Din activitatea procurorului Ovidiu Petrescu

Din activitatea procurorului Ovidiu Petrescu

Ovidiu Petrescu

PROCUROR OVIDIU PETRESCU

PROCURATURA GENERALĂ (ÎN PREZENT PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE)

(12 AUGUST 1931 – 2 MARTIE 2013)

Ovidiu Petrescu s-a născut la data de 12 august 1931, în București, și a decedat la data de 2 martie 2013, tot în București.

În anul 1955 a absolvit Facultatea de Științe Juridice (Drept) din cadrul Universității ,,C.I. Parhon” (devenită ,,Universitatea din București”).

Anterior absolvirii Facultății de Științe Juridice, a urmat cursurile Facultății de Teatru din București, perioadă în care, între anii 1950-1951, s-a angajat ca actor și a jucat pe scena Teatrului Național ,,Ion Luca Caragiale”.

Din anul 1955, moment în care și-a început cariera de procuror anchetator și procuror criminalist, a fost numit procuror anchetator în cadrul Procuraturii București – Raionul ,,Gheorghe Gheorghiu-Dej”, iar din anul 1961, a îndeplinit funcția de procuror criminalist principal în cadrul Institutului de Criminalistică din Procuratura Generală a României.

Începând cu anul 1963 a funcționat în Procuratura Generală unde, în perioada 1971-1973, a deținut funcția de procuror șef secție în Direcția I de urmărire penală și criminalistică, iar în perioada 1990-1991, funcția de director adjunct al aceleiași direcții.

În februarie 1991 a fost numit procuror șef adjunct al Procuraturii Municipiului București, iar, în iunie 1991, s-a transferat la Ministerul Justiției, instituție de unde s-a pensionat în august 1998 din funcția de consilier juridic.

În perioada 1998-2000 a fost avocat în Baroul București.

Paralel cu activitățile specifice funcției de procuror, a participat, în anii 1972-1973, în colectivul de lucru interinstituțional pentru elaborarea proiectelor de modificare și completare a Codului penal și a Codului de procedură penală, adoptate prin Legile nr. 6/1973 și nr. 7/1973. Totodată, în perioada 1970-1989, a participat în colectivele legislative interinstituționale de elaborare a unor propuneri de modificare și completare a Codului penal, Codului de procedură penală și a altor acte normative.

În cariera sa, a îmbinat activitatea practică cu cea didactică universitară prin colaborarea, începând cu anul 1980, cu Facultatea de Drept a Universității din București și din 1990, cu Facultățile de Drept ale Universităților ,,Gheorghe Cristea”, ,,Titu Maiorescu” și „Spiru Haret”.

În acest cadru a alăturat experiența și profesionalismul său științei dreptului, reușind, prin prelegerile sale la disciplinele drept procesual penal și criminalistică, alături de prestigioși profesori de drept, respectiv prof. univ. dr. Nicolae Volonciu și prof. univ. dr. Emilian Stancu, să contribuie la formarea multor studenți și viitori magistrați.

Disciplinele drept penal, procesual penal și criminalistică le-a pus în slujba unei cariere de 40 de ani, din care 33 ani de procuror anchetator și criminalist. În tot acest timp s-a dedicat cauzelor pe care le-a instrumentat, metodelor științifice folosite pentru investigarea faptelor penale și modului de aplicare a regulilor tactice specifice în efectuarea unor acte procesuale.

Cunoștințele profesionale acumulate au fost desăvârșite de spiritul său analitic și sintetic, de fin observator, încrederea în sine de neclintit, puterea de concentrare, modul de structurare a ideilor și de identificare a corelațiilor, felul rezervat, liniștit și înțelept de manifestare, logica, meticulozitatea și simplitatea în orice abordare.

Și-a câștigat respectul și interesul, în același timp, prin darul oratoric, umorul sec, modul de a împărtăși propriile considerații ca metodă de eliminare a incompetenței, găsirea unor soluții în situațiile în care acestea erau greu de întrezărit.

Sunt de menționat colegi și colaboratori de prestigiu cu care a putut realiza performanțe profesionale, precum prof. dr. Moise Terbancea, prof. dr. Vladimir Beliș, medicul legist Gheorghe Alexandrescu, toți de la Institutul de Medicină Legală ,,Prof. dr. Mina Minovici”, medicii Octavian Hangociu și Dan Prelipceanu de la Spitalul de Neuropsihiatrie ,,Dr. Gheorghe Marinescu”, precum și alți colaboratori, în persoana procurorilor criminaliști Ovidius Păun, Virgil Romeci, Vasile Greblea, Ioan Argeșeanu (procurori alături de care a publicat în Revista ,,Probleme de criminologie și criminalistică” a Parchetului General) ș.a..

Exemplificând, se pot invoca unele dosare celebre la care a participat în cadrul echipelor operative complexe: cazul Râmaru Ion (1970-1971), cazul „Anca”/Samoilescu Gheorghe (1977) și Romca Cozmici (1980), dosarul cutremurului din 1977, afacerea ,,Bachus”/Ștefănescu Gheorghe (1978), dosarul Revoluției – lotul membrilor CPEx (1990).

În acest context sunt de menționat:

A. Cazul Râmaru Ion (1970-1971)

Puțini știu că în cazul Râmaru Ion, cu ajutorul prof. dr. antropolog Cantemir Rișcuția și a prof. dr. Petre Firu, pornind de la o urmă de dinți, anchetatorii au obținut prin expertiză odontostomatologică chipul criminalului anterior identificării inculpatului.

Tot în urma probelor prelevate de la fața locului, criminaliștii au avut surpriza ca dintre amprentele ridicate să constate identitate cu unele aflate în baza de date a anului 1944, când s-au săvârșit mai multe omoruri în serie, similare celor din perioada 1970-1971, comise de Râmaru Ion. La un an după execuția lui Râmaru Ion, la 23 septembrie 1972, la Institutul de Medicină Legală din București a fost adus cadavrul unui bărbat decedat prin cădere din tren. Amprentele acestuia erau aceleași cu cele ale criminalului în serie din 1944, respectiv ale cadavrului Râmaru Florea, tatăl lui Râmaru Ion.

După 28 de ani de la comiterea omorurilor din 1944, criminalul Râmaru Florea a fost descoperit, vinovăția sa putând fi probată și cu alte probe decât cea sus-menționată (urma de bocanc prelevată în 1970 de la unul dintre locurile faptelor lui Râmaru Ion era de mărimea numărului piciorului lui Râmaru Florea etc.).

Stabilirea identității persoanei este unul din cele mai importante obiective ale activității organelor de urmărire penală. De aceea, în activitatea sa de procuror criminalist, prin colaborarea cu iluștrii prof. dr. antropolog Cantemir Rișcuția și prof. dr. Petre Firu, Ovidiu Petrescu a reușit soluționarea cu succes și a altor cauze penale, prin abordarea modalității de identificare a persoanelor și a cadavrelor folosind tehnici precum portretul schițat, portretul vorbit, descrierea formelor statice (valorificarea elementelor caracteristice privind talia, constituția fizică, forma capului, a feței, eventuale infirmități ș.a.), descrierea formelor dinamice (mersul, scrierea, modul de manifestare).

În acest mod au putut fi identificate cadavre necunoscute, descoperite după perioade îndelungate, aflate într-un grad mare de putrefacție, când din cauza proceselor cadaverice distructive avansate s-au produs modificări majore ale feței sau a altor regiuni anatomice. Folosind metoda reconstituirii fizionomiei după craniu sau a identificării după resturi osoase, s-a reușit identificarea victimei, moment de la care s-a putut demara un plan de anchetă pentru prinderea criminalului.

B. Cazul ,,Anca” (1977)/Samoilescu Gheorghe – Romca Cozmici

Procurorul criminalist Ovidiu Petrescu a fost printre cei care au susținut cu tărie și au fost consecvenți concluziei că autorul omorului în cazul ,,Anca” nu este persoana cercetată, Samoilescu Gheorghe. Ulterior, în anul 1980, a fost descoperit adevăratul criminal, Romca Cozmici, care însă, între timp, a mai săvârșit o altă crimă.

Prin eroarea judiciară cu privire la Samoilescu Gheorghe s-a dovedit susținerea unor profesioniști ai dreptului, în sensul că pentru soluționarea cauzelor penale numai simpla aplicare a regulilor de drept este insuficientă. Penaliștii, criminaliștii sunt datori să aplice, în investigarea faptelor penale cercetate, toate metodele științifice de investigare ce se impun, precum și cele tactice specifice în efectuarea actelor procesuale și procedurale penale.

C. Dosarul cutremurului din 4 martie 1977

Printre alte dosare grele, complexe, remarcabile prin efortul depus în efectuarea cercetărilor, se află și ancheta privind stabilirea cauzelor care au determinat prăbușirea unor imobile în București cu ocazia cutremurului din 4 martie 1977, procurorul Ovidiu Petrescu participând în colectivul echipei operative complexe.

Bilanțul seismului a fost unul de-a dreptul înspăimântător. Cu acel prilej, din totalul de 1.578 de victime, 1.424 și-au pierdut viața în București, strivite sau asfixiate sub dărâmături. La nivelul întregii țări au fost 11.300 de răniți, iar din totalul pagubelor materiale evaluate la 2,048 miliarde de dolari, în 1977, Bucureștiul a suferit pagube în valoare de 1,4 miliarde de dolari. Peste 35.000 de clădiri și blocuri mari au fost distruse. Unul dintre cele mai afectat orașe a fost Bucureștiul, unde s-au prăbușit 32 de blocuri și clădiri mari, în timp ce alte peste 130 au fost grav avariate. Oamenii au intrat în panică și unii au murit din pricina fricii, aruncându-se de la etaj sau fugind pe scările blocurilor care s-au rupt.

Printre imobilele distruse în întregime au fost blocurile Casata, Scala, Wilson, Lizeanu și blocul OD16 din cartierul Militari, de pe bulevardul Armata Poporului (acum Iuliu Maniu).

Au urmat zeci de zile și nopți de cercetări și investigații, printre care cele referitoare la prăbușirea blocurilor Casata, Scala, Wilson și Lizeanu au fost coordonate și supravegheate și de către procurorul Ovidiu Petrescu.

Pornind de la constatarea că printre cauzele prăbușirii blocului Casata a fost incorecta consolidare a unuia dintre stâlpii de susținere afectați la cutremurul din 1940, iar la blocul Scala s-a tăiat un stâlp de rezistență, cercetările au reținut aspecte similare și la celelalte cazuri. Astfel, la blocul Wilson au fost demolați pereți de structură pentru a se mări capacitatea funcțională (în incintă exista o pensiune). La Lizeanu, blocul construit în1962, limitrof cu depozitele și moara lui Assan, pe un teren nisipos, s-a rupt de restul clădirii și, aplecându-se, s-a afundat efectiv. Aparent motivele prăbușirii erau obiective, cauzate de golurile de teren adiacente fundației, în condițiile în care solul era preponderent format din nisip și lut. Totuși, s-a constatat că la parterul blocului, unde se afla un salon auto, s-a distrus un stâlp de rezistență pentru a se face mai mult loc modelelor auto. Având în vedere aceste concluzii, cercetările efectuale la blocul OD16 din cartierul Militari, zona Piața Veteranilor, unde a căzut un tronson întreg, au demonstrat că porțiunea afectată nu prezenta stâlpi de susținere, iar betonul folosit nu corespundea normelor prevăzute la acel moment, materialele de construcție lipsă fiind furate.

D. Afacerea ,,Bachus”/ Ștefănescu Gheorghe (1978)

Un alt exemplu de lucru în echipă operativă complexă a fost și cazul Ștefănescu Gheorghe, cea mai mare afacere ilegală cu alcool din istoria României socialiste, organizată de un administrator al unui depozit de vinuri din București împreună cu responsabili ai Podgoriei de la Cotești.

Cazul ,,Bachus” a declanșat o amplă acțiune judiciară în România, sute de persoane au fost cercetate, printre care unele cu diverse funcții în Partidul Comunist Român, inclusiv miniștri, membri și secretari de partid, judecători, notari, funcționari ș.a.; la finalul procesului Ștefănescu Gheorghe a fost condamnat la moarte și executat pentru un prejudiciu de aproximativ 100 milioane lei, o sumă uriașă la nivelul acelor ani. De menționat că la percheziții s-au descoperit peste 20 kg de aur îngropate în podea și cca. 1,5 milioane lei.

În final, dar nu în ultimul rând, pe lista cazurilor cu răsunet soluționate de către procurorul Ovidiu Petrescu se înscrie și

E. Lotul membrilor CPEx” (1990).

La peste 26 de ani după Revoluția din 1989, lucrurile sunt oarecum așezate, estompate, în parte uitate și iertate.

Dar, în vâltoarea evenimentelor din 1990, situația nu era la fel.

Printre elementele de presiune ale momentului se pot menționa procesul, condamnarea și executarea soților Ceaușescu, puterea nou instalată, rolul sporit al instanțelor militare, judecarea ,,lotului Timișoara”, căutarea teroriștilor și identificarea morților Revoluției, presiunea societății civile, instaurarea democrației de tranziție, celeritatea impusă în soluționarea unor cauze penale de interes național.

În acest cadru s-a desfășurat cercetarea foștilor membri ai Comitetului Politic Executiv (CPEx) al Comitetului Central (CC) al Partidului Comunist Român (PCR).

Și de această dată s-au format echipe complexe, din care a făcut parte și procurorul Ovidiu Petrescu.

Au urmat zeci de zile și nopți de anchetă continuă, de percheziții, confruntări, audieri, inclusiv la locurile de detenție, efectuarea unor expertize, dispunerea de măsuri preventive, toate urmărind stabilirea, în cel mai scurt timp, a situației de fapt, a gradului de vinovăție, a încadrării juridice și a întocmirii rechizitoriului cu privire la inculpații care, separat de acuzațiile reținute, erau persoane care au timorat societatea, în anii anteriori generând resentimente.

Totodată, în același context, în stabilirea situației de fapt anchetatorii trebuiau să coreleze măsurile concrete luate de către inculpați în raport cu funcțiile deținute și atribuțiile specifice acestora și cu directivele date de Ceaușescu, analiză extrem de profundă, dar și anevoioasă. S-au consultat dosare de cadre aflate în arhiva CC al PCR foarte voluminoase, de exemplu: cel al lui Ion Dincă avea 122 de pagini, cel al lui Emil Bobu 200 de pagini, al lui Tudor Postelnicu 155 de pagini, al lui Manea Mănescu 258 de pagini ș.a.

În cadrul procesului, pentru prima dată s-a dezbătut ,,Răspunderea pentru ideea de consens” bazată pe jurisprudența ce o constituie ,,Hotărârea de la Nűrnberg”, respectiv încadrarea juridică de coautori la genocid în funcție de participarea inculpaților la atrocitățile sistemului comunist din România.

Munca depusă a fost imensă, într-un timp extrem de scurt, pentru ca inculparea și judecata să fie în acord cu realitățile vremii și să-și atingă scopul sancționator legal.

Inculpați precum cei menționați, cât și: Ion Coman, Ilie Matei, Cornel Pacoste, Radu Bălan, Ștefan Andrei, Lina Ciobanu, Ioan Totu, Silviu Curticeanu, Miu Dobrescu, Ludovic Fazecaș, Suzana Gîdea, Ana Mureșan, Paul Niculescu Mizil, Dumitru Popescu (Dumnezeu), Gheorghe Oprea, Gheorghe Pană ș.a. au primit pedepse mari, de la 18 la 25 ani de închisoare, precum și detenție pe viață. Încadrările juridice reținute au fost intens analizate și dezbătute. În final, instanța de judecată le-a schimbat încadrarea juridică din participare la genocid în cea de complicitate la omor deosebit de grav și complicitate la tentativă de omor deosebit de grav, pentru considerente privind numărul victimelor sau pentru alte aspecte juridice. Chiar dacă liderii comuniști au fost condamnați, după câțiva ani au intervenit eliberări pe caz de boală, inclusiv grațieri individuale.

Lucrurile intrând într-o oarecare normalitate, istoria le-a așezat, le-a echilibrat, iar timpul le-a pus în acord cu noile vremuri. Epoca ceaușistă a fost depășită, rămânând de domeniul trecutului. Însă, pentru toate acestea, a fost necesară abordarea, evaluarea și asumarea unor fapte cu un trecut foarte greu și apăsător într-un moment contemporan, față de care societatea românească avea imense așteptări.

Graba și presiunea cu care și sub care s-au derulat anchetarea și judecarea membrilor CPEx, acuratețea faptelor și a încadrărilor juridice reținute de procuratură sau de instanța de judecată, precum și legalitatea și temeinicia pedepselor aplicate se vor limpezi în timp și într-un alt context decât cel inițial.

*  *  *

Exemplele și cazuistica invocată au vrut să evidențieze parte din experiența acumulată de procurorul Ovidiu Petrescu în cei 40 de ani de muncă juridică, conduita profesională, devotamentul față de profesia de procuror, implicarea personală, aplecarea pentru stabilirea adevărului, acuratețea și profunzimea anchetelor efectuate, a actelor de inculpare emise în vederea tragerii la răspundere a persoanelor vinovate.

Toate acestea le-a pus la dispoziția multor colegi și studenți prin activitatea desfășurată în echipele complexe, discuțiile, seminariile și colocviile profesionale, inclusiv activitatea sa didactică universitară.

Foști și actuali magistrați au avut plăcerea să asiste la pledoariile pe care le-a susținut în sălile de curs ale Facultăților de Drept ale Universităților din București, „Gheorghe Cristea” și „Titu Maiorescu”, să participe la seminariile și evenimentele la care, prin prelegerile sale, îmbina știința dreptului cu practica judiciară. Laboratoarele de criminalistică au fost completate cu fișele criminalistice întocmite de procurorul Ovidiu Petrescu.

Darul oratoric prin care a reușit să capteze atenția și interesul auditoriului sau al membrilor echipei de lucru poate se datorează și primei vocații, și anume chemarea către teatru, precum și primei profesii, cea de actor.

El însuși a fost un mare actor pe scena judiciar-penală.

Citind aceste rânduri, cei care l-au cunoscut și îndrăgit sunt invitați la o clipă de reculegere pentru a-i duce în eternitate un ultim omagiu, putând semna alături de noi.

Procurori Daniela BRIȚA și Mircea PETRESCU, fiică și fiu

*   *   *

Dau curs cu sinceră emoție inimoasei și pioasei invitații formulate de urmașii lui Ovidiu Petrescu, pentru a așterne în cele ce urmează câteva fugitive și răzlețe amintiri despre cel plecat dintre noi.

Nu pot da atâtea amănunte despre activitatea laborioasă a celui dispărut ca descendenții lui, dar am avut ocazia să-l întâlnesc și să-l cunosc în diverse ipostaze în care ne-am intersectat pe plan profesional.

Rezum dintru început că este vorba despre trei epoci diferite în timp, pe un răgaz foarte extins însumând aproximativ o jumătate de secol, în care am putut să conlucrăm și să ne apreciem reciproc.

Prima scenă din tabloul acesta de amintiri se situează cam prin anii 1955. Eram tânăr asistent la Facultatea de Drept a Universității din București și cu o experiență minimă de numai cinci ani. Vremurile erau tulburi, iar caracteristica timpului se concentra asupra ascuțirii luptei de clasă. Am ținut seminariile de procedură penală cu grupa de studenți în care activa și Ovidiu Petrescu. De la distanță se deosebea de masa mare a celorlalți colegi, atât sub aspect de cultură generală și juridică, cât și sub aspectul agerimii minții în emiterea unor judecăți de valoare. Odată mi-a pus o întrebare directă, și anume cum cred eu că ar fi mai corect să se reprezinte Zeița Justiției: ca o femeie cu o spadă în mână – după modelele mai noi – sau, așa cum arată în forma clasică, respectiv legată la ochi și cu balanța în mână. Am înțeles rapid unde bate și pentru a evita alte discuții, i-am răspuns și eu tot cu o chestionare. L-am întrebat ce nelămurire are și care este rostul unor întrebări în formarea unei opinii.

Răspunsul a venit prompt și documentat. A deschis Constituția R.P.R. din1952 și mi-a citit. Articolul 65 prevedea explicit că: ,,Tribunalele apără regimul democrat popular și cuceririle poporului muncitor și asigură legalitatea populară și proprietatea obștească.” A mai adăugat: ,,Am venit la această facultate sperând că o să împart dreptatea.” Și s-a oprit. Personal am avut un noroc chior că acest dialog a fost întrerupt de soneria care ne trimitea în recreație. Deci seminarul s-a terminat. L-am îmbărbătat că în seminarul viitor, deci peste o săptămână, mai putem discuta. Cred că și el a înțeles inutilitatea reluării acestei dezbateri și n-a mai revenit, iar eu cu atât mai puțin.

Azi este foarte ușor de răspuns cum se ajungea pe vremea aceea la o asemenea situație. Să mă explic. Nu dețineam noi, cadrele didactice, destule resurse de documentare, darmite studenții. Este suficient să amintesc că nici ei nu aveau după ce învăța și singura sursă sigură era să-și noteze ce spunea profesorul la curs și discuțiile de la seminar. Tipăritură adecvată, deloc. Se foloseau niște cursuri litografiate de prin 1942, care aveau în vedere dispozițiile legale din Codul de procedură penală din 1936. Or, chiar dacă Codul nu era abrogat, nu mai era practic folosibil pentru că cel puțin jumătate din dispoziții nu erau în vigoare sau suferiseră modificări. Ultimul Cod, dar și acela de negăsit decât prin anticariate, era o ediție din 1948. Se mai foloseau, pentru o eventuală documentare, două tratate de procedură penală sovietice, unul mai vechi, de prin 1947, a lui M.S. Strogovici și altul ceva mai nou, scris de M.A. Celțov. Ambele în ediție tradusă în limba română prin anii 1953-1954. Primul manual universitar de procedură penală în perioada de după 1948 s-a tipărit pentru necesitățile învățământului juridic abia în 1963 și aparținea profesorului Siegfried Kahane, un ilustru jurist care și-a făcut doctoratul la Roma, în 1930, sub conducerea lui Enrico Ferri, penalist de renume mondial.

Trec la a doua secvență a amintirilor și, derulând caleidoscopul vremurilor, mă opresc la anul 1977. An memorabil, având în vedere pentru mulți nenorocirile rezultate în urma cutremurului devastator din 4 martie. Dar, în vara acelui an, altele erau preocupările conducerii superioare, cel puțin în domeniul juridic. Pe data de 12 iulie a apărut faimosul Decret nr. 218/1977, care, chiar prin titulatură, prevedea că este vorba despre niște dispoziții tranzitorii de scurtă durată. Citez din expunerea de motive a legii: ,,Pentru crearea cadrului legislativ care să permită organelor judiciare să acționeze de îndată pentru îndeplinirea măsurilor stabilite prin Hotărârea Plenarei C.C. al P.C.R. din 28-29 iunie 1977 cu privire la creșterea rolului unităților socialiste, al organizațiilor obștești și al maselor populare în respectarea legalității … a fost emisă alăturata reglementare tranzitorie, până la adoptarea noii legislații penale.

Finalul textului, pe care foarte puțini avizați l-au înțeles și reținut, oglindea nemulțumirile fată de noile coduri din 1969 în materie penală. Ciudat este că în mediul juridic din țara noastră, toată lumea era satisfăcută de noile coduri și chiar ecourile internaționale, atât din lagărul socialist, cât și de dincolo de Cortina de Fier, erau favorabile reglementărilor intervenite.

În fond, ce se reproșa de către cei care doreau coduri noi? Multe, dar în principal trei aspecte: sistemul este prea stufos, în activitatea de justiție trebuie implicată mai mult obștea pentru a se realiza un caracter cât mai democratic și, în sfârșit, exprimarea este deosebit de ermetică prin folosirea unui limbaj de strictă specialitate.

Cât de îngustă era opinia acestor critici rezultă din reproșurile celor care gândeau un alt sistem judiciar. De pildă, se amintea că cele două coduri în materie penală includeau o reglementare de aproape 900 de articole (Codul penal – 363 de articole și Codul de procedură penală – 524 de articole). Se vehicula ideea că un cod ar fi de dorit să nu depășească câteva zeci de articole, uitându-se că orice cod, în orice moment istoric, înseamnă un monument legislativ făurit pentru o viață lungă și perfectibil la anumite intervale, prin modificări.

S-a mai susținut că din moment ce nimeni și nicăieri nu poate invoca în apărare necunoașterea legii penale, norma trebuia așa fel modelată încât să o înțeleagă orice om de pe stradă, chiar și cel mai neinstruit. Am auzit de la mari activiști exemplificări în sensul excluderii din vocabularul juridic a unor termeni ca: disjungere, efect devolutiv, exhaustiv, amprentă genetică, comisie rogatorie etc. Cum să înțeleagă ,,Nea Gheorghe de pe stradă” de ce furtul prin efracție se pedepsește mai aspru, când însuși criticul de la microfon recunoștea că a cerut să i se „traducă” acest cuvânt pe care nu-l întâlnise niciodată, deși sublinia că este destul de școlit (sic!). În sală a fost o mică rumoare la această enormitate, iar majoritatea auditoriului a pus ochii în pământ.

S-a cerut inițial ca noile coduri să se facă în cel mai scurt timp, dacă se poate în 2-3 luni, pentru că exista o dispoziție legală cu caracter tranzitoriu care trebuia să fie înlocuită de urgență. După îndelungate negocieri, s-a convenit ca noile coduri să fie gata și să intre în vigoare din vara viitoare (1978). S-au format două colective de redactare, și anume: pentru Codul penal răspundea Institutul de Cercetări Juridice de pe lângă Academia Română, iar pentru cel de procedură penală Procuratura Generală, în frunte cu șeful ei de atunci, procurorul general Nicolae Popovici. În acest colectiv participam și eu, reprezentând forul academic universitar al Universității bucureștene. Parchetul General l-a desemnat în colectiv pe procurorul Ovidiu Petrescu, având în vedere experiența lui de anchetator în cauzele cu minori. În felul acesta am avut ocazia să ne vedem de 2-3 ori pe săptămână în ședințele pentru redactarea noilor coduri. Ovidiu Petrescu ne-a fost de mare ajutor, având o vastă cunoaștere a tot ce înseamnă psihologia adolescenților. Îmi amintesc cum ne povestea la comisie că a avut ocazia să reușească o asemenea apropiere de inculpații de 14-16 ani, încât aceștia conlucrau cu el foarte bine și recunoșteau că se simțeau mai în siguranță și ocrotiți în prezența lui, având mai multă încredere în anchetator decât în părinți, rude sau prieteni apropiați.

Acest lucru a însemnat foarte mult în condițiile în care, potrivit noului Decret nr. 218/1977, minorii urmau să fie judecați nu de instanțe, ci de comisiile de judecată din școli sau de la locul de muncă, sub președinția unui judecător (și așa s-a și întâmplat până către 1992, când aceste norme au fost abrogate). Cazurile când minorii urmau să fie judecați de instanțe erau extrem de rare, întrucât, potrivit noilor texte, excepțiile aveau în vedere situații deosebit de grave, cum ar fi: trădarea de patrie, spionajul, omorul, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte, infracțiunile contra avutului obștesc cu consecințe deosebit de grave, precum și alte infracțiuni pentru care legea prevedea pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani. Codurile au fost gata în circa un an și au fost predate solicitantului. Despre ele însă nu s-a mai vorbit niciodată. Prioritățile de la conducerea statului erau altele și nu ne-au rămas niciun fel de aprecieri cu privire la cât de corect au fost ele întocmite.

Că păturile largi ale opiniei publice nu au avut nici atunci și nici mai târziu cunoștință despre acest lucru, nu mă miră, din moment ce chiar din rândul juriștilor și al altor specialiști legați de fenomenul legislativ, extrem de puțini au și azi cunoștință că în România, în afara celor patru coduri care au văzut lumina promulgării (1864, 1936, 1968 și 2014), a mai existat un cod, comandat cu mare grabă și cu toate presiunile ca să fie funcțional într-un termen atât de scurt, precum cel în cauză, dar acesta nu a ajuns niciodată să fie publicat în Monitorul Oficial.

Există o veche butadă, cu un iz ironic, care spune că cel mai mult durează provizoratul. După mulți ani, am citit într-o revistă juridică franceză, ce făcea trimitere la episodul sus-amintit, că măsurile tranzitorii prevăzute de Decretul nr. 218/1977 puteau fi asemuite cu o torță ce trebuia să ajungă în Arena Olimpică pentru a aprinde flacăra Jocurilor. Comentatorul concluziona spunând: „Flacăra a ajuns unde trebuia, dar Jocurile nu s-au mai ținut niciodată.” Cu un gust amar, mai adăuga, că și de data aceasta zicala sus-amintită se potrivește și parafraza: „C’est le transitoire qui dura (Tranzitoriul este cel ce durează).

Ajungând la cel de-al treilea episod al evocării, amintesc și întâlnirile mele cu Ovidiu Petrescu la o vârstă apropiată de pensionare pentru amândoi. Dacă avem în față calendarul, sunt întâmplări care se pot data în ultimii și primii ani a două milenii diferite.

În acea perioadă, predam cursul de procedură penală și la Universitatea „Titu Maiorescu”, fiind și în conducerea acelei instituții. Mi-am amintit atunci de vechea mea cunoștință și l-am invitat la unele activități universitare, știind că are vocația și priceperea de a cuceri auditoriul tânăr. Avea și el, în funcție de data calendarului – care indica fie un an înainte de 2000, fie un an după – o vârstă în jurul unui număr care începea cu 7. Nu râdeți! Era încă tânăr!

De pildă, obișnuiam să-l chem să țină un curs de procedură penală, când ajungeam cu materia din semestrul al doilea la expunerile legate de urmărirea penală. Ce le puteam spune eu nu era tot atât de captivant față de ce povestea el studenților din cariera lui de anchetator. Până la vârsta de 80 de ani, eu le-am vorbit studenților totdeauna în picioare, iar după aceea, de pe scaun. El nu stătea la catedră, ci se mișca pe întreg podiumul catedrei și, deseori, cobora și în Amfiteatru, arătând auditoriului fotografii, documente, obiecte care cândva fuseseră corpuri delicte în spețe care au făcut senzație. Într-un cuvânt, el nu era profesor, ci actor, nu era la catedră, ci pe scenă.

De câte ori l-am chemat, a venit. De câte ori a fost în mijlocul studenților și, în general, al tinerilor, a plecat dintre ei totdeauna cu aplauze.

În încheiere, doresc ca amintirea lui în rândul celor care l-au cunoscut să rămână mereu vie, pentru că a fost un foarte bun jurist, un excepțional practician în activitatea sa de apărător al legii și, în special, un om adevărat care trebuie întotdeauna scris cu O MARE.

Prof. univ. dr. Nicolae VOLONCIU

Din activitatea procurorului Ovidiu Petrescu was last modified: aprilie 10th, 2017 by Costache Adrian

Căutare