Conf. univ. dr. Constantin Sima

Procuror șef serviciu

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

In the doctrine it is accepted the idea that in the case of the international rogatory letter, the defendant cannot be heard, although in the case of the international rogatory letter there is such a possibility. The authors are handling this controversy.

1. Considerații preliminare. Comisia rogatorie este o instituție juridică procesual penală care dă posibilitatea unui organ judiciar – organ de urmărire penală sau instanță de judecată – să solicite unui alt organ judiciar de același grad efectuarea unui act procedural într-o cauză de competența organului judiciar solicitant.

Comisia rogatorie internă este reglementată de legea procesual penală națională în timp ce comisia rogatorie internațională este reglementată de convențiile internaționale.

Comisia rogatorie internă este prevăzută de art. 200 C.p.p. de o manieră identică cu prevederile art. 132, 133 C.p.p anterior.[1]

2. Limitele comisiei rogatorii. În principiu pot face obiectul comisiei rogatorii toate actele procedurale cu excepția audierii suspectului sau inculpatului. În favoarea tezei neaudierii suspectului sau inculpatului operează două argumente:

a) audierea suspectului sau inculpatului este un act procedural cu caracter probatoriu care nu poate face obiectul comisiei rogatorii sau delegării deoarece acesta constituie și un mijloc de exercitare a funcției procesuale de apărare.[2]

b) textul art. 200 alin. (1) C.p.p. care reglementează comisia rogatorie face referire la „ascultarea martorului, efectuarea cercetării la fața locului, procedarea la ridicarea de obiecte sau efectuarea oricărui act procedural”, dar nu la audierea suspectului sau inculpatului, chiar dacă enumerarea este enunțiativă și nu limitativă. Apreciem că declarația suspectului sau inculpatului, fiind esențială în cauză, ar fi trebuit enunțată dacă legiuitorul ar fi considerat posibilă efectuarea acesteia în cadrul unei comisii rogatorii interne.

Doctrina mai nouă subliniază că efectuarea unui act procedural sau procedeu probatoriu prin comisie rogatorie a fost reglementată ca o excepție în cadrul procesului penal, întrucât în efectuarea activității solicitate organul judiciar nu dispune decât de informațiile comunicate de către organul judiciar care a dispus comisia rogatorie, dosarul cauzei rămânând la aceasta din urmă, ceea ce poate afecta principiul aflării adevărului.

Totodată, audierea de către instanța de judecată a unei persoane prin comisie rogatorie constituie o limitare a principiului nemijlocirii.[3]

În ceea ce privește inculpatul arestat preventiv sau deținut, cu privire la care legea prevede în mod expres obligația instanței rogată de a asigura asistență juridică obligatorie, în lipsa avocatului ales, s-a dedus că audierea inculpatului arestat preventiv sau deținut în fața instanței care efectuează comisia rogatorie nu este obligatorie[4], de unde înțelegem că aceste dispoziții nu au în vedere audierea inculpatului, ci reprezentarea sa la actele efectuate: percheziții, ridicări de obiecte etc.

În cadrul comisiei rogatorii internaționale art. 174 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală enumeră audierea inculpatului între actele care pot fi solicitate în cadrul unei comisii rogatorii internaționale[5].

Aceasta întrucât unele state europene admit audierea suspectului sau inculpatului în cadrul comisiei rogatorii internaționale.[6]

Spre exemplu, art. 90 din noul Cod de instrucție penală francez rezervă judecătorului care soluționează cauza sarcina de a-l interoga pe inculpat și nu permite să fie delegați pentru majoritatea celorlalte acte decât magistrați.

Totuși, în țările în care se poate soluționa audierea inculpatului prin comisia rogatorie, magistratul delegat face doar prima audiere, sau mai exact audierea inculpatului, la prima sa apariție în fața organelor judiciare.[7]

Comisiile sunt executate, în principiu, conform dreptului statului solicitat [art. 51 lit. b) sau Convenția Schengen], dar Convenția Uniunii Europene din 2000 a modificat acest principiu dispunând ca acestea să fie executate cu respectarea formalităților și procedurilor expres indicate de statul solicitant, dacă acestea nu aduce atingere principiului respectării drepturilor și libertăților fundamentale din statul solicitat.[8]

[1] Art. 200 alin. (1): „Când un organ de urmărire penală sau instanță de judecată nu are posibilitatea să asculte un martor, să facă o cercetare la fața locului, să procedeze la ridicarea unor obiecte sau să efectueze orice alt act procedural, se poate adresa unui alt organ de urmărire penală ori unei alte instanțe, care are posibilitatea să le efectueze.

(2) Punerea în mișcare a acțiunii penale, luarea măsurilor preventive, încuviințarea de probatorii, precum și dispunerea celorlalte acte procesuale nu pot forma obiectul comisiei rogatorii.

(3) Comisia rogatorie se poate adresa numai unui organ sau unei instanțe egale în grad”

[2] Gh. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 418.

În același sens I. Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Pro, București, 1997, p. 308; I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală, partea generală, Universul juridic, București, 2014, p. 580.

[3] M. Udroiu și colab., Codul de procedură penală, comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, 2015, p. 582.

[4] Ibidem.

[5] Republicată în Monitorul oficial al României, partea I, nr. 377 din 31 mai 2015.

[6] G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, Procedure penale, Dalloz, Paris, 2006, p. 697.

[7] Conform art. 114 C.p.p. francez. A se vedea R. Merle, A. Vitu, Traté de droit criminelle, procédure pénale, Editions Cujas, Paris, 2001, p. 521.

[8] E. David, Elements de droit pénal international et européen, Bruylant, Bruxelles, 2009, p. 415.