ABSTRACT

Secret information on military operations in a conflict area is a “a priori” information to be protected. States must organize their services and train their staff to ensure that no confidential information is disclosed. The protection provided to journalists by art. 10 of the European Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms is conditional on the fact that they act in good faith to provide accurate and reliable information in accordance with the principles of responsible journalism.

If the applicant, a journalist, obtained and disclosed military information which was no longer up to date, the measures taken against the applicant, detention and then the imposition of an administrative fine were not reasonably proportionate to the legitimate aim pursued, having regard to the interests of a democratic society in ensuring and preserving the freedom of the press and, consequently, violation of art. 10 of the aforementioned Convention.

Key words: secret information, national security, journalistic investigation, responsible journalism.

În fapt[1],

În vara anului 2004, mai multe copii ale unor documente secrete, referitoare la operațiunile militare din 2002-2003 ale trupelor românești la baza militară internațională din Afganistan, cum ar fi ordinele de operațiuni sau hărțile militare, au fost scoase, accidental sau deliberat, de la unitatea românească a unei baze militare internaționale din Afganistan. De asemenea, au fost scoase și copii ale documentelor secrete produse pentru uzul unității românești de către o unitate militară aparținând unei alte țări.

În martie 2005, trei jurnaliști români, inclusiv O.O., care lucrau pentru ziarul România liberă, au fost răpiți de un grup terorist în Irak. Eliberarea lor în mai 2005 a fost negociată de către statul roman, iar o anchetă a fost inițiată imediat de către autoritățile române. În anul următor, mass-media a raportat pe larg acest caz, precum și rolul jucat de către autorități.

La 31 ianuarie 2006, O.O., alături de alți jurnaliști, a participat la o emisiune de televiziune pe un canal național. Aceștia au criticat neglijența autorităților care a permis scurgerile de informații militare secrete sensibile și a menționat existența unui CD compact cu documente secrete aparținând unei unități militare române din Afganistan.

Când moderatorul emisiunii a pus la îndoială autenticitatea informațiilor de pe CD, O.O. a arătat computerul camerei. Unele dintre documente, inclusiv câteva hărți militare cu pozițiile trupelor românești, au devenit astfel vizibile pentru public.

Jurnaliștii au speculat că asemenea informații ar fi putut ajunge la teroriști și ar fi cerut o investigație pentru a stabili dacă scurgerile au fost voluntare. O.O. a spus că, deși în acel moment informația nu mai reprezenta o amenințare pentru viețile soldaților români, ar putea avea implicații mai grave în legătură cu conflictul din Afganistan și Irak.

În cadrul emisiunii s-a menționat că ziarele România liberă și Ziua au primit informația secretă în cauză, dar au decis să nu o publice, temându-se de posibilele prejudicii ale securității naționale.

La 7 februarie 2006, cotidienele naționale România liberă și Ziua au publicat articole în care se atrage atenția asupra faptului că informațiile confidențiale care ar putea amenința securitatea națională au fost scoase de la o unitate militară sub autoritatea Ministerului Apărării.

La 8 februarie 2006, O.O. a participat la un emisiune radio împreună cu președintele și vicepreședintele Comisiei de Apărare a Senatului României, directorul ziarului Ziua și un jurnalist de investigație de la un ziar național. Emisiunea a fost urmată de o zi de discuții și explicații privind scurgerea documentelor secrete date de ministrul apărării, șeful forțelor armate și șeful departamentului de informații al armatei în fața Comisiei de Apărare a Senatului.

Întrebat cum au obținut documentele în cauză, O.O. a refuzat să dezvăluie sursa, în timp ce directorul ziarului Ziua a declarat că le-a primit anonim. Președintele Comisiei de Apărare a menționat că securitatea informațiilor clasificate a fost unul dintre principalele capitole ale negocierilor de aderare a României la NATO, astfel că a subliniat că este important ca Ministerul Apărării să întreprindă o investigație amănunțită în legătură cu scurgerea care a pus în joc credibilitatea României ca membru al NATO.

La 3 martie 2006, ministrul apărării a organizat o conferință de presă în care a anunțat că a fost finalizată o anchetă internă privind scurgerea informațiilor clasificate și că țaptezeci și nouă de membri ai armatei au fost pedepsiți cu sancțiuni disciplinare.

Investigații suplimentare au fost făcute de către procurori în legătură cu alți doi membri ai armatei. De asemenea, ministrul a confirmat că în octombrie 2005 a fost informat despre scurgerea de informații și că departamentele specializate ale armatei au început imediat verificări preliminare.

La 7 februarie 2006, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a deschis din oficiu o investigație pe baza articolelor publicate în România liberă și Ziua în aceeași zi. În același timp, Ministerul Apărării l-a informat pe procuror despre scurgerea de informații din cadrul structurilor sale.

La scurt timp, procurorul a decis să inițieze o procedură penală împotriva reclamantului și a altor patru persoane (P.I. – fost membru al forțelor armate, O.S. – un jurnalist, E.G. și I.M.) pentru divulgarea informațiilor clasificate privind securitatea națională, în temeiul art. 169 din Codul penal anterior (din 1969), precum și pentru colectarea și partajarea informațiilor secrete sau confidențiale, în temeiul art. 19 alin. (1) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională.

Au fost emise autorizații pentru interceptarea apelurilor telefonice efectuate de la numerele de telefon aparținând E.G., I.M. și P.I., precum și pentru supravegherea E.G. și I.M. și înregistrarea ambientală a discuțiilor lor. Ca rezultat, transcrierile de discuții dintre reclamant și E.G. și I.M au fost incluse în dosarul de investigație.

La ora 16:30, la data de 16 februarie 2006, după ce casa lui a fost percheziționată de poliție și hard diskul calculatorului său a fost confiscat, reclamantul a fost reținut și prezentat instanței la 17 februarie 2006, pentru a se lua măsura arestării preventive a acestuia. Prin hotărârea judecătorului s-a dispus arestarea preventivă a reclamantului pentru o perioadă de zece zile. Un recurs introdus de reclamant împotriva măsurii a fost admis și acesta a fost eliberat la 18 februarie 2006.

Procurorul a stabilit că, la începutul lunii iulie 2005, O.S., jurnalist specializat în probleme militare, care lucra la ziarele locale din Focșani, a primit pe CD o copie a documentelor militare secrete scurse în 2004. La acea dată, trei persoane, inclusiv P.I., dețineau documentele menționate mai sus. La 2 iulie 2005, O.S. s-a întâlnit cu reclamantul și i-a dat o copie a CD-ului.

O listă a apelurilor telefonice ale reclamantului a arătat că la 4 iulie 2005 a sunat la șeful departamentului relații publice al Forțelor Armate Române. În lunile următoare, atât solicitantul, cât și O.S. au discutat conținutul CD-ului cu alți jurnaliști și, în mai multe ocazii, cu angajații Forțelor Armate Române și ai Serviciului Român de Informații.

Ancheta a stabilit în plus că, până la sfârșitul anului 2005, reclamantul a arătat conținutul CD-ului câtorva persoane și a dat o copie a CD-ului către E.G. și I.M., despre care reclamantul credea că erau foști membri ai poliției. În plus, în ianuarie 2006, O.O. s-a dus la Focșani și s-a întâlnit cu reclamantul și cu O.S., cărora le-a arătat documentele.

Într-o declarație dată în fața procurorului la 16 februarie 2006, reclamantul a declarat că nu și-a putut aminti că a discutat documentele secrete cu O.O. El a mai spus că, de îndată ce a aflat despre informațiile în cauză, a devenit interesat de aceastea ca jurnalist.

Pentru că există îndoieli cu privire la autenticitatea documentelor, a trebuit să contacteze un număr de persoane pentru a verifica informațiile. În acest context, el a discutat și a arătat documentele menționate către E.G. și I.M., care l-au lăsat să creadă că au legături cu politicieni de rang înalt. El a recunoscut că ar fi putut spune unor prieteni că a văzut documente secrete pentru a avea mai multă încredere ca jurnalist de investigație.

La 2 iulie 2007, șeful Forțelor Armate Române l-a informat pe procurorul-șef al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție că documentele care făceau obiectul anchetei și care fuseseră emise de armata română au fost compromise prin publicarea lor în mass-media, astfel că au fost declasificate.

La 15 august 2007, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că ,,prin primirea (obținerea) de la O.S. a unui CD pe care l-a urmărit de trei ori, prin salvarea pe hard disk-ul computerului a informațiilor clasificate drept secret de stat și secrete de serviciu și prin predarea CD-ului către I.M. și E.G., în afara cadrului legal stabilit prin prevederile Legii nr. 182/2002 și Hotărârea Guvernului nr. 585/2002”, reclamantul a săvârșit   într-o formă continuă infracțiunea prevăzută în art. 19 alin. (1) din Legea nr. 51/1991[2].

Procurorul a decis însă să nu îl trimită în judecată pe reclamant, ci să-l sancționeze cu amendă administrativă de 800 lei (aproximativ 240 euro). Reclamantul a fost obligat să plătească o parte din costurile judiciare suportate în cadrul anchetei, în valoare de 1912 lei (572 euro). Procurorul a dispus, de asemenea, confiscarea hard diskului care fusese ridicat de la reclamant la 16 februarie 2006.În ordonanța procurorului s-a menționat că reclamantul a primit informații militare secrete și că a procedat la verificarea naturii și importanței lor. El a mai împărtășit informațiile cu alte persoane. Din elementele din dosar, procurorul a concluzionat că scopul acțiunilor reclamantului a fost doar de a se face mai vizibil ca jurnalist de investigație, și nu de a servi interesului public.

Constatând că protecția informațiilor clasificate era o obligație care revine numai personalului autorizat, procurorul a considerat totuși că informațiile privind apărarea națională au fost clasificate și nu ar putea fi de interes public, astfel cum prevede art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public.

Drept urmare, deși orice persoană neautorizată în domeniul apărării naționale – cum ar fi un jurnalist – nu era obligată să protejeze acest tip de informații, aceasta nu avea dreptul să-l dezvăluie publicului.Având în vedere cele de mai sus, procurorul a considerat că reclamantul a acționat cu intenția de a divulga informații clasificate în afara cadrului juridic menționat anterior. Cu toate acestea, procurorul a opinat că infracțiunile săvârșite de către reclamant și ceilalți patru suspecți nu erau suficient de grave pentru a solicita condamnarea reclamantului. În acest sens, procurorul a menționat, în primul rând, că informațiile aflate în litigiu nu sunt de natură să pună în pericol securitatea națională, ci numai să dăuneze intereselor statului român și forțelor sale armate. În plus, informațiile au fost depășite și, prin urmare, nu mai erau susceptibile de a pune în pericol structurile armatei române din Afganistan.

Informațiile în cauză au fost deja ,,compromise” (dezvăluite de un membru al forțelor armate unui cetățean) încă din vara anului 2004, fără să fi fost luate măsuri de către instituția în cauză. Procurorul a menționat, de asemenea, că acțiunile întreprinse de către O.S. și reclamant pentru a strânge informații cu privire la conținutul, natura și importanța documentelor secrete în cauză prin contactarea membrilor activi sau de rezervă ai forțelor armate sau a altor jurnaliști făceau parte din activitatea și metodele jurnaliștilor de investigație și nu reprezintă în mod necesar un pericol pentru societate.

La 3 decembrie 2007, reclamantul s-a plâns împotriva deciziilor procurorilor la Curtea de Apel București. El a susținut că a fost considerat în mod nelegal ca fiind vinovat de infracțiunea prevăzută în art. 19 alin. (1) din Legea nr. 51/1991. În opinia sa, acest articol, precum și întreaga lege, au impus obligații numai persoanelor autorizate să lucreze cu informații secrete. El a susținut că nu a făcut niciun demers pentru a strânge secrete militare, ci a primit doar pasiv informații care erau deja în domeniul public.

Invocând art. 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare Convenția), reclamantul a susținut că C.E.D.O. a decis deja că, odată ce informațiile privind securitatea națională au intrat în domeniul public, era dificil să se justifice impunerea de sancțiuni pentru publicarea ei. Prin urmare, el a cerut instanței să recunoască faptul că acțiunile sale nu pot fi considerate drept infracțiuni.

La 5 februarie 2008, Curtea de Apel București a respins plângerea reclamantului ca nefondată. Instanța a statuat că faptele constatate în cursul anchetei au condus la concluzia că reclamantul a transmis în secret altor personae, pe care le cunoștea, CD-ul care conținea informații secrete, evitând să le transmită autorităților competente ale Ministerului Apărării sau ale Serviciului Român de Informații.

Instanța a mai precizat:

,,Calitatea acuzatului de jurnalist nu îl poate exonera de comiterea acestei infracțiuni, deoarece orice persoană care află informații militare secrete nu are dreptul să o publice, deoarece acest lucru ar putea pune în pericol viețile soldaților, ofițerilor din mediul de conflict. Dar reclamantul, prin mijloacele descrise mai sus, a împărtășit în mod secret informații care ar fi putut ajunge la persoane interesate să pună în pericol structurile militare.

Acuzatul nu a dorit niciodată să-și folosească profesia pentru a aduce la cunoștința publicului scurgerea de informații, deoarece nu a cerut ziarului pentru care a lucrat să facă publice încălcarea secretului de stat în armată (evident informațiile militare secrete nu ar fi putut fi publicate).

Libertatea presei invocată de acuzat nu poate da unui jurnalist dreptul de a face public, unor persoane neoficiale, informații militare secrete, deoarece acest lucru ar putea pune în pericol dreptul la siguranță al anumitor structuri militare.”

Reclamantul a făcut recurs împotriva hotărârii Curții de Apel București. El a susținut că informațiile aflate în litigiu fuseseră deja în domeniul public în momentul în care i-au fost aduse la cunoștință. Totodată, a mai precizat că decizia procurorului i-a încălcat libertatea de exprimare în încercarea de a ascunde o situație jenantă pentru autoritățile care au permis ca informațiile să fie scoase la dispoziția publicului.

La 23 martie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins plângerea reclamantului în mod definitiv. Instanța a statuat că art. 19 din Legea nr. 51/1991 se aplică oricărei persoane care a adunat și a împărtășit informații secrete în afara cadrului legal. În plus, aceasta a relevat că reclamantul nu a contestat faptul că a intrat în posesia unor informații secrete pe care le-a împărtășit apoi altor persoane în afara cadrului juridic. Mai mult, el a făcut acest lucru cu intenție directă.

Având în vedere că informațiile în cauză nu erau în domeniul public, instanța supremă a considerat că jurnaliștii care au intrat în posesia unor astfel de informații trebuiau să le prezinte autorităților competente, legea permițând doar ca ei să împărtășească publicului numai eșecul instituției în cauză de a protejeza confidențialitatea. Fără să acționeze astfel, reclamantul a comis infracțiunea prevăzută în art. 19 alin. (1) din Legea nr. 51/1991. Instanța supremă a concluzionat că procurorul a considerat în mod corect că infracțiunea nu a atins însă gradul de gravitate pentru a solicita sancțiuni penale.

Analizând cauza, C.E.D.O. a subliniat (paragr. 68)[3] că este bine stabilit faptul că strângerea de informații reprezintă un pas pregătitor esențial în jurnalism și o parte inerentă și protejată a libertății presei.

În cazul de față, C.E.D.O. notează că reclamantul a fost jurnalist al cărui domeniu de activitate a inclus anchete asupra activităților forțelor armate și a poliției. În această calitate, el a primit informația în cauză de la un coleg jurnalist. Apoi, el a contactat autoritatea care ar fi emis documentele, colegii săi, precum și alte autorități și persoane care, în opinia reclamantului, aveau cunoștință despre acest subiect.

În opinia C.E.D.O., toate acțiunile de mai sus pot fi considerate ca făcând parte dintr-o investigație jurnalistică, așa cum a susținut și procurorul în Decizia din 15 august 2007.

C.E.D.O. mai remarcă faptul că reclamantul a fost arestat, cercetat și amendat pentru colectarea și schimbul de informații secrete.

În cauzele precedente[4] privind colectarea și divulgarea de către jurnaliști a unor informații confidențiale sau a informațiilor referitoare la securitatea națională, C.E.D.O. a considerat în mod constant că s-a confruntat cu o ingerință în drepturile protejate prin art. 10 din Convenție.

În plus, C.E.D.O. a ajuns la o concluzie similară și în cauzele care, în speță[5], au vizat activitatea de pregătire jurnalistică înainte de publicare.

În aceste condiții, C.E.D.O. este convinsă (paragr. 72) că art. 10 din Convenție este aplicabil în cazul de față, iar sancțiunile aplicate reclamantului constituie o ingerință în dreptul său la libertatea de exprimare. Prin urmare, obiecția Guvernului potrivit căreia plângerea reclamantului este incompatibilă ratione materiae trebuie respinsă.

Referitor la expresia ,,prevăzută de lege”, C.E.D.O. notează (paragr. 77) că Legea nr. 51/1991 – care face parte din cadrul juridic privind securitatea națională – prevede că nimeni nu are dreptul de a face publice activități secrete în domeniul securității naționale. C.E.D.O. relevă că atât Curtea de Apel București, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție au analizat argumentele reclamantei în această privință și au considerat că art. 19 din Legea nr. 51/1991 se aplică tuturor. C.E.D.O. nu vede niciun motiv de a pune la îndoială interpretarea legislației naționale privind securitatea națională a instanțelor naționale și, prin urmare, acceptă că ingerința era ,,prevăzută de lege” în sensul art. 10 paragr. 2 din Convenție.

C.E.D.O. subliniază (paragr. 81) că ,,motivele de securitate națională figurează în mod vizibil în toate deciziile adoptate de autorități în acest caz”. În plus, din dosar rezultă că au fost luate, de asemenea, măsuri similare celor aplicate reclamantului și persoanelor despre care autoritățile știau că dețin documentele în cauză.

Având în vedere cele de mai sus, C.E.D.O. consideră (paragr. 82) că Guvernul are dreptul să invoce obiectivul legitim de a proteja securitatea națională.

În ceea ce privește nivelul de protecție, în temeiul art. 10 paragr. 2 din Convenție, C.E.D.O. constată (paragr. 84) că există puține posibilități de restricționare a libertății de exprimare în două domenii, și anume discursul politic și chestiunile de interes public. În consecință, un nivel ridicat de protecție a libertății de exprimare, în condițiile în care autoritățile au o marjă de apreciere deosebit de îngustă, vor fi în mod normal acordate atunci când observațiile se referă la o chestiune de interes public.

Cu toate acestea, protecția oferită de art. 10 din Convenție jurnaliștilor este condiționată de faptul că aceștia acționează cu bună-credință pentru a furniza informații exacte și fiabile în conformitate cu principiile jurnalismului responsabil. Conceptul de jurnalism responsabil, ca activitate profesională care se bucură de protecția art. 10 din Convenție, nu se limitează la conținutul informațiilor colectate și/sau diseminate prin mijloace jurnalistice. Acest concept cuprinde și legalitatea comportamentului unui jurnalist, iar faptul că un jurnalist a încălcat legea este un aspect relevant, deși nu decisiv, atunci când se stabilește dacă acesta a acționat în mod responsabil[6].

Pentru a stabili dacă măsura în litigiu era necesară, C.E.D.O. s-a bazat anterior pe următoarele aspecte:

– interesele în cauză, comportamentul reclamantului;

– revizuirea măsurii de către instanțele naționale;

– dacă sancțiunea aplicată a fost proporțională.

În cazul de față, pentru a răspunde dacă informațiile în cauză erau de interes public, C.E.D.O., în primul rând, are în vedere contextul în care se află acțiunile reclamantului – mai exact, dezbaterea publică privind răpirea a trei jurnaliști în Irak.

În plus, informațiile în cauză și scurgerile acestora au fost discutate amplu în mass-media, unii jurnaliști speculând că ar putea avea implicații serioase în legătură cu conflictul din Afganistan și Irak.

Relativ la interesele pe care autoritățile naționale au căutat să le protejeze și repercusiunile în circumstanțele prezentei cauze, C.E.D.O. subliniază (paragr. 89) că trebuie să se stabilească dacă acțiunile reclamantului erau, la momentul relevant, de natură să cauzeze ,,prejudicii considerabile” securității naționale[7].

În acest fel, C.E.D.O. nu se îndoiește că informațiile secrete privind operațiunile militare dintr-o zonă de conflict reprezintă o informație care ,,a priori” trebuie protejată. Cu toate acestea, este important să menționăm că procurorul a observat că informațiile au fost depășite și că divulgarea lor nu a fost de natură să pună în pericol securitatea națională. În plus, documentele emise de către unitatea militară românească responsabilă de scurgere au fost declasificate după începerea investigației.

În aceste condiții, C.E.D.O. notează (paragr. 89) că Guvernul nu a reușit să demonstreze că strângerea și divulgarea informațiilor de către reclamant către E.G. și I.M ar fi putut cauza daune considerabile securității naționale.

În primul rând, C.E.D.O. subliniază că prezenta cauză diferă de alte cauze similare referitoare la divulgarea informațiilor secrete militare prin faptul că reclamantul nu era membru al forțelor armate care să aibă ,,sarcini” și ,,responsabilități” specifice.

C.E.D.O. precizează, de asemenea, că reclamantul nu a obținut informațiile în cauză prin mijloace ilegale, iar ancheta nu a demonstrat că a căutat în mod activ să obțină astfel de informații. De asemenea, trebuie remarcat faptul că informațiile în cauză au fost deja văzute de alte persoane înaintea reclamantului.

În plus, C.E.D.O. observă că prima intenție a reclamantului, după ce a intrat în posesia informațiilor în cauză, a fost să discute cu instituția în cauză cu privire la scurgere, și anume Forțele Armate Române. Nu reiese din anchetă dacă această instituție a încercat să recupereze documentele sau să avertizeze cu privire la posibilele pericole în cazul dezvăluirii acestora. În acest sens, C.E.D.O. reamintește că cel care își exercită libertatea de exprimare își asumă ,,îndatoriri și responsabilități” a căror întindere depinde de situația sa și de mijloacele tehnice pe care le folosește[8].

Cu toate acestea, statele trebuie să își organizeze serviciile și să-și instruiască personalul astfel încât să se asigure că nu sunt divulgate informații confidențiale[9]. Aceste constatări sunt valabile și în cazul de față, mai ales că lipsa acțiunii din partea instituției vizate de scurgerea informațiilor secrete a fost observată și de către procuror.

Mai mult, din faptele cauzei se poate deduce că investigațiile jurnalistice efectuate de către reclamant și O.S. au fost urmate de discuțiile pe această temă la televiziune și la postul de radio național, publicarea a două articole de către ziarele în care au fost angajate, precum și de discuțiile din Senatul României și de o anchetă internă din cadrul Ministerului Apărării Naționale.

În cauzele privind sancțiunile penale pentru divulgarea informațiilor militare clasificate, C.E.D.O. a statuat că marja de apreciere trebuie lăsată la latitudinea autorităților naționale în materie de securitate națională.

Cu toate acestea, reclamantul în cazul de față este un jurnalist (care susține că a făcut divulgarea în cadrul unei investigații jurnalistice), și nu un membru al armatei care a colectat și a transmis informații militare secrete cetățenilor străini[10] sau companiilor private[11].

Mai mult, sancțiunile menționate mai sus împotriva reclamantului au fost impuse înainte de publicarea informațiilor secrete în cauză. C.E.D.O. observă (paragr. 98) că măsurile luate împotriva reclamantului au avut ca scop împiedicarea publicării și împărtășirii documentelor secrete pe care le avea în posesia sa. Acest fapt nu a fost contestat de către Guvern. C.E.D.O. notează că după declasificarea documentelor în cauză și constatarea procurorului că acestea erau depășite și că nu ar putea pune în pericol securitatea națională, decizia de a impune sancțiuni împotriva reclamantului ar fi trebuit să fie mai bine cântărită.

Având în vedere cele de mai sus, C.E.D.O. consideră că măsurile luate împotriva reclamantului nu au fost în mod rezonabil proporționale cu scopul legitim urmărit, având în vedere interesele unei societăți democratice în asigurarea și menținerea libertății presei și, în consecință, a fost încălcat art. 10 din Convenție[12].

[1] Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare C.E.D.O.), cauza G. contra României, nr. 50376/09, Hotărârea din 26 iunie 2018 (disponibilă pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int.).

[2] În prezent, articolul sus-menționat are un alt conținut.

[3] Se citează cauzele: D. contra Elveției, nr. 77551/01, Hotărârea din 25 aprilie 2006, paragr. 52; S. contra Ucrainei, nr. 45835/05, Hotărârea din 31 iulie 2012, paragr. 68; S. și S. contra Finlandei, nr. 931/13, Hotărârea din 27 iunie 2017, paragr. 128 (toate publicate pe site-ul https://hudoc.echr.coe).

[4] Se citează cauzele: F. și R. contra Franței, nr. 29183/95, Hotărârea din 21 ianuarie 1999, paragr. 41; S. contra Finlandei, paragr. 46, 47 (ambele publicate pe site-ul https://hudoc.echr.coe).

[5] Se citează cauza S. contra Elveției, nr. 34124/06, Hotărârea din 21 iunie 2012, paragr. 22 (publicată pe site-ul https://hudoc.echr.coe).

[6] Se citează cauza P. contra Finlandei, nr. 11882/10, Hotărârea din 20 octombrie 2015, paragr. 90 (publicată pe site-ul https://hudoc.echr.coe).

[7] Se citează cauzele: H. contra Greciei, nr. 12945/87, Hotărârea din 16 decembrie 1992, paragr. 45; P. contra Rusiei, nr. 69519/01, Hotărârea din 22 octombrie 2009, paragr. 86 (ambele publicate pe site-ul https://hudoc.echr.coe).

[8] Se citează cauza D. contra Elveției, paragr. 55, cit. supra.

[9] Ibidem.

[10] Se citează cauza P. contra Rusiei, paragr. 13, cit. supra.

[11] Se citează cauza H. contra Greciei, paragr. 7, cit. supra.

[12] Cu privire la dreptul de exprimare al jurnalistului relativ la infracțiunea de terorism, a se vedea și R. Jurj-Tudoran, Instigarea publică la săvârșirea unei infracțiuni de terorism și libertatea de exprimare în practica Curții Europene a Drepturilor Omului, în ,,Pro Lege” nr. 2/2018, p. 45-54, disponibil și pe site-ul http://revistaprolege.ro/instigare-publica-savarsire-infractiuni-terorism-si-libertatea-de-exprimare-in-practica-curtii-europene-a-drepturilor-omului/ (accesat la 20 august 2018)