ABSTRACT

The defendant’s act of stealing from the Apullum archaeological site, the body of an ancient marble statue and several stone artifacts, which he subsequently attempted to exploit, meets the constitutive elements of the theft of the qualified crime referred to in art. 208 par. (1) and art. 209 par. (1) lett. (e) and (2) a) of the previous Criminal Code (since 1969), referring to art. 280¹ of the same code with the application of art. 41 par. (2) of the abovementioned code.

The defendant was acquitted by the court of law on the ground that, at the time of the discovery and possession of the goods, they were “res nullius”, a category recognized by the specialized doctrine, which states that such goods cannot be the subject of the offence of theft.

With regards to the defense of the culprit, in the sense that the act would constitute a contravention, as a result of non-observance of the provisions of art. 49 par. (1) of the Law no. 182/2000 regarding the protection of the national mobile cultural heritage, it is worth mentioning that the legislator did not understand to exclude, expressly or implicitly, the criminal liability of the perpetrators of this contravention, in cases when an unfair appropriation is established.

The more favorable law is the previous Criminal Code, given the institutions that are applicable as a consequence of the judicial individualization of the punishment, namely the attenuating judicial circumstance provided in art. 74 par. (1) lett. a) of this code and the conditional suspension of the execution of the punishment provided in art. 81 of the abovementioned code.

Key words: offense, offense, qualified theft, imprisonment, appropriation of the property found or mistaken for the perpetrator, material object, res nullius, conditional suspension of the execution of the punishment.

I. Prezentare speță. Prin Sentința penală nr. 137/2014, pronunțată de către Judecătoria Alba Iulia în dosarul nr. 6331/176/2013, s-a hotărât achitarea inculpatului Ș.I.C. pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat prevăzute în art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. e) și (2) lit. a) din Codul penal anterior (în continuare C.pen. din 1969) cu aplicarea art. 280¹ și art. 41 alin. (2) din același cod, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) din noul Cod procedură penală (în continuare C.pr.pen.).

Împotriva sentinței sus-menționate a declarat apel în termenul prevăzut în art. 410 C.pr.pen., Parchetul de pe lângă Judecătoria Alba Iulia și partea civilă – Ministerul Culturii^[1].

În apelul său, Parchetul de pe lângă Judecătoria Alba Iulia a solicitat desființarea sentinței atacate și, în rejudecare, să se dispună condamnarea inculpatului Ș.I.C. pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat prevăzute în art. 228 alin. (1) coroborat cu art. 229 alin. (2) lit. a) din noul Cod penal (în continuare C.pen.), în condițiile art. 35 alin. (1) din același cod, cu aplicarea art. 4 și art. 5 din codul sus-menționat.

Procurorul a relevat că, în mod greșit, instanța de fond a reținut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de furt calificat, întrucât bunurile însușite de către inculpat nu ar fi aparținut cuiva, fiind „res nullis” (bun al nimănui), pentru următoarele considerente:

Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil^[2], republicată, cu modificările și completările ulterioare, prevede și reglementează în capitolul VI regimul juridic al bunurilor arheologice descoperite întâmplător, astfel:

În art. 46 din legea sus-menționată se precizează că bunurile arheologice, epigrafice, numismatice, paleontologice sau geolitice, descoperite în cadrul unor cercetări sistematice cu scop arheologic ori geologic sau în cadrul unor cercetări arheologice de salvare ori având caracter preventiv, precum și cele descoperite întâmplător prin lucrări de orice natură, efectuate în locuri în care fac obiectul exclusiv al proprietății publice (situație existentă în cauza de față), conform art. 136 alin. (3) din Constituția României, republicată, intră în proprietate publică, potrivit dispozițiilor legale.

Prin bunuri arheologice, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, se înțelege descoperirile arheologice terestre și subacvatice, unelte, ceramică, inscripții de monede, sigilii, bijuterii, piese de vestimentație și harnașament, arme, însemne funerare, cu excepția eșantioanelor de materiale de construcție, materiale din situri, care constituie probe arheologice pentru analize de specialitate. Aceste bunuri, conform aceluiași act normativ, sunt componente ale patrimoniului cultural național mobil.

Totodată, în art. 3 alin. (1) din legea sus-menționată se prevede că patrimoniul cultural național mobil este alcătuit din bunuri cu valoare istorică, arheologică, documentară, etnografică, artistică, științifică și tehnică, literară, cinematografică, numismatică, filatelică, heraldică, bibliofilă, cartografică și epigrafică, reprezentând mărturii materiale ale evoluției mediului natural și ale relațiilor omului cu acesta, ale potențialului creator uman și ale contribuției românești, precum și a minorităților naționale la civilizația universală.

Prin urmare, din coroborarea celor două texte (mai sus-expuse) rezultă că bunurile arheologice, precum și cele descoperite întâmplător prin lucrări de orice natură efectuate în locuri care fac obiectul exclusiv al proprietății publice (situație existentă în cauza de față), aparțin proprietății publice.

În continuare, procurorul a susținut că, potrivit alin. (2) al art. 46 din Legea nr. 182/2000, din momentul descoperii, bunurile prevăzute la alin. (1) ale aceluiași articol sunt supuse procedurii de clasare, în condițiile legii   sus-menționate și intră în administrarea instituției care finanțează sau coroborează cercetările; în cazul în care Comisia Națională a Muzeelor și Colecțiilor constată că în instituția respectivă nu sunt îndeplinite condițiile corespunzătoare de conservare și securitate, aceasta va propune serviciului public deconcentrat al Ministerului Culturii în a cărui rază de activitate au fost descoperite bunurile arheologice în cauză alte instituții publice specializate din aceeași rază, care îndeplinesc condițiile corespunzătoare. Serviciul public deconcentrat al Ministerului Culturii va decide asupra instituției căreia i se vor transmite în administrare bunurile arheologice respective.

În concluzie, un bun arheologic din momentul în care a fost descoperit intră în procedura de clasare și în administrarea instituției care finanțează cercetările pentru o astfel de procedură, în urma căreia se vor stabili categoriile juridice ale patrimoniului cultural național mobil din care face parte bunul, și anume tezaur și fond.

Se face distincția că un bun arheologic descoperit este prezumat ca făcând parte din patrimoniul cultural mobil și abia ulterior, la finalizarea procedurii de clasare, se stabilește categoria din care face parte.

Procedura de clasare se declanșează imediat după descoperirea bunului, moment care coincide cu trecerea bunului în administrarea instituției care face cercetarea (activitate specifică procedurii de clasare). Pentru bunurile arheologice descoperite întâmplător declanșarea unei astfel de proceduri se face din oficiu [art. 11 pct. 1 lit. e) din Legea nr. 182/2000]. Pe durata acestei proceduri, bunul cultural mobil se află sub regimul de protecție prevăzut, conform dispozițiilor Legii nr. 182/2000, pentru bunurile clasate în tezaur (art. 17 din legea sus-menționată). În cauza de față, după finalizarea procedurii de clasare, statueta a fost introdusă în categoria juridică „tezaur”, potrivit certificatului de clasare nr. 44/2014 al Ministerului Culturii.

Prin urmare, bunurile arheologice descoperite întâmplător beneficiază de un anumit regim juridic de protecție, tocmai aceasta fiind și rațiunea pentru care legiuitorul a instituit unele norme speciale de protejare a unor astfel de bunuri, din momentul descoperirii și până la momentul includerii acestora în Inventarul patrimoniului cultural național mobil, în una din cele două categorii (tezaur și fond).

A interpreta astfel prevederile legii speciale înseamnă a lipsi de conținut o normă juridică adoptată tocmai pentru a reglementa astfel de situații, și, pe cale de consecință, a lăsa neprotejate bunurile arheologice din momentul descoperirii și până la momentul includerii în Inventarul patrimoniului cultural național mobil.

În cazul în care un bun cultural mobil nu a fost clasat în categoria tezaur (ceea ce nu este cazul în speța de față), după finalizarea procedurii de clasare, acesta nu mai beneficiază de regimul de protecție special prevăzut de dispozițiile legale privind bunurile din patrimoniul cultural mobil, însă chiar și așa trebuie observat că un bun cultural mobil descoperit întâmplător, având o valoare economică, nu poate fi considerat un res nullis, întrucât asemenea bunuri fac obiectul exclusiv al proprietății publice, conform art. 136 din Constituția României, republicată, și intră în proprietate publică, potrivit dispozițiilor legale, astfel că însușirea lor pe nedrept este sancționată de către Codul penal.

În ceea ce privește depășirea termenului de 72 ore pentru raportarea descoperirii, faptă care ar fi putut constitui contravenție, prevăzută în art. 75 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 182/2000, textul legal prevede condiția ca o asemenea faptă, pentru a fi contravenție, să fie săvârșită în anumite modalități, care potrivit legii penale să nu constituie infracțiuni; or, în cazul de față, inculpatul a transportat artefactul și l-a ascuns în beciul locuinței sale; din această acțiune coroborată și cu faptele ulterioare (a încercat să dispună asupra acestuia) rezultă fără dubiu, din punct de vedere subiectiv, intenția de a și-l însuși pe nedrept, faptă incriminată în 208 alin. (1) și art. 209 alin. (2) lit. a) C.pen. din 1969 (furtul unui bun cultural).

Așadar, în raport și cu situația de fapt reținută în rechizitoriu, este neechivoc faptul că inculpatul a acționat cu vinovăție sub forma intenției directe: a avut reprezentarea urmării activității pe care o desfășoară, respectiv trecerea bunurilor din patrimoniul statului în sfera lui de stăpânire, și a urmărit realizarea acestui rezultat. De asemenea, a urmărit valorificarea prin înstrăinare a statuii, pricinuind pierderea sa pentru patrimoniul cultural național, urmare care s-a și realizat prin ascunderea piesei, apoi tranzacționarea sa ilegală.

La rândul său, Ministerul Culturii a apreciat că se impune condamnarea inculpatului Ș.I.C. la o pedeapsă cu închisoarea, în limitele prevăzute de lege pentru infracțiunea reținută în sarcina sa, și obligarea acestuia la plata de despăgubiri civile în sumă de 20.000 euro.

Examinând hotărârea penală atacată prin prisma motivelor de apel invocate și în raport cu principiile care reglementează soluționarea căii de atac prevăzute în art. 416-419 C.pr.pen., Curtea de Apel Alba Iulia a constatat că apelurile Parchetului de pe lângă Judecătoria Alba-Iulia și părții civile sunt fondate.

Astfel, instanța de fond a apreciat, în mod eronat, că bunul însușit de către inculpat – statueta lui Hercules – este un res nullius (bun al nimănui), pe baza interpretărilor art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 43/2000 privind protecția patrimoniului arheologic și declararea unor situri arheologice ca zone de interes național^[3], republicată, cu modificările și completările ulterioare^[4]. Făcând trimitere la acest text de lege, instanța admite că bunul respectiv aparține de patrimoniul cultural național. Este inacceptabilă ideea că doar bunurile descoperite ca urmare a cercetărilor arheologice ar reveni de drept institutelor de cercetare. Legea nu utilizează „doar”, și nu rezultă din nici un text de legal intenția legiuitorului de a proteja doar bunurile de patrimoniu descoperite cu ocazia unor cercetări arheologice. Regimul juridic al bunurilor aparținând patrimoniului cultural național mobil, ca parte a patrimoniului cultural național, este instituit și reglementat de către Legea nr. 182/2000, în temeiul art. 248 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal^[5]. În primul rând, însă se impune a fi menționate dispozițiile art. 136 alin. (3) din Constituția României, republicată^[6].

Atât statueta, cât și restul artefactelor însușite de către inculpat au fost descoperite în subsol, astfel că erau proprietatea statului, însă din momentul descoperii lor.

Aprecierea instanței că bunul nu făcea parte din patrimoniul cultural național, întrucât nu fusese, la momentul însușirii de către inculpat, suspus unei proceduri de clasare, potrivit dispozițiilor Legii nr. 182/2000, este atât inexactă, cât și nerelevantă.

Este evident că procedura de clasare, reglementată de art. 9 și urm. din Legea nr. 182/2000, nu se putea efectua în condițiile în care statueta a fost însușită imediat după descoperire. A accepta un astfel de raționament ar însemna să admitem că doar bunurile de patrimoniu față de care s-a dat o hotărâre de clasare, beneficiază de protecție juridică. Legea sus-menționată cuprinde reglementări clare care infirmă o astfel de interpretare. Astfel, potrivit art. (2) alin. (4) din această lege, prin protejarea patrimoniului cultural național mobil se înțelege ansamblul de măsuri având caracter științific, juridic, administrativ, financiar, fiscal și tehnic, menite să asigure identificarea, cercetarea, inventarierea, clasarea, conservarea, asigurarea securității, întreținerea, prepararea, restaurarea și punerea în valoare a patrimoniului cultural național mobil, în vederea asigurării accesului democratic la cultură și a transmiterii acestui patrimoniu generațiilor viitoare. Se face referire la măsuri de ordin juridic menite să protejeze patrimoniul cultural național, care pot fi inclusiv de natură penală, câtă vreme se face referire la măsuri juridice, fără nicio distincție. O altă mențiune foarte importantă a acestui text de lege este legată de scopul măsurilor de protecție, acestea fiind menite să asigure identificarea, cercetarea, inventarierea și clasarea. Rezultă clar că legiuitorul a înțeles să confere protecție juridică bunurilor de patrimoniu, încă din momentul identificării lor.

Pe de altă parte, în conformitate cu art. 46 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, procedura de clasare debutează încă din momentul descoperii bunurilor.

În privința statuetei însușite și recuperate ulterior, s-a desfășurat și finalizat procedura de clasare, iar statueta a fost introdusă în categoria juridică „tezaur”, potrivit certificatului de clasare nr. 44/2014 al Ministerului Culturii.

Ceea ce este relevant din punct de vedere juridic este împrejurarea că atât statueta, cât și celelalte artefacte constituiau bunuri de interes public, în sensul art. 136 alin. (3) din Constituția României, republicată, independent de procedura administrativă a clasării, iar sustragerea acestora, în mod intenționat, cu scopul de însușire pe nedrept, constituie infracțiunea de furt calificat prevăzută în art. 208 alin. (1) și art. 209 alin. (1) lit. e) și (2) lit. a) C.pen. din 1969 raportat la art. 280¹ din același cod cu aplicarea art. 41 alin. (2) din codul sus-menționat. Faptul că inculpatul a avut reprezentarea că și-a însușit bunuri cu valoare economică rezultă clar din conduita acestuia, de a le păstra la domiciliu un timp îndelungat și de a încerca chiar să vândă statueta cu suma de 6.000 euro. Celelalte artefacte au fost folosite ca decorațiuni.

Cu privire la apărarea inculpatului, în sensul că fapta ar constitui contravenție, ca urmare a nerespectării dispozițiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 182/2000, este de menționat că legiuitorul nu a înțeles să excludă, expres sau implicit, răspunderea penală a autorilor acestei contravenții, pentru situațiile în care se stabilește o însușire pe nedrept.

Legea mai favorabilă este Codul penal anterior, date fiind instituțiile aplicabile ca urmare a individualizării judiciare a pedepsei, respectiv circumstanța atenuantă judiciară prevăzută în art. 74 alin. (1) lit. a) C.pen. din 1969 și suspendarea condiționată a executării pedepsei prevăzută în art. 81 din același cod.

Procedând la individualizarea pedepsei potrivit criteriilor stabilite de către art. 72 din codul sus-menționat, s-a relevat că inculpatul a sustras un bun extrem de valoros din punct de vedere arheologic, o statuetă de cult Hercules din epoca romană, din marmură, realizată prin cioplire și șlefuire, încadrată la categoria „tezaur”. Inculpatul, deși nu a realizat pe deplin gravitatea faptei sale, necunoscând valoarea arheologică reală, a avut totuși reprezentarea faptului că are o valoare economică, pe care a vrut să o exploateze.

În atari condiții, instanța de apel a hotărât condamnarea inculpatului la un an închisoare pentru comiterea infracțiunii de furt calificat cu suspendarea condiționată a executării pedepsei principale și a pedepselor accesorii, pe durata unui termen de încercare de 3 ani. Totodată, a admis acțiunea civilă formulată de către partea civilă – Ministerul Culturii, dispunând restituirea artefactelor către statul român.

(C. Ap. Alba Iulia, S. pen., Dec. pen. nr. 278/A/2015)

II. Notă aprobativă. 1. Într-adevăr, potrivit art. 49 din Legea nr. 182/2000, persoanele fizice care au descoperit în mod întâmplător bunuri din categoria celor prevăzute în art. 46 alin. (1) din aceeași lege sunt obligate să le predea, în termen de 72 de ore de la descoperire, primarului unității administrativ-teritoriale în a cărei rază a fost făcută descoperirea.

Nerespectarea acestei obligații constituie contravenția prevăzută în art. 75 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 182/2000^[7], însă numai dacă fapta săvârșită nu constituie infracțiune; or, în speță, fapta inculpatului întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de furt calificat.

2. Limita de demarcație dintre ilicitul contravențional și acela penal este, uneori, neclară. Legiuitorul a indicat-o în art. 75 alin. (1) din legea sus-menționată prin sintagma ,,constituie contravenții, dacă nu sunt săvârșite astfel încât, potrivit legii penale, să constituie infracțiuni, următoarele fapte (…)”. Deci, trebuie verificat dacă fapta comisă nu este prevăzută de legea penală. În speța analizată, instanța de apel a statuat că inculpatul a săvârșit infracțiunea de furt calificat, întrucât a transportat bunurile găsite și le-a păstrat la domiciliu un timp îndelungat, iar ulterior a încercat să vândă unul dintre ele; această ultimă acțiune dă în vileag intenția inculpatului de însușire pe nedrept, element caracteristic infracțiunii de furt [art. 208 alin. (1) C.pen. din 1969, respectiv art. 228 alin. (1) C.pen.^[8]]; în lipsa acestuia, fapta rămânea în stadiul ilicitului contravențional (nerespectarea de către inculpat a obligației de predare a unui bun cultural mobil descoperit întâmplător, în termen de 72 de ore de la descoperire).

3. Se pune întrebarea: fapta săvârșită de către inculpat nu constituie oare infracțiunea de însușire a bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor [art. 216 alin. (1) C.pen. din 1969, respectiv art. 243 alin. (1) C.pen.^[9]], și nu aceea de furt (calificat)? Răspunsul nu poate fi decât negativ. Prima infracțiune are ca obiect material un bun găsit (pierdut); acesta trebuie să prezinte două caracteristici: una obiectivă și una subiectivă. Sub aspect obiectiv, un bun este considerat pierdut atunci când a ieșit involuntar din stăpânirea de fapt a proprietarului/posesorului/detentorului; în speță, această cerință nu era îndeplinită, bunurile respective aparțineau statului, oriunde s-ar fi aflat. Din punct de vedere subiectiv, este necesar ca făptuitorul să-și dea seama că bunul descoperit este unul pierdut; acest aspect este conturat de faptul că, potrivit naturii sale, bunul nu putea fi lăsat fără supraveghere în locul unde l-a găsit făptuitorul (de pildă, o bancnotă de 10 lei aflată în mijlocul unui drum^[10]); în cazul analizat, această condiție nu era îndeplinită, inculpatul dându-și seama că bunurile descoperite în subsol nu erau pierdute, ele fiind bogății de interes public.

[1] În prezent, Ministerul Culturii și Identității Naționale.

[2] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 9 aprilie 2014.

[3] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 951 din 24 noiembrie 2006.

[4] ,,Art. 4

(1) Bunurile de patrimoniu arheologic sunt parte integrantă a patrimoniului cultural național și pot fi clasate și protejate drept bunuri de patrimoniu cultural național mobil, drept situri arheologice sau ca monumente istorice, conform legii.

(2) Descoperirile de vestigii arheologice sau de bunuri mobile din categoria celor care fac obiectul clasării în patrimoniul cultural național mobil, realizate ca urmare a cercetărilor arheologice, se anunță de către titularul autorizației de cercetare a serviciilor publice deconcentrate ale Ministerului Culturii și Cultelor, în termen de 72 de ore.”

[5] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012.

Art. 248 din Legea nr. 187/2012 are următorul conținut:

<<Actele normative prevăzute în titlul II ,,Dispoziții privind modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții penale”, cu excepția celor prevăzute la art. 27-29, 49, 59, 98 și 211, cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, vor fi republicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, dându-se textelor o nouă numerotare.>>

[6] ,,Art. 136. Proprietatea

[…]

(3) Bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietății publice.

[…]”

[7] ,,Art. 75

(1) Constituie contravenții, dacă nu sunt săvârșite astfel încât, potrivit legii penale, să constituie infracțiuni, următoarele fapte:

[…]

e) nerespectarea de către persoanele fizice a obligației de predare a unui bun cultural mobil descoperit întâmplător, în termenul prevăzut la art. 49 alin. (1);

[…]”

[8] ,,Art. 228. Furtul

(1) Luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

[…]”

[9] ,,Art. 243. Însușirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor

(1) Fapta de a nu preda în termen de 10 zile un bun găsit autorităților sau celui care l-a pierdut sau de a dispune de acel bun ca de al său se pedepsește cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.

[…]”

[10] A se vedea, pe larg, Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea specială conform noului Cod penal, ediția 3, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2017, p.    219-221.