiunea legiuitorului de a păstra nemodificată soluția legislativă a art. 100 alin. (1) lit. b) din codul sus-menționat are drept consecință lipsirea persoanei care se află în executarea pedepsei prin detenție la domiciliu de la beneficiul liberării condiționate. O atare opțiune intră însă în marja de apreciere a legiuitorului, care este liber să stabilească termenele și condițiile în care pot opera măsurile de individualizare a executării pedepselor, inclusiv a liberării condiționate. Prin urmare, atâta vreme cât liberarea condiționată nu este incidentă, nu poate fi reținută nici critica referitoare la omisiunea elementelor necesare calculului fracției minime obligatorii pentru liberarea condiționată, respectiv a modului în care sunt incidente dispozițiile art. 55¹ din Legea nr. 254/2013 referitoare la ,,Compensarea în cazul cazării în condiții necorespunzătoare” asupra calculului fracției minime obligatorii.

Cu privire la dispozițiile art. unic pct. 2, 3, 4 și 5 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 254/2013, se observă că acestea introduc sintagmele ,,fapte comise cu violență” și ,,fapte comise fără violență”, pentru a determina incidența sau exceptarea de la executarea pedepsei în regim închis, semideschis, deschis sau în regim de detenție la domiciliu. Autoarea sesizării susține că referirea la faptele comise ,,cu violență” nu permite identificarea în mod exact a sferei faptelor care atrag sau nu incidența diferitelor regimuri de executare a pedepselor privative de libertate. Sub acest aspect, reiterând considerentele Dec. C.C.R. nr. 356/2018, precitată, este de menționat că această categorie de infracțiuni este vag circumscrisă, astfel că, în procesul de aplicare a legii, va fi dificil de identificat în mod riguros care infracțiune cade sub incidența normelor care vizează regimurile de executare a pedepselor privative de libertate. Mai mult, așa cum arată autoarea sesizării, în cazul tuturor infracțiunilor în conținutul cărora săvârșirea prin violență reprezintă o modalitate alternativă, din textul de lege ,,nu rezultă cu claritate dacă numai săvârșirea în concret în modalitatea exercitării violențelor se include în sfera excepțiilor de la executarea pedepsei prin detenție la domiciliu sau dacă, pentru includerea în sfera excepțiilor, este suficient ca norma de incriminare reținută în încadrarea juridică să prevadă, ca modalitate alternativă, exercitarea violențelor”. Prin urmare, se constată că dispozițiile art. unic pct. 2, 3, 4 și 5 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 254/2013 nu respectă cerințele de calitate a legii privind claritatea și previzibilitatea, încălcând prevederile art. 1 alin. (5) din Constituția României, republicată.

În fine, în ceea ce privește critica dispozițiilor art. unic pct. 10 cu referire la art. 97 din Legea nr. 254/2013, se observă că acestea modifică procedura de acordare a liberării condiționate, în sensul că ,,liberarea condiționată se dispune prin încheiere de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate la propunerea comisiei pentru liberare condiționată, la cererea persoanei condamnate, potrivit procedurii prevăzute în prezentul articol”.

În prezent, art. 97 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 prevede că ,,liberarea condiționată se acordă potrivit procedurii prevăzute în Codul de procedură penală, la cererea persoanei condamnate sau la propunerea comisiei pentru liberare condiționată”, iar prin dispozițiile art. 587 alin. (1) C.pr.pen., nemodificate prin legea supusă controlului de constituționalitate, ,,liberarea condiționată se dispune, la cererea sau la propunerea făcută potrivit dispozițiilor legii privind executarea pedepselor, de către judecătoria în a cărei circumscripție se află locul de deținere”.

Astfel, sub aspectul competenței de a dispune liberarea condiționată, se constată că instituția este reglementată prin două norme, cu conținut diferit: pe de o parte, judecătorul de supraveghere a privării de libertate, potrivit art. 97 din Legea nr. 254/2013, în forma modificată prin legea supusă controlului, și, pe de altă parte, judecătoria în a cărei circumscripție se află locul de deținere, potrivit art. 587 alin. (1) C.pr.pen. Așa fiind, întrucât dispozițiile art. unic pct. 10 din legea supusă controlului introduc o soluție legislativă care intră în contradicție cu o normă preexistentă, pe care nu o modifică, este de relevant că această împrejurare generează confuzie în procesul de aplicare a legii, încălcând art. 1 alin. (5) din Constituția României, republicată, din perspectiva lipsei de claritate și previzibilitate a normei legale.

Pe de altă parte, în timp ce aplicarea primelor două categorii este facultativă, aplicarea celei de-a treia urma să fie obligatorie (dacă nu intervenea instanța constituțională), aspect ce nu era în măsură să contribuie la combaterea criminalității, din ce în ce mai agresivă. Dacă ne referim numai la liberarea condiționată, observăm că un condamnat poate beneficia de ea numai dacă a avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei privative de libertate sau dacă instanța își formează convingerea că el s-a îndreptat [art. 99 alin. (1) lit. b) și d) C.pen., respectiv art. 100 alin. (1) lit. d) C.pen.[3]], spre deosebire de detenția la domiciliu care se putea aplica indiferent de conduita condamnatului (bună sau rea) și de convingerea judecătorului.

2. Legiuitorul poate să introducă în materie și alte mijloace de individualizare a pedepsei mai permisive, însă numai în cazul în care fenomenul criminal a scăzut așa de mult încât se impune o relaxare a regimului de executare.

3. Reamintim că instituția ,,detenției la domiciliu” există și în Italia, și în alte țări (cum ar fi S.U.A)[4], însă aceasta nu se aplică în unele cazuri pe care legea le indică în mod expres și clar [de pildă, există certitudinea că cel condamnat poate săvârși și alte infracțiuni (Italia) sau nu a avut o bună conduită (S.U.A.); în atari situații, judecătorul de supraveghere apreciază și dispune în consecință].