ABSTRACT

,,The principle of mutual recognition on which the Framework Decision 2002/584/JHA is based, presumes that the judicial authority issuing an arrest warrant must be a magistrate, excluding the possibility that the European arrest warrant can be issued by a police service.”

Key words: European arrest warrant, police and judicial cooperation in criminal matters, issuing judicial authority.

În cauza C-452/16 PPU[1],

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată, în temeiul art. 267 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene (în continuare TFUE), de Rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam, Țările de Jos), la data de 16 august 2016, primită de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (denumită în continuare Curtea de Justiție a U.E.) în aceeași zi, în procedura privind executarea unui mandat european de arestare emis împotriva lui Krzysztof Marek Poltorak.

În fapt,

La data de 21 decembrie 2012, Tribunalul de Primă Instanță din Göteborg, Suedia, a pronunțat împotriva lui Krzysztof Marek Poltorak, resortisant polonez, o pedeapsă privativă de libertate de un an și trei luni, pentru fapte calificate drept lovire și vătămare gravă. La data de 30 iunie 2014, Direcția Generală a Poliției Naționale suedeze a emis un mandat european de arestare împotriva lui Krzysztof Marek Poltorak, în scopul executării, în Suedia, a pedepsei sus-menționate.

Tribunalul din Amsterdam a fost sesizat, în calitate de autoritate judiciară de executare a mandatului european de arestare menționat, în vederea arestării și a predării lui Krzysztof Marek Poltorak autorităților suedeze.

În urma unei cereri de informații adresate autorităților suedeze cu privire la autoritatea emitentă a mandatului european de arestare, instanța din Amsterdam a obținut informații privind, printre altele, structura, independența, funcționarea și competențele acestei autorități, precum și procedura și criteriile pe baza cărora autoritatea menționată decide să emită mandate europene de arestare pentru executarea unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate.

Având în vedere aceste informații, precum și elementele care figurează în raportul de evaluare al Consiliului din data de 21 octombrie 2008 privind practicile naționale referitoare la mandatul european de arestare[2], instanța de trimitere (din Amsterdam) exprimă îndoieli cu privire la următoarea problemă: dacă mandatul european de arestare emis de un serviciu de poliție, precum Direcția Generală a Poliției Naționale suedeze, trebuie să fie considerat emis de o „autoritate judiciară” în sensul art. 6 alin. (1) din Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre[3] (în continuare Decizia-cadru) și dacă, în consecință, acest mandat european de arestare constituie o „decizie judiciară” în sensul art. 1 alin. (1) din Decizia-cadru.

În această privință, instanța de trimitere se întreabă dacă noțiunile „decizie judiciară” și „autoritate judiciară”, în sensul Deciziei-cadru, trebuie interpretate ca fiind noțiuni autonome ale dreptului Uniunii Europene (denumită în continuare U.E.) sau dacă statele membre sunt libere să le definească sensul și domeniul de aplicare.

În ipoteza în care noțiunile menționate ar fi considerate noțiuni autonome ale dreptului U.E., instanța de trimitere consideră că acestea ar presupune ca mandatul european de arestare să fie emis de o autoritate care are un statut și competențe care îi permit să ofere o protecție judiciară suficientă în etapa emiterii mandatului european de arestare. Având în vedere principiul recunoașterii reciproce pe care se întemeiază decizia-cadru, această instanță consideră că o asemenea autoritate trebuie să fie un judecător sau un procuror, excluzând astfel posibilitatea ca mandatul european de arestare să fie emis de un serviciu de poliție.

În ipoteza în care aceste noțiuni ar ține de dreptul național al statelor membre, instanța de trimitere consideră că aceste state ar rămâne totuși obligate să respecte dreptul U.E., atunci când își exercită marja de apreciere. Instanța menționată face referire la principiile consacrate de Curtea de Justiție a U.E.: la pct. 46 și 47 din Hotărârea din 30 mai 2013, F. (C-168/13 PPU, EU:C:2013:358), în ceea ce privește dreptul la o cale de atac efectivă în cadrul procedurii de predare și la pct. 56 din Hotărârea din 1 iunie 2016,   Bob-Dogi (C-241/15, EU:C:2016:385) în ceea ce privește protecția judiciară care trebuie să fie asigurată în etapa emiterii mandatului european de arestare.

În aceste condiții, Tribunalul din Amsterdam a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții de Justiție a U.E. următoarele întrebări preliminare:

„Expresia «autoritate judiciară», prevăzută la art. 6 alin. (1) din Decizia-cadru, și expresia «decizie judiciară», prevăzută la art. 1 alin. (1) din Decizia‑cadru, sunt noțiuni autonome ale dreptului U.E.?

Dacă răspunsul la prima întrebare este afirmativ, pe baza căror criterii se poate determina dacă o autoritate a statului membru emitent este o «autoritate judiciară» de această natură și dacă mandatul european de arestare emis de aceasta este, în consecință, o «decizie judiciară» de această natură?

Dacă răspunsul la prima întrebare este afirmativ, Direcția Generală a Poliției Naționale suedeze se încadrează în noțiunea «autoritate judiciară» prevăzută la art. 6 alin. (1) din Decizia-cadru, iar mandatul european de arestare emis de această autoritate este, în consecință, o «decizie judiciară», astfel cum este prevăzută aceasta la art. 1 alin. (1) din Decizia-cadru?

Dacă răspunsul la prima întrebare este negativ, desemnarea unei autorități naționale polițienești, precum Direcția Generală a Poliției Naționale, drept autoritate judiciară emitentă este conformă cu dreptul U.E.?”

Curtea de Justiție a U.E., amintește că (în paragr. 55), în conformitate cu o jurisprudență constantă, interpretarea unei norme de drept a U.E. făcute de ea, în exercitarea competenței pe care i-o conferă art. 267 TFUE, lămurește și precizează semnificația și câmpul de aplicare ale acestei norme, astfel cum trebuie sau ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la intrarea sa în vigoare. Rezultă că norma astfel interpretată poate și trebuie să fie aplicată de instanța națională chiar și raporturilor juridice născute și constituite înainte de pronunțarea hotărârii asupra cererii de interpretare dacă sunt întrunite și condițiile care permit supunerea litigiului privind aplicarea normei respective instanțelor competente[4].

Motivând că (în paragr. 25-26, 28, 31, 33-35, 37, 45):

– Decizia-cadru vizează, prin introducerea unui nou sistem simplificat și mai eficient de predare a persoanelor condamnate sau bănuite că au încălcat legea penală, să faciliteze și să accelereze cooperarea judiciară în scopul de a contribui la realizarea obiectivului atribuit U.E., de a deveni un spațiu de libertate, securitate și justiție, întemeindu-se pe gradul ridicat de încredere care trebuie să existe între statele membre[5];

– atât principiul încrederii reciproce între statele membre, cât și principiul recunoașterii reciproce au, în dreptul U.E., o importanță fundamentală, având în vedere că permit crearea și menținerea unui spațiu fără frontiere interioare. Mai concret, principiul încrederii reciproce impune fiecăruia dintre aceste state, îndeosebi în ceea ce privește spațiul de libertate, securitate și justiție, să considere, mai puțin în situații excepționale, că toate celelalte state membre respectă dreptul U.E. și în special drepturile fundamentale recunoscute de acesta[6];

‑ numai mandatele europene de arestare, în sensul art. 1 alin. (1) din Decizia-cadru, trebuie să fie executate în conformitate cu dispozițiile acesteia. Reiese din acest text că mandatul european de arestare constituie o „decizie judiciară”, ceea ce impune ca el să fie emis de o „autoritate judiciară”, în sensul art. 6 alin. (1) din Decizia-cadru;

‑ sensul și domeniul de aplicare al noțiunii „autoritate judiciară”, în sensul art. 6 alin. (1) din Decizia-cadru, nu pot fi lăsate la aprecierea fiecărui stat membru[7];

‑ din modul de redactare a art. 6 alin. (1) din Decizia-cadru rezultă că termenul „autoritate judiciară”, care figurează în această dispoziție, nu se limitează la a desemna numai judecătorii sau instanțele unui stat membru, ci permit să fie acoperite, mai larg, autoritățile chemate să participe la administrarea justiției în ordinea juridică în cauză;

‑ noțiunea „autoritate judiciară”, prevăzută de dispoziția sus-menționată, nu poate fi interpretată în sensul că ea ar permite să fie acoperite și serviciile de poliție ale unui stat membru, deoarece în accepțiunea sa obișnuită, termenul „judiciar” nu vizează serviciile de poliție. Astfel, acest termen se referă la puterea judiciară, care trebuie, astfel cum a arătat avocatul general la pct. 39 din concluzii, să fie distinctă de puterea executivă, conform principiului separării puterilor care caracterizează funcționarea unui stat de drept. Astfel, autoritățile judiciare sunt considerate în mod tradițional a fi cele care participă la administrarea justiției, spre deosebire, printre altele, de autoritățile administrative sau de serviciile de poliție, care fac parte din puterea executivă;

‑ trebuie să se facă o distincție între cooperarea judiciară în materie penală, astfel cum era prevăzută la art. 31 TFUE, și cooperarea polițienească, astfel cum era prevăzută la art. 30 TFUE;

‑ emiterea unui mandat de arestare de către o autoritate nejudiciară, precum un serviciu de poliție, nu permite ca autorității judiciare de executare să i se ofere garanția că emiterea acestui mandat european de arestare a beneficiat de un control judiciar și nu poate, în consecință, să fie suficientă pentru a justifica gradul ridicat de încredere între statele membre, menționat la pct. 25 din prezenta hotărâre, care constituie temeiul însuși al Deciziei-cadru. În această privință, sunt irelevante organizarea specifică a serviciilor de poliție în cadrul puterii executive și eventualul grad de autonomie de care beneficiază,

Curtea de Justiție a Uniunii Europene (Camera a patra) a statuat că:

Noțiunea „autoritate judiciară”, prevăzută la art. 6 alin. (1) din Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, este o noțiune autonomă a dreptului U.E., iar acest art. 6 alin. (1) (sus-menționat) trebuie interpretat în sensul că un serviciu de poliție, precum Direcția Generală a Poliției Naționale, Suedia, nu intră în sfera noțiunii „autoritate judiciară emitentă”, în sensul acestei dispoziții, astfel încât mandatul european de arestare emis de acesta în scopul executării unei hotărâri prin care a fost pronunțată o pedeapsă privativă de libertate nu poate fi considerat o „decizie judiciară”, în sensul art. 1 alin. (1) din Decizia-cadru 2002/584/JAI, astfel cum a fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI.

[1] Disponibilă pe site-ul http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=185246&pageIndex=0&doclang=RO&mode=lst&dir=&occ=first&part=1&cid=152816 (accesat la 27 februarie 2017).

[2] Raportul de evaluare a celei de a patra runde de evaluări reciproce – „punerea în aplicare practică a mandatului european de arestare și a procedurilor de predare între statele membre”; raport cu privire la Suedia (9927/1/08 REV 2).

[3] Disponibilă pe site-ul http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:32002F0584&from=RO (accesat la 22 februarie 2017).

[4] Hotărârea Curții de Justiție a U.E. din 17 septembrie 2014, Liivimaa Lihaveis, C-562/12, EU:C:2014:2229, pct. 80 și jurisprudența citată.

[5] Hotărârea Curții de Justiție a U.E. din 5 aprilie 2016, Aranyosi și Căldăraru, C-404/15 și C-659/15 PPU, EU:C:2016:198, pct. 76 și jurisprudența citată.

[6] Hotărârea Curții de Justiție a U.E. din 5 aprilie 2016, Aranyosi și Căldăraru, C-404/15 și C-659/15 PPU, EU:C:2016:198, pct. 78 și jurisprudența citată.

[7] A se vedea, prin analogie: Hotărârea Curții de Justiție a U.E. din 17 iulie 2008, Kozłowski, C-66/08, EU:C:2008:437, pct. 43; Hotărârea Curții de Justiție a U.E. din 16 noiembrie 2010, Mantello, C-261/09, EU:C:2010:683, pct. 38.