Daniela DEDIU*

Procuror –Parchetul de pe lângă

Judecătoria Sectorului 1 București

Doctorand – Institutul de

Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu”

al Academiei Române

ABSTRACT

The European Investigation Order is the newest instrument of international judicial cooperation in criminal matters between the Member States of the European Union. Its implementation in the Romanian legislation determines a new paradigm in the procedure for obtaining evidence abroad, based on the principle of mutual recognition of judicial decisions.

The author presents some relevant aspects regarding the issuing and execution procedure of a European Investigation Order, pointing out some inconsistencies of the Law no. 302/2004.

Key words: the European Investigation Order, the principle of mutual recognition, judicial cooperation in criminal matters.

Considerații generale cu privire la ordinul european de anchetă. Prin Legea nr. 236/2017[1] au fost operate modificări ale Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală (în continuare Legea)[2], republicată, cu modificările și completările ulterioare, cele mai consistente fiind cele legate de implementarea în legislația autohtonă a ordinului european de anchetă. La nivel european, ordinul european de anchetă a fost instituit prin Directiva 2014/41/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind ordinul european de anchetă în materie penală[3] (în continuare Directiva), al cărei termen de transpunere a fost stabilit la data de 22 mai 2017.

În esență, ordinul european de anchetă reprezintă un instrument de cooperare judiciară internațională în materie penală între statele Uniunii Europene, menit să înlocuiască o serie de alte asemenea instrumente, în anumite condiții, cel mai semnificativ fiind comisia rogatorie clasică.

În interiorul Uniunii Europene, simplificarea cooperării judiciare în materie penală a reprezentat un pas necesar în contextul în care instrumentele tradiționale de cooperare erau din ce în ce mai greoaie și necesitau timp îndelungat pentru aducerea la îndeplinire. În acest sens, cu prilejul lucrărilor Consiliului European de la Tampere (1999), în paradigma cooperării judiciare în materie penală^[4] între statele membre ale Uniunii Europene și-a făcut loc principiul recunoașterii reciproce, menit să devină „piatra de temelie a cooperării judiciare în materie penală”^[5]. Recunoașterea reciprocă între autoritățile judiciare ale statelor membre presupune faptul că o decizie judiciară emisă de către o autoritate judiciară a unui stat membru al Uniunii Europene este recunoscută și/sau executată de către un alt stat membru, având aceeași valoare ca o hotărâre emisă de către o autoritate judiciară din statul membru de executare. Pe tărâmul recunoașterii reciproce, o astfel de decizie judiciară a unui stat membru (stat emitent) produce efecte în toate celelalte state membre, fără a fi nevoie să fie subordonată unor condiții suplimentare conforme cu ordinea juridică a statului membru de executare[6].

Prima și cea mai importantă aplicare a principiului recunoașterii reciproce o reprezintă mandatul european de arestare[7]. În afară de acesta, Programul de măsuri al Consiliului de la Tampere se referă și la alte forme de manifestare a cooperării judiciare în materie penală între statele membre. În acest sens, remarcăm punctul 36 al Programului de măsuri al Consiliului potrivit căruia „principiul recunoașterii reciproce se va aplica și măsurilor anterioare judecății, în special celor care vor permite autorităților competente să obțină probe și să sechestreze bunuri mobile; probele obținute legal de către o autoritate a unui stat membru vor fi admisibile în fața instanțelor din alt stat membru, luând în considerare standardele aplicabile în acesta din urmă”.

Dezvoltări ulterioare ale principiului recunoașterii reciproce în materia obținerii probelor pot fi regăsite și în Programul de la Haga care menționează în mod expres obținerea și admisibilitatea probelor printre măsurile de implementare a principiului recunoașterii reciproce a deciziilor judiciare în materie penală^[8].

Cel mai recent, prin Programul de la Stockholm, s-a afirmat că: trebuie să se urmărească instituirea unui sistem cuprinzător pentru obținerea probelor în cazurile cu o dimensiune transfrontalieră, pe baza principiului recunoașterii reciproce; întrucât instrumentele existente în domeniu constituie un regim fragmentar, este necesară o nouă abordare, pe baza principiului recunoașterii reciproce, dar, de asemenea, trebuie să se ia în considerare flexibilitatea sistemului tradițional de asistență judiciară reciprocă^[9]. În acest context, s-a considerat că mecanismele de obținere a probelor în cadrul Uniunii Europene creează un cadru prea fragmentat, fiind necesară unificarea acestora într-un singur instrument – ordinul european de anchetă[10].

Sfera de aplicare a ordinului european de anchetă. Potrivit art. 34 din Directivă, ordinul european de anchetă în materie penală înlocuiește „dispozițiile corespunzătoare[11]” din convențiile de asistență judiciară aplicabile între statele membre, în special: Convenția europeană privind asistența judiciară reciprocă în materie penală a Consiliului Europei din 20 aprilie 1959, precum și cele două protocoale suplimentare aferente, Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 între guvernele statelor din Uniunea Economică Benelux, Republicii Federale Germania și Republicii Franceze privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune^[12], Convenția privind asistența judiciară reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene din 29 mai 2000 și protocolul său adițional. Aceste instrumente nu sunt totuși eliminate, Directiva înlocuind dispozițiile acestora referitoare la executarea măsurilor de anchetă^[13]. Ordinul european de anchetă înlocuiește, de asemenea, alte instrumente din sfera recunoașterii reciproce: Decizia-cadru 2008/978/JAI privind mandatul european de obținere a probelor în scopul obținerii de obiecte, documente și date în vederea utilizării acestora în cadrul procedurilor în materie penală^[14], precum și dispozițiile Deciziei-cadru 2003/577/JAI a Consiliului din 22 iulie 2003 privind executarea în Uniunea Europeană a ordinelor de înghețare a bunurilor sau a probelor^[15], dar numai în ceea ce privește înghețarea probelor.

Relevăm din nou că cel mai important instrument înlocuit de ordinul european de anchetă este reprezentat de comisia rogatorie internațională. Din punctul de vedere al practicienilor, distincția dintre cele două instrumente este extrem de importantă, aceasta putând fi dedusă, în primul rând, din fundamentele celor două mecanisme. Astfel, în timp ce comisia rogatorie se bazează pe principiul solicitării[16], la baza ordinului european de anchetă se află principiul recunoașterii reciproce. Așa cum rezultă chiar din denumirea comisiei rogatorii[17], o astfel de solicitare se aduce la îndeplinire de către autoritățile statului de executare la cererea autorităților din alt stat, cerere care se poate accepta sau respinge, într-un interval de timp, din motive diverse, lăsate la latitudinea autorității de executare. În schimb, ordinul european de anchetă se prezintă ca o dispoziție dată de către autoritatea emitentă pentru administrarea de probe, care este obligatorie pentru autoritatea de executare, cu excepția motivelor expres reglementate de Directivă[18].

Potrivit art. 1 alin. (1) din Directivă, ordinul european de anchetă reprezintă o decizie judiciară emisă sau validată de către o autoritate judiciară a unui stat membru, în scopul ducerii la îndeplinire a uneia sau mai multor măsuri de anchetă specifice într-un alt stat membru, în vederea obținerii de probe sau în aceea a transmiterii probelor care se află deja în posesia autorității competente din statul de executare.

Un ordin european de anchetă poate fi emis pentru orice măsură de anchetă, cu excepția instituirii unei echipe comune de anchetă și a strângerii de probe în cadrul unei asemenea echipe. Excluderea din domeniul de aplicare al ordinului european de anchetă a echipelor comune de anchetă se explică prin aceea că ordinul este bazat pe principiul recunoașterii reciproce, iar echipele comune de anchetă, pe înțelegerea dintre autoritățile judiciare implicate; de asemenea, echipele pot implica state care nu sunt membre ale Uniunii Europene. Așa cum s-a remarcat în doctrină, reglementarea acestui instrument de cooperare este deja mai favorabilă obținerii probelor decât aceea oferită de recunoașterea reciprocă, probele astfel rezultate putând fi utilizate fără restricții între membrii echipei de anchetă^[19].

Mai semnalăm că, deși nu sunt expres reglementate, din domeniul de aplicarea al Directivei sunt excluse alte forme de asistență care nu vizează obținerea probelor sau pentru care există o procedură mai simplă de transmitere sau executare, cum ar fi notificarea actelor procedurale, pentru care art. 5 alin. (1) din Convenția din 2000 prevede comunicarea prin poștă^[20].

Directiva se aplică în relația dintre statele membre care au transpus actul în legislația internă, mai puțin Irlanda și Danemarca[21].

Tipuri de proceduri în care poate fi emis un ordin european de anchetă. Articolul 4 din Directivă reglementează tipurile de proceduri în care poate fi emis un ordin european de anchetă, un aspect important, din punctul de vedere al autorităților române de executare, întrucât ordinul poate fi emis nu numai în cadrul procedurilor penale, ci și în anumite proceduri de tip administrativ sau civile.

Astfel, un ordin european de anchetă poate fi emis:

a) în cazul procedurilor penale inițiate de către o autoritate judiciară sau care pot fi inițiate în fața unei autorități judiciare cu privire la o infracțiune, în temeiul dreptului intern al statului emitent;

b) în proceduri inițiate de către autorități administrative sau autorități judiciare cu privire la fapte care constituie încălcări ale normelor de drept și care sunt incriminate prin dreptul intern al statului emitent, precum și în cazul în care decizia poate da naștere unei acțiuni în fața unei instanțe competente, în special în materie penală;

c) în ipoteza procedurilor inițiate de către autorități judiciare cu privire la fapte care constituie încălcări ale normelor de drept și care sunt incriminate prin dreptul intern al statului emitent, precum și în cazul în care decizia autorităților menționate poate da naștere unei acțiuni în fața unei instanțe competente, în special în materie penală;

d) în legătură cu aceste proceduri care privesc infracțiuni sau încălcări care pot angaja răspunderea unei persoane juridice ori pot conduce la aplicarea de pedepse unei persoane juridice în statul emitent.

Pentru înțelegerea reglementării sus-menționate, trebuie subliniat că s-a ținut seama de diversitatea sistemelor juridice ale statelor membre, aspect care a determinat extinderea plajei de categorii de fapte care pot suscita o procedură penală în statul de emitere. Astfel, includerea unor categorii de proceduri non-penale în sfera celor care pot da loc la emiterea unui ordin european de anchetă rezidă din aceea că anumite state membre au reglementate categorii de fapte aflate în principiu în categoria unor „infracțiuni cu caracter administrativ”, dar care, în anumite condiții, pot fi încadrate în sfera penalului. În acest sens, putem semnala faptul că sistemul de drept german conține o categorie de infracțiuni denumite „Ordnungswidrigkeiten[22]” (infracțiuni administrative), care nu sunt sancționate de către instanțele penale, ci de către instanțele administrative, însă în urma hotărârii luate de corpul administrativ, poate fi declanșată o procedură în fața instanțelor penale^[23]. Reglementări ce pot fi încadrate în aceeași categorie se pot întâlni și în sistemul de drept olandez.

Autoritățile emitente în accepțiunea Directivei. Cei doi colegiuitori europeni au ales să definească termenul de „autoritate judiciară emitentă”, punând capăt divergențelor care s-au iscat cu privire la această noțiune în materia altor instrumente de cooperare judiciară din sfera recunoașterii reciproce.

Potrivit art. 2 lit. c) pct. i) din Directivă, prin „autoritate judiciară emitentă” se înțelege un judecător, o instanță judecătorească, un judecător de instrucție sau un procuror competent pentru cauza vizată. Totuși, din nou ținând seama de diversitatea sistemelor juridice ale statelor membre, Directiva recunoaște ca provenind de la o autoritate judiciară competentă și un ordin european de anchetă emis de către orice altă autoritate competentă, astfel cum este definită de către statul emitent, care acționează, în cazul respectiv, în calitate de autoritate de anchetă în cadrul procedurilor penale, având competența să dispună strângerea de probe în conformitate cu dreptul intern, dacă, înainte de a fi transmis autorității executante, ordinul european de anchetă este validat, după examinarea conformității sale cu condițiile pentru emiterea unui ordin european de anchetă, de către un judecător, o instanță judecătorească, un judecător de instrucție sau un procuror din statul emitent[24]. În cazul în care ordinul european de anchetă a fost validat de către o autoritate judiciară, autoritatea respectivă poate fi considerată, de asemenea, autoritate emitentă în sensul transmiterii ordinului european de anchetă^[25].

Deopotrivă, pot fi valorificate, în acest sens, principiile dezvoltate de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene într-o serie de hotărâri recente, în legătură cu mandatul european de arestare, în care a negat posibilitatea ca ministerul justiției al unui stat membru sau un organ de poliție să fie incluși în sfera noțiunii de autoritate judiciară, însă a recunoscut încadrarea în noțiunea de decizie judiciară a unui mandat emis de către poliția națională și validat de către procuror^[26].

Prin urmare, autorității judiciare de executare îi revine sarcina de a identifica dacă autoritatea emitentă se încadrează în cele compatibile cu sensul noțiunii, așa cum este recunoscută de Directivă.

Autorități competente, în accepțiunea Legii nr. 302/2004. Potrivit art. 268³ alin. (1) din Lege, autoritatea competentă română pentru emiterea unui ordin european de anchetă este procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau judecătorul competent, potrivit fazei procesuale, din oficiu sau la cererea părților ori subiecților procesuali principali, în condițiile prevăzute de Codul de procedură penală.

Atunci când România este stat de executare, recunoașterea și executarea unui ordin european de anchetă sunt de competența parchetului sau instanței competente material și, după calitatea persoanei, potrivit legii române. Competența teritorială este determinată în funcție de locul unde urmează să fie dusă la îndeplinire măsura de anchetă. Ordinele europene de anchetă care privesc fapte care, potrivit legii, sunt de competența Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sau a Direcției Naționale Anticorupție se recunosc și se execută de către acestea [art. 268³ alin. (2) din Lege].

Prevederile sus-menționate trebuie coroborate cu cele ale art. 268⁶ alin. (1) din Lege, potrivit căruia ordinul european de anchetă este recunoscut, fără a fi necesară nicio altă formalitate, și executat de către autoritatea competentă potrivit art. 268³ alin. (2) din aceeași Lege, cu excepția cazurilor în care este incident vreunul dintre motivele prevăzute în art. 268⁷ alin. (5), art. 268⁸ sau 268¹² din Lege. Autoritatea competentă română asigură executarea ordinului european de anchetă în același mod și cu aceleași mijloace, ca în situația în care măsura de anchetă ar fi fost dispusă de către o autoritate română. În cazul în care ordinul european de anchetă, emis în faza de urmărire penală, are ca obiect luarea unor măsuri care, potrivit legii române, sunt de competența judecătorului de drepturi și libertăți, procurorul competent va sesiza judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța corespunzătoare în grad în a cărei circumscripție teritorială își are sediul parchetul, în vederea recunoașterii ordinului european de anchetă.

Reglementarea nu este ferită de critici. În primul rând, trebuie subliniat că procedura de executare in extenso a unui ordin european de anchetă presupune două etape: „recunoașterea” și „executarea”. Prima etapă – recunoașterea – se manifestă procedural printr-o ordonanță a procurorului sau o încheiere a judecătorului/instanței prin care decizia judiciară (care conține ordinul european de anchetă) este recunoscută pe baza principiului recunoașterii reciproce, dacă sunt îndeplinite condițiile expres specificate în lege. Ulterior recunoașterii, măsurile dispuse de către autoritatea emitentă vor fi aduse la îndeplinire potrivit legii române. În acest sens, considerăm că atribuirea competenței de recunoaștere în ipoteza în care ordinul european de anchetă, emis în faza de urmărire penală, are ca obiect luarea unor măsuri care, conform legii române sunt de competența judecătorului de drepturi și libertăți, judecătorului de drepturi și libertăți de la instanța corespunzătoare în grad în a cărei circumscripție teritorială își are sediul parchetul, la sesizarea procurorului, reprezintă un aspect care îngreunează executarea ordinului european de anchetă și prelungește perioada necesară efectuării măsurilor solicitate. De cele mai multe ori, un astfel de ordin cuprinde solicitarea unor măsuri de anchetă diverse, printre care unele sunt autorizate, potrivit legii române, de către judecătorul de drepturi și libertăți, iar altele sunt efectuate de către procuror, fără autorizarea prealabilă. Apreciem că reglementarea era mai ,,prietenoasă” cu autoritățile de executare în condițiile în care recunoașterea era de competența procurorului care urma să sesizeze judecătorul de drepturi și libertăți numai pentru a se pronunța cu privire la unele măsuri specifice.

Un alt doilea aspect menit să îngreuneze executarea ordinelor europene de anchetă de către autoritățile române rezidă din atribuirea competenței teritoriale exclusive judecătorului de drepturi și libertăți de la instanța corespunzătoare în grad în a cărei circumscripție teritorială își are sediul parchetul, îndepărtându-se de la paradigma Codului de procedură penală care prevede competențe alternative în astfel de cazuri[27]. În acest sens, trebuie subliniat că parchetele de pe lângă judecătorii situate în municipiul București își au toate sediul în circumscripția teritorială a Judecătoriei Sectorului 3, astfel că această instanță va fi singura sesizată în cazul ordinelor ce se vor executa în municipiul București, aspect ce va genera o încărcătură considerabilă cu astfel de cauze.

În afara elementelor legiferate sus-indicate, fără a se ține seama de realitățile juridice din practica judiciară, legea română a omis să se pronunțe cu privire la un element extrem de important în executarea ordinelor europene de anchetă, respectiv autoritatea competentă să execute ordinul, în situația în care măsurile ce se solicită a fi efectuate sunt de competența unor parchete sau instanțe diferite. Așa cum am arătat, competența teritorială este determinată în funcție de locul unde urmează să fie dusă la îndeplinire măsura de anchetă. Însă în practică, ordinele europene de anchetă cuprind mai multe măsuri ce sunt de competența teritorială a mai multor parchete/instanțe. Spre deosebire de comisiile rogatorii care, de regulă, erau înaintate către autoritățile centrale (mai ales în faza de urmărire penală), ordinele europene de anchetă se transmit direct între autoritățile judiciare[28].

În practica anterioară, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție obișnuia să „dividă” măsurile cerute de către autoritatea străină prin comisia rogatorie și să le trimită parchetelor în raza cărora urmau să fie efectuate actele procedurale, însă în paradigma ordinului european de anchetă, în reglementarea actuală, apreciem că acest lucru nu este posibil, fiind vorba despre o decizie judiciară care trebuie recunoscută unitar. În acest context, apreciem că ar fi necesar ca în Lege să se reglementeze o procedură, în situația unor astfel de ordine, prin care să fie desemnată autoritatea de executare potrivit unor criterii exprese. Spre exemplu, asemenea reguli speciale de competență sunt reglementate în cazul altor instrumente de cooperare judiciară în materie penală, cum ar fi extrădarea. Astfel, potrivit art. 42 alin. (1¹) din Lege, în cazul în  care statul solicitant solicită în același timp extrădarea a două sau mai multor persoane, cercetate în aceeași cauză penală sau în cauze conexe, care au fost localizate în circumscripțiile unor curți de apel diferite, competența soluționării cererilor de extrădare aparține Curții de Apel București.

Notificarea statelor membre în care se află subiectul interceptării. Un alt aspect deosebit de importat, de data aceasta mai ales pentru organele de urmărire penală române, dar care este deseori trecut cu vederea în practică, se referă la notificarea statelor membre în care se află subiectul interceptării, cărora nu li se solicită asistență tehnică, reglementată în art. 268²⁴ din Lege. Procedura își găsește aplicarea în situația în care într-un dosar aflat pe rolul unei unități de parchet sunt autorizate măsuri de supraveghere tehnică constând în interceptarea comunicațiilor, iar subiectul măsurii se deplasează în afara granițelor României, într-unul dintre statele care au transpus Directiva. În acest context, procurorul trebuie să procedeze la notificarea statului membru în care s-a deplasat persoana vizată de măsură, deși acestui stat membru nu i se solicită niciun fel de asistență tehnică.

Așadar, așa cum reiese din alin. (1) al articolului sus-menționat, în cazul în care, în vederea executării unei măsuri de anchetă, interceptarea telecomunicațiilor este autorizată de către autoritatea competentă română și adresa de contact a subiectului interceptării, specificat în ordinul de interceptare, este utilizată pe teritoriul unui alt stat membru, denumit „statul membru notificat”, din partea căruia nu este necesară asistență tehnică pentru realizarea interceptării, autoritățile române informează autoritatea competentă a statului membru notificat cu privire la interceptare:

a) înainte de interceptare, în cazurile în care autoritatea română care realizează interceptarea cunoaște, în momentul în care solicită interceptarea, faptul că subiectul interceptării se află sau se va afla pe teritoriul statului membru notificat;

b) în timpul interceptării sau după finalizarea interceptării, de îndată ce ia cunoștință de faptul că subiectul interceptării se află sau s-a aflat, pe durata interceptării, pe teritoriul statului membru notificat.

Notificarea sus-indicată se transmite utilizând formularul prevăzut în anexa nr. 13 din Lege [alin. (2) al art. 268²⁴ din aceeași Lege].

Potrivit art. 31 alin. (3) din Directivă, dacă interceptarea nu ar fi autorizată într-o cauză internă similară, autoritatea competentă a statului membru notificat notifică autorității competente a statului membru care realizează interceptarea, fără întârziere și în cel mult 96 de ore de la primirea notificării, următoarele:

a) faptul că interceptarea respectivă nu poate fi realizată sau că i se va pune capăt;

b) dacă este cazul, faptul că materialele deja interceptate în perioada în care subiectul interceptării se află pe teritoriul său nu pot fi utilizate sau pot fi utilizate doar în condițiile pe care le specifică. Autoritatea competentă a statului membru informează autoritatea competentă a statului membru care realizează interceptarea cu privire la motivele care justifică condițiile respective.

În situația în care România este stat notificat, autoritatea competentă română este Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție [alin. (4) al art. 268²⁴ din Lege].

Apreciem că lipsa notificării din partea autorităților judiciare române, în situația interceptării comunicațiilor unei persoane, poate conduce la nelegalitatea probelor astfel obținute, motiv pentru care organele de urmărire penală române trebuie să se conformeze normelor procedurale sus-indicate.

[1] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 993 din 14 decembrie 2017.

[2] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 31 mai 2011.

[3] Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 130/1 din 1 mai 2014.

[4] În prezent, sediul materiei pentru cooperarea judiciară în materie penală în Uniunea Europeană se regăsește în Titlul V (art. 82-86) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene [disponibil pe site-ul https://eur-lex.europa.eu/legal-content/ro/TXT/?uri=CELEX:12012E/TXT (accesat la 18 iulie 2018)].

[5] Consiliul de la Tampere, Finlanda, 15-16 octombrie 1999. Programul de măsuri adoptate cu acest prilej a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria C, nr. 12 E din 15 ianuarie 2001.

[6] G. Vernimmen, A propos de la reconnaissance mutuelle des décisions sentencielles en général, în „La reconnaissance mutuelle des décisions judiciaires pénales dans l’Union européenne”, de G. de Herchove, Anne Weyembergh (coordonatori), Bruxelles, Université de Bruxelles, 2001, p. 148.

[7] Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre (publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 190 din 18 iulie 2002).

[8] A se vedea pct. 3.3.1 din Programul de la Haga: consolidarea libertății, securității și justiției în Uniunea Europeană (publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria C, nr. 53/1 din 3 martie 2005).

[9] A se vedea pct. 3.1.1. din Programul de la Stockholm – O Europă deschisă și sigură în serviciul cetățenilor și pentru protecția acestora (publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria C, nr. 115 din 4 mai 2010).

[10] A se vedea site-ul http://register.consilium.europa.eu/doc/srv?l=EN&f=ST%2016868%202010%20INIT (accesat la 18 iulie 2018).

[11] Cu privire la o analiză a noțiunii de ,,dispoziții corespunzătoare”, în sensul Directivei, a se vedea Eurojust, Note on the meaning of „corresponding provisions” and the applicable legal regime in case of delayed transposition of the EIO Directive, disponibil pe site-ul http://data.consilium.europa.eu/doc/document/ST-9936-2017-INIT/en/pdf (accesat la 18 iulie 2018).

[12] Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 239 din 22 septembrie 2000.

[13] D. Flore, Droit pénal européen. Les enjeux d’une justice pénale européenne, Larcier, Bruxelles, 2014, p. 559.

[14] Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 350 din 30 decembrie 2008.

[15] Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 196/45 din 2 august 2003.

[16] J. Ouwerkerk, Quid Pro Quo? A comparative law perspective on the mutual recognition of judicial decisions in criminal matters, Intersentia, Cambridge, Antwerp, Portland, 2011, p. 46.

[17] Termenul provine din limba franceză: ,,rogatoire”, care înseamnă relativ la o cerere, conform Dictionnaire Universel de Poche, Hachette Livre et Librairie Générale Française, 1999, p.481.

[18] Pentru o analiză detaliată a motivelor de nerecunoaștere și neexecutare a unui ordin european de anchetă, a se vedea D. Dediu, The european investigation order in criminal matters – grounds for non-recognition and non-execution, în „Challenges of the Knowledge Society Journal”, „Nicolae Titulescu” University Publishing House, 2018, p. 66-71, disponibil pe site-ul http://cks.univnt.ro/cks_2018_archive.html (accesat la 18 iulie 2018).

[19] D. Flore, op. cit., p. 558.

[20] A se vedea Eurojust, Note on the meaning of „corresponding provisions” and the applicable legal regime in case of delayed transposition of the EIO Directive, op. cit.

[21] Cu privire la stadiul transpunerii în statele membre, a se vedea https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/NIM/?uri=CELEX:32014L0041 (accesat la 18 iulie 2018).

[22] A se vedea site-ul www.gesetze-im-internet.de/ (accesat la 18 iulie 2018).

[23] A se vedea D. Dediu, Ordinul european de anchetă – cel mai nou instrument de cooperare judiciară internațională în materie penală, comunicare susținută la Sesiunea științifică a Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române „Dreptul românesc la 100 de ani de la Marea Unire. Dimensiuni și tendințe”, București, 2018, p. 456.

[24] Ibidem, p. 455-456.

[25] A se vedea, pentru detalii, L. Bachmaier, Transnational Evidence. Towards the Transposition of Directice 2014/41 Regarding the European Investigation Order in Criminal Matters, în „Eucrim” nr. 2/2015, p. 49-50.

[26] A se vedea, în acest sens, Curtea de Justiție a Uniunii Europene: C-452/16 PPU, K.M.P., Hotărârea din 10 noiembrie 2016, ECLI:EU:C:2016:858; C-477/16 PPU, R.K., Hotărârea din 10 noiembrie 2016,  ECLI:EU:C:2016:861; C-452/16 PPU, H.I.Ö., Hotărârea din 10 noiembrie 2016, ECLI:EU:C:2016:860. A se vedea și D. Dediu., Cooperarea judiciară internațională în materie penală în lumina jurisprudenței recente a Curții de Justiție a Uniunii Europene, comunicare susținută la Sesiunea științifică a Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române „10 ani de la aderarea României la Uniunea Europeană. Impactul asupra evoluției dreptului românesc”, București, 2017, p. 633-643.

[27] A se vedea, spre exemplu, art. 140 alin. (1) din Codul de procedură penală care are următorul conținut:

,,(1) Supravegherea tehnică poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, pe o durată de cel mult 30 de zile, la cererea procurorului, de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a formulat cererea (sublinierea noastră, D. Dediu).”

[28] Potrivit art. 7 din Directivă, „ordinul european de anchetă completat în conformitate cu articolul 5 se transmite de autoritatea emitentă către autoritatea executantă prin orice mijloace care permit o înregistrare scrisă, în condiții care să permită statului executant să stabilească autenticitatea acestuia”.