Marta Cartabia^[1]

Vicepreședinte al Curții Constituționale a Italiei

1. Principiile fundamentale ale separării puterilor și ale independenței judecătorești sunt considerate a se afla la baza tuturor democrațiilor liberale, oriunde și în orice moment. Și pe bună dreptate se poate afirma astfel. ^*

,,Nu există libertate dacă puterea judecătorească nu este separată de cea legislativă și executivă” (Montesquieu, Spiritul legilor, Cartea 6 privind Constituția Angliei).

Nu este surprinzător faptul că judecători ai drepturilor și libertăților individuale, respectiv Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare C.E.D.O. – adăugirea redacției), au atras atenția asupra separării puterilor și asupra independenței justiției. Separarea puterilor nu reprezintă doar o chestiune de arhitectură constituțională, pornind de la motive de organizare rațională a puterilor. Ea este importantă pentru libertatea fiecărei persoane în parte și pentru societate, în ansamblul său. Este o condiție de bază pentru protejarea eficientă a drepturilor și libertăților individuale, în vederea asigurării, pentru fiecare individ, a unei căi de atac eficiente împotriva oricărei încălcări a drepturilor sale.

2. Libertatea, democrația și echilibrul puterilor nu sunt realizate peste noapte și nici nu pot fi stabilite o dată pentru totdeauna. În acest sens, multe măsuri au fost luate în timpul ce s-a scurs de când a fost scris Esprit de lois, dar păstrarea libertății împotriva abuzului de putere reprezintă o veșnică problemă. Riscurile privind independența judiciară și separarea puterilor au existat întotdeauna: și în momentul adoptării Actului de reglementare din 1701, și în perioada monarhiilor constituționale din secolele XIX, fără a mai vorbi despre regimurile autoritare dintre cele două războaie mondiale. În secolul al XX-lea, în majoritatea țărilor europene s-au înființat instituții noi pentru apărarea independenței judiciare. Multe constituții au instituit consilii ale sistemului judiciar, ca instrumente de protecție împotriva presiunilor exercitate de către alte puteri ale statului, ceea ce a făcut ca timp de decenii democrațiile liberale europene să nu fie supuse unor atacuri majore. Totuși, în ultimul deceniu atmosfera globală s-a modificat drastic. Europa contemporană se confruntă cu adevărul amar că – pentru a folosi din nou cuvintele lui Montesquieu – ,,experiența constantă ne arată că fiecare om învestit cu putere este apt să abuzeze de aceasta și să-și poarte autoritatea până la capăt”; ,,pentru a preveni acest abuz, este necesar ca, prin însăși natura lucrurilor, puterea să reprezinte un control al puterii”.

Liderii neașteptat de puternici, susținuți de largi majorități, au desființat toate restricțiile; separarea puterilor a fost erodată, iar statul de drept și independența judiciară sunt în pericol în multe țări și chiar în unele democrații liberale din Vest. Mulți ,,actori” internaționali se fac auziți și transmit avertizări sub forma unor recomandări, rezoluții și alte documente: de la instituțiile Uniunii Europene (denumită în continuare U.E. – adăugirea redacției) la Consiliul Europei și Comisia de la Veneția.

Valoarea separării puterilor este o problematică perenă care se află, de asemenea, mereu în pericol.

3. În timp ce separarea puterilor reprezintă o valoare perenă, contextul istoric s-a schimbat dramatic de când John Locke a scris cele Două Tratate Guvernamentale, la sfârșitul secolului al XVII-lea (1690), iar Montesquieu a expus subiectul în Spiritul legilor, la mijlocul secolului al XVIII-lea (1748). Și este important să ne gândim la provocările actuale ale separării puterilor și ale autorității judecătorești în termeni concreți, mai degrabă decât abstracți.

Principala linie de separare care trebuie păstrată este încă o dată reprezentată de cea dintre instituțiile politice, pe de o parte, și instituțiile de salvgardare, pe de altă parte. Dihotomia istorică dintre gubernaculum – guvernământ – și iurisdictio – ramură juridică – este din nou actuală: independența judiciară este pusă în pericol atunci când dualitatea dintre gubernaculum și iurisdictio devine neclară.

Vremurile s-au schimbat din multe puncte de vedere. Puterea judecătorească de astăzi nu mai este puterea mută, nulă din secolul al XIX-lea. Actualul pericol pentru independența justiției se materializează după o perioadă de ,,creștere a sistemului judiciar” în cadrul sistemului constituțional, după cum scria Mauro Cappelletti. Astăzi, sistemul judiciar joacă un rol mult mai important decât bouche de la loi, cel de exponent al legii, descris de către Montesquieu. În adevăr, această imagine a judecătorului nu a reprezentat mai mult decât un mit chiar și în secolul al XIX-lea și, în orice caz, cu siguranță nu se potrivește cu realitatea zilelor noastre.

Aici aș dori să fac o pauză și să detaliez unii (dintre mulții) factori care au adus sistemul judiciar într-un loc de primă importanță în viața publică contemporană: pentru a fi clară în expunere, îmi voi grupa observațiile pe această temă în patru rubrici: judecătorul a făcut legea; revoluția drepturilor; aducerea în sfera justiției a problemelor politice^[2]; rolul instanțelor într-o lume globală.

3.1. Judecătorul a făcut legea. În 1984, Mauro Cappelletti a publicat o carte importantă, intitulată ,,Giudici legislatori” (Le Pouvoir des Juges, în traducerea în limba franceză, publicată în 1990), în care a făcut referire la importanța crescândă a sistemului judiciar în societățile din secolul al XX-lea, indiferent de forma pe care o poate lua, fie că este vorba despre o „legislație judiciară” sau despre o decizie constituțională. Cappelletti subliniază că, în realitate, misiunea sistemului judiciar se suprapune într-o oarecare măsură cu cea a legislativului. Pe această bază, în ultimele decenii ale secolului al     XX-lea și ulterior, țările din sistemul common law și țările cu tradiție în dreptul civil comun au o poziție comună datorită mai multor factori:

a. În primul rând, stabilirea unei revizuiri juridice a legislației, care va fi efectuată de către instanțele constituționale (sau organisme echivalente însărcinate cu revizuirea legislației). Deși Kelsen le-a numit legislatori negativi, ele și-au modelat căile de atac, astfel încât să poată, de asemenea, să elimine lacunele din ordinea juridică și să acționeze ca legislatori ocazionali, de exemplu, prin intermediul deciziilor interpretative, al deciziilor care interpretează legislația sau o corectează.

b. În al doilea rând, o ,,cultură și conștiință constituțională” robustă pătrunde în mentalitatea tuturor judecătorilor, chiar și a judecătorilor de nivel inferior, și le conferă o putere discreționară largă; această cultură constituțională este răspândită și prin intermediul educației juridice și al formării continue a judecătorilor, desfășurate de către ,,școala justiției”, care a fost implementată în multe țări.

c. În al treilea rând, baza juridică, care a fost inspirată de către instanțele europene, atât C.E.D.O., cât și Curtea de Justiție a U.E., a încurajat judecătorii care anterior au fost strict ,,supuși legii”, să nu fie atât de stricți în respectarea legii atunci când este cazul.

d. În al patrulea rând, succesul noilor metode de interpretare, orientate spre evitarea oricărei construcții care ar putea conduce la rezultate care ar intra în conflict cu norme mai puternice de interpretare conforme Constituției, Convenției europene și legislației U.E. Având în vedere calitatea slabă a legislației parlamentare, puterea interpretativă a judecătorilor s-a extins foarte mult (Zanon), sub forma interpretării orientate spre valoare.

3.2. Acest lucru ne conduce către cea de-a doua trăsătură a habitatului nostru legal: o mențiune specială este necesară revoluției drepturilor sau, dacă preferați, dezvoltării unei culturi a drepturilor omului, care stimulează sistemul judiciar să-și asume un rol activ. Constituționalismul postmodern se bazează pe centralizarea drepturilor individuale. Iura a depășit lex. Cele mai multe dintre noile probleme ale vieții sociale sunt încadrate în termenii drepturilor individuale: o serie de drepturi noi au provenit din dreptul la viață privată, dreptul la autodeterminare și dreptul la nediscriminare și se referă la noile drepturi, probleme sensibile și nerezolvate ale zilelor noastre. Drepturile pot fi revendicate direct în instanță. În timp ce organismele politice pot fi paralizate de diviziuni și lipsa de consens și ar putea să nu fie dispuse să delibereze în privința problemelor controversate, instanțele judecătorești sunt obligate să decidă chiar și în cele mai sensibile situații. Noțiunile de noi drepturi, referitoare la chestiuni bioetice, transformarea dreptului familiei, preocupările multiculturale, dreptul și religia, imigrația, fac parte din munca de zi cu zi a instanțelor. În multe cazuri, instanțele judecătorești trebuie să decidă asupra unor noi probleme privind drepturile, fără sprijinul unei legislații clare. Aceste cazuri împing sistemul judiciar în fruntea dezbaterii publice și îl mențin mereu sub lumina reflectoarelor.

3.3. Cea de-a treia trăsătură pe care aș dori să o evidențiez este aducerea în sfera justiției a problemelor politice, ceea ce înseamnă că problemele politice sunt aduse din ce în ce mai des în fața judecătorului.

În timpul vizitei sale în America, aristocratul francez Alexis de Tocqueville a fost puternic uimit de poziția puternică a sistemului judiciar în cadrul acelui sistem juridic și politic. Printre altele, el a observat că ,,nu există aproape nicio problemă politică în Statele Unite care să nu fie soluționată, mai devreme sau mai târziu, printr-o chestiune juridică” (Democrația în America, Cartea 2, capitolul 8).

În prezent, remarca lui ar putea fi ușor aplicată în multe sisteme de ordine juridică ale Europei, deși aparținea așa-numitei ,,tradiții de drept civil” sau tradiții continentale. ,,Aducerea în sfera justiției” a chestiunilor politice – dacă facem referire la Martin Shapiro și Alec Stone Sweet – este o tendință comună în multe țări; o mare parte din întrebările rezervate cândva politicienilor și legiuitorilor sunt acum rezolvate de către instanțe. Pentru a ilustra acest lucru, permiteți-mi să menționez pe scurt cele două decizii majore ale Curții Constituționale italiene, privind Legile electorale nr. 1 din 2014 și nr. 35 din 2017, prin care Curtea a corectat și a redactat aproape în întregime legislația aprobată de către Parlament. De mult timp, legile electorale au fost considerate că aparțin ,,domeniului politic”. Cu toate acestea, timp de mai mulți ani, organele politice nu au reușit să ajungă la un acord cu privire la noua legislație, iar dezbaterea publică a devenit din ce în ce mai critică față de legislația în vigoare, din cauza efectelor eronate. Drept urmare, legislația electorală a fost contestată în fața Curții Constituționale.

Un alt exemplu care nu poate fi trecut cu vederea este celebrul caz Miller judecat de către Curtea Supremă a Regatului Unit, care a cerut, în numele supremației parlamentare, ca Parlamentul să aibă un cuvânt de spus despre Brexit, după aprobarea referendumului.

Putem observa pretutindeni o ,,încredere mereu accelerată privind instanțele și mijloacele judiciare, în legătură cu abordarea principalelor probleme morale, a politicilor publice și a controverselor politice” (Ran Hirschl, Către juristocrație, p. 12). Și, din nou, această tendință aduce instanțele în lumina reflectoarelor.

3.4 În al patrulea rând, instanțele trebuie să fie incluse printre principalii actori ai globalizării legale. Întrucât parlamentele, guvernele și, în general, instituțiile democratice nu se încadrează în sisteme mari, instanțele par să fie potrivite pentru o scară mai largă de chestiuni. Acest fapt este remarcabil și aproape ironic: dovedește că în sistemul judiciar are loc o schimbare dramatică. La urma urmei, funcția judiciară a fost considerată, în mod tradițional, ,,națională” sau ,,internă”. În prezent, instanțele judecătorești sunt mai afectate de procesul de globalizare decât alte organisme ale statului.

Au fost create mai multe organe judiciare sau cvasijudiciare pe scena internațională.

În plus, un număr din ce în ce mai mare de probleme prezentate în fața instanțelor naționale conține o ,,parte globală” (S. Breyer, Curtea și lumea), astfel încât aceste instanțe să fie din ce în ce mai des chemate să soluționeze litigiile în care se aplică legea globală sau străină implicată: litigiile legate de mobilitatea și imigrația populației; litigiile legate de investițiile străine; litigiile care implică standarde globale și supranaționale privind comerțul, mediul sau sportul, de exemplu; și litigiile care implică ,,drepturi individuale”. Sistemul judiciar pare a fi mai potrivit decât celelalte organe ale statului să acționeze ca o curea de transmisie între ordinele juridice naționale și cele străine, iar instanțele se regăsesc în fruntea globalizării.

În întreaga lume există strânse interconexiuni între instanțe. Ele nu necesită neapărat proceduri ,,formale”, chiar dacă acestea sunt foarte importante (precum Protocolul 16 la Convenția Europeană sau hotărârea preliminară din legislația U.E.); acestea pot apărea și în moduri ,,informale” și nerostite, ca un râu subteran ieșind din când în când la suprafață.

Să nu mai vorbim despre importanța rolului rețelelor judiciare care favorizează schimburile culturale între judecători.

Nu există nicio îndoială că trăim într-un moment în care sistemul judiciar se dezvoltă. Curțile Constituționale nu sunt singurele care au câștigat importanță în Europa, ca și în alte zone. Autoritatea instanțelor superioare și internaționale a crescut. La nivel național, funcția judiciară depășește în mare măsură implementarea tradițională silogistică a normelor juridice scrise. Faptul că judecătorii au creat legea reprezintă acum o realitate chiar și în țări care pot fi atribuite tradiției continentale, pe baza legislației parlamentare scrise. A crescut numărul judecătorilor pentru drepturile omului.

Le juge bouche de la loi este o relicvă arheologică din Europa (dacă a existat vreodată). Justiția a dobândit relevanță în viața publică. Nu este deloc o ,,putere nulă”, cum a fost considerată odată, ci a devenit, dimpotrivă, unul dintre cei mai relevanți actori din sistemul constituțional.

Sistemul judiciar nu mai poate fi descris drept ,,ramura cea mai puțin periculoasă”, după cum a scris Alexander Hamilton în publicația Federalist, nr. 78, și observăm că se răspândește o atmosferă de criticism, care condamnă deseori ,,rolul politic al instanțelor”.

Mai mult de atât, la un alt nivel, în unele țări, judecătorii au devenit mult mai vizibili în cadrul dezbaterii publice. Aceștia fac declarații prin  mass-media și formează un grup extraordinar de experți, deseori aduși în cele mai înalte funcții ale administrației, care lucrează alături de organele politice; un număr semnificativ dintre aceștia părăsește ramura judiciară pentru a concura în alegeri politice și a lua loc în Parlament.

4. Acestea sunt condițiile în care trebuie să luăm în considerare actualele atacuri grave asupra sistemului judiciar.

În unele cazuri, atacurile sunt fățișe și pe scară largă; în alte cazuri, acestea sunt voalate, deghizate și discrete. Sunt de natură diferită și necesită, astfel, diferite tipuri de căi de atac. Nu este astăzi în sarcina mea elaborarea eventualelor căi de atac. În acest sens, vom asculta prezentările din sesiunea următoare.

Cum nu este în sarcina mea nici să prezint o imagine de ansamblu a situației fiecărei țări din Consiliul Europei. În acest sens, lucrările de bază, oferite pentru desfășurarea seminarului, sunt excelente și exhaustive.

Voi menționa doar câteva dintre punctele de vulnerabilitate și câteva provocări actuale.

4.1. În ceea ce privește prima clasă de atacuri, cele care sunt fățișe și pe scară largă, avem cu toții un număr de țări în minte, la care ne raportăm. Permiteți-mi să menționez pur și simplu situația endemică din Polonia, care a determinat Comisia Uniunii Europene să deschidă procedura prevăzută la art. 7 din Tratatul privind Uniunea Europeană. Comisia a constatat că ,,în decurs de doi ani, autoritățile poloneze au adoptat mai mult de 13 legi care afectează întreaga structură a sistemului judiciar din Polonia, afectând Tribunalul Constituțional, Curtea Supremă, tribunalele, Consiliul Național pentru Justiție, procuratura și Școala Națională de Justiție. Puterea executivă și cea legislativă au fost în mod sistematic abilitate să intervină politic în structura, autoritatea, administrarea și funcționarea puterii judecătorești”. Prin urmare, ,,în ciuda eforturilor repetate, exercitate pe timp de aproape doi ani, de a angaja autoritățile poloneze într-un dialog constructiv în contextul cadrului legal privind statul de drept, Comisia a concluzionat […] că există un risc clar de încălcare gravă a regulii de drept în Polonia”. Comisia consideră că sistemul judiciar al țării se află acum sub controlul politic al majorității de guvernământ și, prin urmare, a propus Consiliului să adopte o decizie în temeiul art. 7 alin. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană pentru protejarea statului de drept în Europa.

4.2 În alte țări pot exista mai multe încercări subtile pentru a controla rolul sistemului judiciar.

Să începem cu acest fapt simplu: sistemul judiciar își îndeplinește funcțiile în temeiul legii. Statutul, salariul, mandatul și cariera judecătorilor, precum și organizarea și procedura instanțelor judecătorești sunt reglementate prin lege.

Legea este un garant fundamental al independenței sistemului judiciar; legea reprezintă un scut împotriva ingerinței arbitrare în activitatea judiciară, din partea unor personalități unice (Zanon). Însă, legea poate afecta negativ activitatea judiciară.

Diferite prezentări generale realizate de către un număr de organisme din cadrul Consiliului Europei enumeră câteva dintre aspectele organizării și activității judiciare, care sunt vulnerabile.

a. Numirile în funcție și carierele judecătorilor ar trebui reglementate de lege, conform unor criterii obiective și aplicate de o autoritate independentă, cum ar fi un ,,consiliu al justiției”. Cu toate acestea, modificările arbitrare ale legilor privind mandatul, termenul, promovarea, transferul și responsabilitatea judecătorilor pot afecta independența sistemului judiciar și pot lăsa fără putere consiliile judecătorești naționale.

b. Stabilitatea mandatului reprezintă un element esențial pentru independența judecătorească. Modificările neașteptate și grabnice ale regulilor privind vârsta de pensionare, încetarea arbitrară a mandatelor judecătorilor sau concedierea forțată a judecătorilor și procurorilor sunt doar câteva exemple de intruziune a organelor politice în sistemul judiciar. Trebuie să se acorde atenție acelor funcții care sunt acoperite pentru un termen fix și scurt (5-6 ani) și care pot fi reînnoite la discreția executivului.

c. Un alt punct slab poate fi remunerarea judecătorilor și finanțarea sistemului judiciar. Crizele economice persistente suferite de multe state membre au condus la impunerea unor reduceri grave și înghețarea bugetelor și a salariilor pentru toate ramurile administrației, inclusiv cea judiciară. Întrucât sacrificiile temporare sunt inevitabile, subfinanțarea cronică poate afecta starea de lucru a sistemului judiciar: lipsa unei remunerații adecvate, riscurile privind securitatea, reducerea personalului și reducerea numărului de organe judiciare periferice pot spori volumul de muncă al instanțelor și pot submina capacitatea acestora de a emite hotărâri corecte și într-un timp rezonabil. În plus, reducerea asistenței juridice poate reprezenta un obstacol în calea liberului acces la justiție.

Toate aceste aspecte organizatorice (ca și celelalte) sunt, în mare măsură, reglementate de reguli generale. Normele scrise reprezintă un instrument pentru protejarea independenței judiciare, dar, în anumite condiții politice și culturale, ele devin instrumente de manipulare și de limitare a rolului sistemului judiciar prin reformele aplicate organizării judiciare.

În ceea ce privește activitatea judiciară ca atare, pot apărea o serie de intervenții ale organismelor politice. O privire de ansamblu asupra jurisprudenței – în special asupra articolului 6 al Convenției – arată că:

a. Legislația retroactivă poate fi aprobată de către organismele politice pentru a interfera cu un anumit caz sau cu un tip de proceduri în curs;

b. Partizanii legii privind grațierea sau o legislație mai blândă în materie penală pot opri procesele, pentru a împiedica judecătorii să emită sentințe sau să dispună condamnări;

c. Regulile de procedură se află în mâinile organismelor politice, deoarece sunt reglementate de legislație. Mai mult decât atât, orice reformă a regulii procedurale trebuie aplicată imediat – tempus regit actum – și poate, prin urmare, să încalce cu ușurință procesele în vigoare;

d. O atenție deosebită trebuie acordată dreptului de a fi ascultat de către instanță. Locus standi este crucial pentru posibilitatea unui judecător de a acționa. Funcția judiciară reprezintă o putere care acționează la cerere. Nicio instanță nu poate iniția un caz; o instanță este obligată doar să răspundă unui caz care i-a fost adus în atenție. De asemenea, nu poate extinde domeniul de aplicare al deciziei sale: limitele puterii sale sunt delimitate de către reclamant. Restricționarea regulilor privind statutul sau reducerea accesului la justiție poate neutraliza instanțele.

5. În concluzie, multe dintre garanțiile independenței judiciare ,,depind” de legislație. Dar ce se întâmplă dacă legislația în sine ia o întorsătură spre intoleranță? Multe ordine juridice europene se raportează la o Curte Constituțională, iar Curtea Constituțională trebuie să se asigure că principiile constituționale – inclusiv separarea puterii și independența sistemului judiciar – sunt respectate de către toți actorii participanți la actul de justiție. În acest scop, instanțele constituționale dețin multe competențe care pot fi declanșate:

a. prin intermediul revizuirii juridice a legislației, instanțele constituționale pot opri și anula reformele legislative care afectează separarea corectă a puterilor și echilibrul puterilor;

b. prin intermediul unei cereri directe – Verfassungsbeschwerde – li se poate solicita să aplice dreptul pe care fiecare individ îl are la o cale de atac efectivă sau dreptul său la un judecător independent și imparțial; și,

c. în multe cazuri, instanțele constituționale au competența de a soluționa conflictele dintre puteri: dacă cererea vine din partea sistemului judiciar, instanțele pot proteja sistemul judiciar împotriva atacurilor venite din partea organismelor politice.

Curțile constituționale pot face multe, la fel și Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Cu toate acestea, deoarece prezentarea mea este axată pe provocări – și nu pe remedii –, nu mi se permite să concluzionez într-o notă pozitivă. Chiar și instanțele constituționale își au punctele lor slabe. Curțile Constituționale sunt apărătoare ale Constituției; dar chiar reprezentanții lor sunt judecători. Și, la fel ca toți ceilalți judecători, aceștia ar putea fi atacați în ceea ce privește mandatul, condițiile de finanțare, salariile și diferitele proceduri, așa cum arată experiența poloneză.

În plus, ca și toți ceilalți judecători, ei nu au puterea sabiei: dacă deciziile lor sunt ignorate sau nu sunt puse în aplicare, acestea devin mute. Astfel, ele sunt fără efecte; deciziile lor nu sunt puse în aplicare sau sunt ignorate.

În majoritatea cazurilor, în fața unor provocări specifice sau individuale la adresa independenței judiciare, instanțele constituționale pot apăra, consolida și sprijini alte instanțe. Instanțele sunt incluse într-o rețea și pot face foarte mult pentru a se susține una pe alta. Cu toate acestea, atunci când efectul perturbator asupra independenței judecătorești vine chiar din sistem, și nu dintr-o singură lege – când cultura este impregnată de ,,rea-credință constituțională”, după cum se exprimă David E. Pozen –, atunci se pare că instanțele sunt dezarmate.

Așa cum a subliniat Kim Scheppele, în unele țări europene criza statului de drept este mai mult una culturală decât una (i)legală. Mai bine spus: a fost culturală înainte de a deveni (i)legală și (ne)constituțională. Pentru a ne opune și pentru a preveni această criză culturală, instanțele judecătorești pot face o mulțime de eforturi pentru a-și consolida autoritatea, chiar și atunci când puterile ne sunt amenințate. Observați: eu folosesc cuvântul autoritate în sensul latin original. Auctoritas și potestas (sau imperium) nu erau echivalente în dreptul roman, așa cum spune Giorgio Agamben. Auctoritas are legătură cu reputația, considerația, respectul și legitimitatea. Chiar și într-un cadru juridic similar, judecătorii sunt mai respectați în unele țări decât în altele: din acest motiv, școala constituțională comparativă, uneori, face o distincție între instanțele ,,puternice” și ,,slabe”. Puterile sunt aceleași, dar reputația și rolul efectiv al instanțelor pot fi diferite. Un număr de factori afectează – sporesc sau subminează – auctoritas a judecătorilor: respect pentru stare decisis; credibilitatea raționamentului și a opiniilor acestora; luarea în considerare a tuturor argumentelor aduse în fața instanței; expunerea politică a judecătorilor; bunele relații cu opinia publică și așa mai departe. Există provocări care dăunează, în mod flagrant și grav, independenței judiciare prin reforme legislative și constituționale, iar altele care erodează în tăcere credibilitatea sistemului judiciar. Noi, instanțele judecătorești, putem face multe lucruri pe ambele niveluri: al protejării separării puterilor, precum și pe cel al consolidării auctoritas judiciare pe termen lung, în spațiul public.

Bibliografie selectivă

Agamben, Stato di eccezione, Bollati Boringhieri, Torino, 2003 (English translation: State of Exception, Chicago, University of Chicago Press, 2005)

Breyer, The Court and the World, A. Knopf, New York, 2015

Cappelletti, Giudici legislatori?, Milano, Giuffrè, 1984

Hirschl, Towards Juristocracy, Cambridge, Harvard University Press, 2004

Locke, Two Treaties of Government, 1690

L. de Montesquieu, The Spirit of Laws, 1748

E. Pozen, Constitutional Bad Faith, in «Harvard Law Review», 4 (129, 2016), 886-955

Shapiro, A. Stone Sweet, On Law, Politics and Judicialization, Oxford, Oxford University Press, 2002

de Tocqueville, Democracy in America, New York, Adlard & Saunders, 1838

N. Zanon-F. Biondi, Il sistema costituzionale della magistratura, Zanichelli, Bologna, 2014

[1] e-mail: m.cartabia@corteconstituzionale.it.

* Studiu prezentat la seminarul cu tema „Autoritatea puterii judiciare”, organizat cu ocazia Ședinței solemne pentru deschiderea anului judiciar al Curții Europene a Drepturilor Omului, Strasbourg, 26 ianuarie 2018 [a se vedea și site-ul https://www.cortecostituzionale.it/documenti/news/cartabia_3.pdf (accesat la 15 februarie 2018)]. Traducere din limba engleză: Oana-Daniela Machidonschi.

[2] În original „the judicialization of political issues”. Aducerea în sfera justiției a problemelor politice este definită ca „dependența tot mai accelerată de instanțele judecătorești și mijloacele judiciare de abordare a principalelor probleme morale, a problemelor de politică publică și a controverselor politice” (Ran Hirschl, “The Judicialization of Mega-Politics and the Rise of Political Courts”, Annual Review of Political Science, 11, no. 1 (2008): 94, a se vedea site-urile https://en.oxforddictionaries.com/definition/judicialize și https://scholarworks.bgsu.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=1040&context=honorsprojects (accesat la 15 februarie 2018).