Prin Hotărârea din 5 iulie 2016, în cauza Buzadji contra Republicii Moldova (cererea nr. 23755/07)[1], Marea Cameră a Curții Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare C.E.D.O. sau Curtea de la Strasbourg) a hotărât, în unanimitate, că a fost încălcat art. 5 paragr. 3 (dreptul la libertate și siguranță) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare Convenția).*

Cauza sus-menționată privește detenția preventivă a unui om de afaceri timp de zece luni.

Reclamantul, Petru Buzadji, a fost arestat în luna mai 2007, fiind acuzat de fraudarea unei companii de stat în care activa în calitate de director. Durata deținerii reclamantului în stare de arest a fost prelungită de câteva ori, până în luna iulie 2007, în esență invocându-se aceleași motive. La cererea reclamantului, instanța judecătorească i-a schimbat măsura arestării preventive în arest la domiciliu până în luna martie 2008, ulterior fiind liberat pe cauțiune.

Invocând în special art. 5 paragr. 3 din Convenție, reclamantul s-a plâns despre insuficiența motivelor pentru arestarea sa. Curtea de la Strasbourg a examinat două chestiuni suscitate de cauza Buzadji contra Republicii Moldova, utile pentru dezvoltarea practicii sale, respectiv: cerința ca autoritățile naționale să justifice prelungirea detenției (paragr. 85-102 ale Hotărârii din 5 iulie 2016) și arestul la domiciliu (paragr. 103-110 ale Hotărârii din 5 iulie 2016).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții de la Strasbourg[2], cu referire la temeiul din art. 5 paragr. 3 din Convenție, persistența suspiciunii rezonabile că persoana a săvârșit o infracțiune este o condiție sine qua non pentru prelungirea detenției dar, după expirarea unei anumite perioade de timp, aceasta nu mai este suficientă, fiind necesare alte motive care să justifice continuarea privării de libertate.

Așadar, Curtea de la Strasbourg urma să stabilească: în primul rând, dacă alte motive invocate de către autoritățile judiciare justificau privarea de libertate; și, în al doilea rând, dacă aceste motive erau suficiente și pertinente și dacă autoritățile naționale au manifestat o diligență specială în conducerea procesului. În acest sens, Curtea de la Strasbourg a statuat că o justificare pentru orice perioadă de detenție, indiferent cât de scurtă ar fi, trebuie demonstrată în mod convingător de către autorități, precizând că cerința ca un judecător să ofere motive pertinente și suficiente pentru detenție se aplică deja din momentul primei decizii prin care se dispune arestarea preventivă, adică imediat după arestare.

În jurisprudența Curții de la Strasbourg[3], justificările care au fost considerate ,,relevante” și ,,suficiente” – în plus față de existența unor suspiciuni rezonabile – au inclus motive, cum ar fi pericolul sustragerii, riscul exercitării de presiuni asupra  martorilor, falsificarea probelor, riscul de coluziune[4], riscul recidivei, riscul de a provoca dezordine publică și necesitatea protejării deținutului.

În ceea ce privește arestul la domiciliu, Curtea de la Strasbourg a confirmat jurisprudența sa[5] potrivit căreia arestul la domiciliu reprezintă o privare de libertate în sensul art. 5 din Convenție[6].

Curtea de la Strasbourg a reiterat în paragr. 113 al Hotărârii din 5 iulie 2016 (cauza Buzadji contra Republicii Moldova) că art. 5 din Convenție nu reglementează condițiile de detenție, precizând totodată că criteriile prevăzute de acest articol se referă doar la nivelul restricțiilor privind libertatea de circulație, și nu la diferențierea confortului sau la regimul intern al diferitelor locuri de detenție. În consecință, Curtea de la Strasbourg a aplicat aceleași criterii pentru întreaga perioadă de detenție, indiferent de locul unde reclamantul fusese deținut.

În fine, revenind la justificarea oferită pentru detenția provizorie a reclamantului, Curtea de la Strasbourg a considerat [paragr. 122 al Hotărârii din 5 iulie 2016 (cauza Buzadji contra Republicii Moldova)] că motivele aduse de instanțele naționale pentru dispunerea și prelungirea arestării acestuia au fost stereotipe și abstracte, precum și contradictorii. Deciziile instanțelor naționale ale Republicii Moldova au arătat motivele detenției fără vreo încercare de a preciza cum acestea se aplică în mod concret în circumstanțele particulare din speță.

Mai mult decât atât, în unele cazuri, instanțele naționale ale Republicii Moldova au respins ca nefondate și neplauzibile alegațiile procuraturii în privința pericolului reclamantului de a se ascunde, a influența martorii și a falsifica probele. În alte cazuri, la primele prelungiri ale arestului reclamantului, aceste motive au fost acceptate de instanțele naționale, fără vreo schimbare aparentă a circumstanțelor și fără vreo explicație. Și nici nu s-au referit la vreun risc de complotare, care era, în esență, unicul motiv suplimentar invocat de instanțe în decizia de a plasa reclamantul în arest. De asemenea, după cum s-a întâmplat în cazul arestării inițiale, instanțele naționale nu au evaluat caracterul reclamantului, moralitatea sa, activele sale și legăturile cu statul, precum și comportamentul său pe durata primelor 10 luni ale urmăririi penale, când ar fi avut timp să comploteze cu fiii săi, dacă ar fi dorit să o facă. În ceea ce privește deciziile de plasare în arest la domiciliu, în pofida constatării instanțelor că nu existau motive pentru continuarea detenției, cum ar fi sustragerea sau amestecul în urmărirea penală, totuși acestea au dispus arestul la domiciliu în lunile iunie și iulie 2007.

Prin urmare, Curtea de la Strasbourg a considerat că motivele aduse pentru dispunerea și prelungirea detenției reclamantului nu au fost nici suficiente și nici pertinente, fiind încălcat art. 5 paragr. 3 din Convenție.

* Rubrică realizată de dr. Remus Jurj-Tudoran, procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Serviciul de documentare și statistică judiciară, e-mail: jurj_remus@mpublic.ro.

[1] Publicată pe site-ul http://hudoc.echr.coe.int (accesat la 31 august 2016).

[2] În paragr. 87 al Hotărârii C.E.D.O. din 5 iulie 2016 (cauza Buzadji contra Republicii Moldova) au fost citate cauzele: Letellier contra Franței, cererea nr. 12369/86, Hotărârea C.E.D.O. din 26 iunie 1991, paragr. 35; Idalov contra Rusiei, cererea nr. 5826/03, Hotărârea C.E.D.O. din 22 mai 2012, paragr. 140.

[3] În paragr. 88 al Hotărârii C.E.D.O. din 5 iulie 2016 (cauza Buzadji contra Republicii Moldova) au fost citate, de exemplu: cauza Stögmüller contra Austriei, Hotărârea C.E.D.O. din 10 noiembrie 1969, paragr. 15; cauza Wemhoff contra Germaniei, Hotărârea C.E.D.O. din 27 iunie 1968, paragr. 14; cauza Toth contra Austriei, Hotărârea C.E.D.O. din 12 decembrie 1991, paragr. 70; cauza Letellier contra Franței, cit. supra, paragr. 51; cauza IA contra Franței, Hotărârea C.E.D.O. din 23 septembrie 1998, paragr. 108.

[4] ,,COLUZIÚNE, coluziuni, s. f. (Rar) Înțelegere secretă între două părți, două persoane etc. în defavoarea unei a treia. [Pr.: -zi-u-] – Din fr. collusion, lat. collusio, -onis.” [a se vedea site-ul https://dexonline.ro/definitie/coluziune (accesat la 31 august 2016)].

[5] În paragr. 104 al Hotărârii C.E.D.O. din 5 iulie 2016 (cauza Buzadji contra Republicii Moldova) au fost citate cauzele: Mancini contra Italiei, cererea nr. 44955/98, Hotărârea C.E.D.O. din 2 august 2001, paragr. 17; Lavents contra Letoniei, cererea nr. 58442/00, Hotărârea C.E.D.O. din 28 noiembrie 2002, paragr. 28, 64-66; Nikolova contra Bulgariei (nr. 2), cererea nr. 40896/98, Hotărârea C.E.D.O din 30 septembrie 2004, paragr. 60; Ninescu contra Republicii Moldova, cererea nr. 47306/07, Hotărârea C.E.D.O. din 15 iulie 2014, paragr. 53; Delijorgji contra Albaniei, cererea nr. 6858/11, Hotărârea C.E.D.O. din 28 aprilie 2015, paragr. 75.

[6] În dreptul italian, o persoană arestată la domiciliu este considerată a se afla în arest preventiv, chiar dacă aceasta are permisiunea de a părăsi imobilul unde locuiește pentru prezentarea la muncă (a se vedea cauza Mancini împotriva Italiei, cit. supra, paragr. 17). Deducerea timpului arestului la domiciliu din durata pedepsei aplicate se face diferit, în funcție de opțiunea legiuitorului național. ,,Astfel, în Bulgaria două zile de arest la domiciliu sunt considerate o zi de închisoare, în Letonia o zi de arest la domiciliu este echivalentă cu o zi de închisoare, iar în Ungaria unei zile de închisoare îi corespund cinci zile de arest la domiciliu, dacă este executată într-un centru de corecție” [apud Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 650/2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 14 ianuarie 2015), paragr. 29].

Curtea Constituțională a României s-a pronunțat cu privire la măsura arestului la domiciliu prin Dec. nr. 650/2014 – prin care s-a constatat că dispozițiile art. 399 alin. (9) din Codul de procedură penală (în continuare C.pr.pen.) sunt constituționale – și nr. 740/2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 15 decembrie 2015) – prin care s-a constatat că dispozițiile art. 222 alin. (10) C.pr.pen. sunt neconstituționale.