ABSTRACT

In the context of the criminal procedure, the accused who does not reside in the member state and does not have a fixed domicile on its territory or in the member state of origin is kept to appoint a representative to receive the notification of a criminal ordinance concerning them, while the deadline to lodge an objection against this ordinance, before the latter acquires an enforceable character, runs as of the notification of the above-mentioned ordinance to the representative.

As of the moment of the enforcement of the criminal ordinance, as soon as the person concerned effectively took cognizance of this ordinance, they need to be put in the same situation in which they would be if the respective ordinance could have been notified to them personally and, moreover, to have the entirety of the objection deadline and benefit, if required, of a relief from the effects of expiry of the appeal term.

Key words: judicial cooperation in criminal matters, the right to be informed on the charges, representative, directive interpretation.

În cauzele conexate* C-124/16, C-188/16 și C-213/16[1], având ca obiect cereri de decizie preliminară în temeiul articolului 267 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene, introduse de Tribunalul Districtual München, Germania, prin deciziile din 19 februarie 2016 (C-124/16) și din 12 aprilie 2016 (C-213/16), primite de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (denumită în continuare Curtea de Justiție a U.E.) la 29 februarie și, respectiv, la 18 aprilie 2016, și de Tribunalul Regional München I, Germania, prin decizia din 23 martie 2016 (C-188/16), primită de Curtea de Justiție a U.E. la 4 aprilie 2016, în procedurile penale împotriva lui Ianos Tranca (C-124/16), Tanja Reiter (C-213/16) și Ionel Opria (C-188/16),

În fapt,

În cauza C-124/16, domnul Tranca, acuzat de furt, este pasibil de o amendă cuprinsă între 20 și 30 de zile-amendă.

În cauza C-213/16, doamna Reiter, acuzată de loviri sau alte violențe și de opunerea de rezistență în fața forțelor de ordine, este pasibilă de o amendă cuprinsă între 50 și 70 de zile-amendă. Din aceste decizii de trimitere reiese că nici domnul Tranca, nici doamna Reiter nu au domiciliul fix sau reședința nici în Germania, nici în țara lor de origine.

Parchetul din München a solicitat judecătorului de instrucție competent din cadrul Amtsgericht München (Tribunalul Districtual München, Germania) să emită mandate de arestare împotriva lor, pentru a-i menține în stare de arest preventiv, din cauza riscului ca aceștia să fugă.

Instanța de trimitere subliniază în această privință că, în momentul examinării acestei cereri, judecătorul de instrucție trebuie, conform dreptului german, să aprecieze mai ales caracterul proporțional al detenției și, în acest scop, să verifice dacă pot fi avute în vedere măsuri mai puțin constrângătoare decât aceasta.

Astfel, în cazuri precum litigiile principale, art. 116, 116a și 127a din Codul de procedură penală german (StPO) prevăd mai ales că judecătorul suspendă executarea unui mandat de arestare, motivat numai de riscul ca persoana acuzată să fugă, atunci când aceasta poate constitui o garanție corespunzătoare care să acopere cuantumul previzibil al amenzii care va putea să îi fie aplicată.

De asemenea, reiese din aceste articole că o persoană acuzată care nu are reședința pe teritoriul german, împotriva căreia a fost emis un astfel de mandat de arestare, este ținută să desemneze un mandatar pentru a primi notificările măsurilor sau ale actelor care o privesc.

Cu toate acestea, în cadrul examinării care precedă emiterea sau executarea mandatului de arestare, judecătorul de instrucție trebuie să verifice și dacă astfel de măsuri alternative permit asigurarea închiderii rapide a procedurii penale în aceleași condiții ca în cazul în care persoana acuzată ar fi fost arestată preventiv.

Or, nu s-ar întâmpla așa decât dacă ar fi posibil ca inculpatului să i se notifice o ordonanță penală astfel încât aceasta să poată rămâne definitivă. În special, atunci când domiciliul inculpatului nu este cunoscut, aceasta ar presupune ca ordonanța penală să poată să fie notificată mandatarului acestuia și ca această notificare să determine curgerea termenului de opoziție, la împlinirea căruia ordonanța penală respectivă dobândește autoritate de lucru judecat și devine executorie.

Cu toate acestea, instanța de trimitere pune la îndoială conformitatea procedurii ordonanței penale prevăzute de dreptul german cu Directiva 2012/13[2], astfel cum a fost interpretată de Curtea de Justiție a U.E. în Hotărârea din 15 octombrie 2015, Covaci (C-216/14, EU:C:2015:686).

În această hotărâre, Curtea a declarat că art. 2, art. 3 alin. (1) lit. (c), precum și art. 6 alin. (1) și (3) din Directiva 2012/13 trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei legislații a unui stat membru care, în cadrul unei proceduri penale, impune persoanei acuzate care nu are reședința în acest stat membru să desemneze un mandatar în vederea notificării unei ordonanțe penale care o privește, cu condiția ca această persoană să beneficieze în mod efectiv de integralitatea termenului acordat pentru a formula o opoziție împotriva ordonanței menționate, adică termenul respectiv nu poate fi redus cu timpul necesar mandatarului pentru a face ca ordonanța în cauză să parvină destinatarului său.

Or, potrivit instanței de trimitere, această soluție, aplicată procedurilor pendinte în fața sa, în care domiciliul persoanelor acuzate nu este cunoscut, ar avea drept consecință împiedicarea rămânerii definitive a ordonanței penale. Astfel, cum aceasta nu poate fi înmânată personal destinatarului, termenul de opoziție nu ar putea începe să curgă.

Problema care se pune, așadar, potrivit acestei instanțe, este dacă dreptul german este conform dreptului Uniunii Europene, așa cum este interpretat de Curtea de Justiție a U.E., în măsura în care dreptul național menționat este interpretat în sensul că notificarea unei ordonanțe penale mandatarului unei persoane acuzate care nu dispune de un domiciliu cunoscut determină curgerea termenului de opoziție împotriva acestei ordonanțe, însă și în sensul că, în ipoteza în care aceasta este, prin urmare, decăzută din termen, ea dispune totuși de posibilitatea de a solicita o repunere în termen pentru a formula opoziție împotriva ordonanței amintite.

Instanța de trimitere arată că alternativa la această posibilitate de a recurge la un mandatar – în condițiile în care persoana acuzată nu are un domiciliu cunoscut –, care ar consta deci în executarea mandatului de arestare emis împotriva acesteia și deținerea ei, pentru a fi posibil să i se notifice ordonanța penală, ar părea mai constrângătoare decât interpretarea propusă a dreptului național. Instanța de trimitere consideră totodată că această interpretare respectă principiul procesului echitabil, în măsura în care persoana acuzată cunoaște numele și adresa mandatarului, a fost informată de rolul acestuia și rămâne liberă să caute să afle de la acesta din urmă informații referitoare la emiterea ordonanței penale împotriva sa.

În cauza C-188/16

Domnul Opria, resortisant român, este acuzat de furt în Germania. Din decizia de trimitere reiese că această persoană nu dispune de un domiciliu sau de o reședință fixă nici pe teritoriul german, nici în țara sa de origine și a a desemnat un mandatar pentru a primi notificarea oricărei măsuri penale care l-ar viza. La cererea Ministerului Public, Amtsgericht München (Tribunalul Districtual München) a pronunțat la 13 octombrie 2015 o ordonanță penală împotriva lui și i-a aplicat o amendă de 300 de euro. Această ordonanță penală a fost notificată mandatarului desemnat, care a confirmat primirea documentelor la 27 octombrie 2015.

De vreme ce nicio declarație a persoanei acuzate nu a parvenit tribunalului respectiv în termenul de opoziție prevăzut, la 11 noiembrie 2015, secretarul-grefier al tribunalului menționat a aplicat pe ordonanța respectivă mențiunea conform căreia aceasta a dobândit autoritate de lucru judecat.

Referindu-se la Hotărârea din 15 octombrie 2015, Covaci (C-216/14 EU:C:2015:686), Ministerul Public, în calitate de autoritate competentă cu privire la executarea pedepsei, după ce i s-au respins mai multe acțiuni care vizau stabilirea legalității executării pedepsei, a solicitat secretarului-grefier să elimine mențiunea respectivă. Această cerere a fost respinsă prin decizia din 2 februarie 2016. Ulterior, Ministerul Public a formulat o acțiune în acest sens în fața Tribunalul Districtual München, care, prin ordonanța din 17 februarie 2016, a respins-o ca inadmisibilă. Prin urmare, la 22 februarie 2016, acesta a sesizat, în ultimă instanță, Tribunalul Regional München I cu „un recurs imediat” împotriva acestei ordonanțe.

Instanța de trimitere consideră că soluționarea litigiului pendinte în fața sa, referitor la legalitatea învestirii cu formulă executorie a ordonanței penale în cauză, depinde de aspectul dacă termenul de opoziție a început să curgă de la notificarea acestei ordonanțe penale mandatarului.

După ce a constatat că, în conformitate cu Hotărârea din 15 octombrie 2015, Covaci (C-216/14, EU:C:2015:686), obligația, în anumite împrejurări, a unei persoane acuzate în cadrul unei proceduri penale de a desemna un mandatar pentru a primi notificarea ordonanței penale care o privește este admisă cu condiția ca această persoană să beneficieze în mod efectiv de integralitatea termenului acordat pentru a formula o opoziție împotriva ordonanței penale, instanța de trimitere examinează diferite interpretări ale dreptului german în cauză care ar permite îndeplinirea acestei condiții.

În opinia sa, o primă interpretare ar consta în curgerea termenului de opoziție doar din momentul în care persoana acuzată a avut cunoștință în mod efectiv de ordonanța penală care o privește. Cu toate acestea, această interpretare ar fi, în esență, contra legem, dreptul german aplicabil stabilind clar că acest termen curge de la notificarea acestei ordonanțe mandatarului.

O a doua interpretare ar consta în a considera din oficiu că orice notificare a ordonanțelor penale unor mandatari este inadmisibilă, ceea ce ar avea ca efect încălcări substanțiale ale ordinii juridice germane.

În aplicarea celei de a treia interpretări posibile a acestui drept, dispozițiile naționale referitoare la repunerea în termen ar putea fi interpretate în lumina art. 6 din Directiva 2012/13. Astfel, opoziția împotriva ordonanței penale ar trebui considerată din oficiu ca fiind formulată în termen atunci când aceasta fost efectuată în scris, în termen de două săptămâni de la momentul la care persoana respectivă a avut cunoștință în mod efectiv de această ordonanță.

Examinând cauzele, Curtea de Justiție a U.E. a amintit că a statuat deja în sensul că, având în vedere mai ales art. 2, 3 și 6 din Directiva 2012/13, notificarea unei ordonanțe penale, precum cea prevăzută de dreptul german în discuție în litigiile principale, trebuie să fie considerată drept o formă de comunicare a acuzației aduse persoanei în cauză, astfel încât trebuie să respecte cerințele impuse de art. 6 (Hotărârea din 15 octombrie 2015, Covaci, C-216/14, EU:C:2015:686, punctul 61).

Curtea de Justiție a U.E. constată că deși Directiva 2012/13 nu reglementează modalitățile potrivit cărora informația privind acuzarea, prevăzută la art. 6 din aceasta, trebuie comunicată acestei persoane (Hotărârea din 15 octombrie 2015, Covaci, C-216/14, EU:C:2015:686, punctul 62), totuși aceste modalități nu pot aduce atingere obiectivului prevăzut în special în cuprinsul acestei dispoziții, care constă, astfel cum reiese și din cuprinsul considerentului (27) al acestei directive, în a permite persoanelor suspectate sau acuzate de săvârșirea unei infracțiuni să își poată pregăti apărarea și în a garanta echitatea procedurilor penale (Hotărârea din 15 octombrie 2015, Covaci, C-216/14, EU:C:2015:686, punctul 63).

În această privință, Curtea de Justiție a U.E. a arătat deja că atât obiectivul care constă în a permite persoanei acuzate să își pregătească apărarea, cât și necesitatea de a evita orice discriminare între, pe de o parte, persoanele acuzate care dispun de o reședință ce intră în domeniul de aplicare al legii naționale în cauză și, pe de altă parte, cele a căror reședință nu intră în domeniul de aplicare al acesteia, care sunt singurele ținute să desemneze un mandatar în vederea notificării deciziilor jurisdicționale, impun ca persoana acuzată să dispună de integralitatea acestui termen (Hotărârea din 15 octombrie 2015, Covaci, C-216/14, EU:C:2015:686, punctul 65).

Cu toate că art. 6 din Directiva 2012/13 nu impune ca respectivul termen să înceapă să curgă din momentul în care persoana acuzată a avut cunoștință în mod efectiv de ordonanța penală care o privește, trebuie, în schimb, ca procedura să aibă un caracter echitabil și ca exercitarea efectivă a dreptului la apărare să fie garantată.

Or, Curtea de Justiție a U.E. a admis deja că o astfel de situație are loc atunci când, în ipoteza în care reglementarea națională prevede că termenul de opoziție începe să curgă de la notificarea ordonanței penale mandatarului acestei persoane, durata acestui termen nu este micșorată cu timpul necesar mandatarului pentru a face ca ordonanța penală să parvină destinatarului său, astfel încât acesta beneficiază de termenul menționat în integralitate (a se vedea Hotărârea din 15 octombrie 2015, Covaci, C-216/14, EU:C:2015:686, punctul 67).

Revine, astfel, ordinii juridice interne a fiecărui stat membru atribuția să stabilească consecințele juridice ale împlinirii unui asemenea termen și, mai ales, condițiile în care o decizie în materie penală rămâne definitivă și dobândește un caracter executoriu.

Curtea de Justiție a U.E. subliniază în paragr. 47 că statele membre trebuie deci să se asigure că persoanele acuzate sau suspectate în cadrul unei proceduri penale, care, în împrejurări precum cele în discuție în litigiile principale, nu primesc comunicarea acuzației aduse decât în faza executării deciziei definitive de condamnare, păstrează totuși posibilitatea de a-și exercita pe deplin dreptul lor la apărare. În acest scop, din momentul în care o persoană acuzată a avut efectiv cunoștință despre existența unei decizii penale care o privește, ea trebuie să fie pusă în aceeași situație cu cea în care s-ar fi aflat dacă decizia menționată i-ar fi fost notificată personal și trebuie, mai ales, să poată să dispună de integralitatea termenului de opoziție.

Pentru motivele enumerate mai sus, Curtea de Justiție a U.E. (Camera a cincea) declară:

Articolul 2, art. 3 alin. (1) lit. (c), precum și art. 6 alin. (1) și (3) din Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei legislații a unui stat membru, precum cea în discuție în litigiile principale, care, în cadrul unei proceduri penale, prevede că persoana acuzată care nu are reședința în acest stat membru și nici nu dispune de un domiciliu fix pe teritoriul acestuia sau în statul membru de origine este ținută să desemneze un mandatar pentru a primi notificarea unei ordonanțe penale care o privește și că termenul pentru a formula opoziție împotriva acestei ordonanțe, înainte ca aceasta să dobândească caracter executoriu, curge de la notificarea ordonanței menționate mandatarului.

Articolul 6 din Directiva 2012/13 impune totuși ca la momentul executării ordonanței penale, de îndată ce persoana în cauză a avut efectiv cunoștință de această ordonanță, ea să fie pusă în aceeași situație în care s-ar fi aflat dacă respectiva ordonanță i-ar fi putut fi notificată personal și, mai ales, ca ea să dispună de integralitatea termenului de opoziție, beneficiind, dacă este cazul, de o repunere în termen.

Revine, așadar, instanței de trimitere sarcina să se asigure că procedura națională de repunere în termen, precum și condițiile cărora le este subordonată exercitarea acestei proceduri sunt aplicate într-o manieră conformă cu aceste cerințe și că această procedură permite astfel exercitarea efectivă a drepturilor pe care le prevede art. 6.

* Rubrică realizată de dr. Remus Jurj-Tudoran, procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Serviciul de documentare și statistică judiciară, redactor-șef adjunct − revista ,,Pro Lege”, e-mail: jurj_remus@mpublic.ro.

[1] Disponibile pe site-ul http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=189144&pageIndex=0&doclang=RO&mode=lst&dir=&occ=first&part=1&cid=678033 (accesat la 18 mai 2017).

[2] Disponibilă pe site-ul http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:32012L0013&from=RO (accesat la 18 mai 2017).